Cum nu am mai scris pe blog de vreo 2-3 luni (shame on me! ), încerc acum să povestesc cam ce s-a întâmplat în acest timp. Din februarie am început să lucrez la o grădiniţă din Lugoj ca … teacher. Predau engleza unor îngeraşi cu vârste cuprinse între 2 şi 6 ani. Este ceva ce nu aş fi crezut că voi ajunge vreodată să fac, dar cum viaţa te pune mereu în situaţii neaşteptate, iată că am ajuns la catedră. Şi acum să povestesc cam cum e să fii teacher.

Primul contact cu predatul l-am avut în timpul facultăţii, în orele de practică de la modulul pedagogic. Tot engleză am predat şi acolo, singura diferenţă fiind vârsta copiilor. În facultate am predat la o şcoală generală la clasa a 6a şi a 8a, aici predau la grupa mică, mijlocie şi mare. Bănuiesc că nu trebuie să adaug că diferenţa este uriaşă. La şcoala generală am predat doar câteva ore, dar au fost suficiente pentru a-mi face o părere despre cum e să fii dascăl în vremea noastră. Materialele didactice sunt puţine, destul de plictisitoare şi învechite; am predat pe baza aceloraşi cărţi din care am învăţat şi eu acum 10 ani când am fost în clasa a 6a. E drept că limba engleză nu se schimbă, dar lumea în care trăiesc copiii aceştia e cu totul diferită faţă de lumea în care trăiam eu în şcoala generală. Astfel că şi materialele didactice ar trebui să fie adaptate la realitate.

Ce s-a schimbat cel mai mult în decursul anilor, cu siguranţă sunt elevii. Noile generaţii sunt foarte diferite de cele anterioare. Şi schimbarea, din păcate, nu e mereu în bine. Elevii sunt din ce în ce mai tupeişti, şi-au pierdut respectul pentru cadrul didactic şi au impresia că li se cuvine totul. Sau, ca să nu generalizez, nu toţi, dar majoritatea se poartă aşa. E drept că o mare parte a vinei pentru această atitudine le revine părinţilor care le oferă totul pe tavă. Spre exemplu, i-am întrebat la un moment dat pe cei din clasa a 6a câţi dintre ei au iPhone. Cel puţin 3 au ridicat mâna… copii de 12 ani.

Din aceste motive, plus cel material, nu mi-am dorit niciodată să devin profesoară. Însă iată că am ajuns exact asta. Şi nu-mi pare rău. Desigur predatul la grădiniţă este complet diferit, de aceea îmi şi place. Nu am de-a face cu adolescenţi obraznici, ci cu copilaşi care încă cred în Moş Crăciun. Şi sunt adorabili! Un alt avantaj e că grădiniţa la care lucrez este privată şi multe din materialele didactice sunt de peste ocean, ceea ce face munca mea mult mai uşoară şi învăţatul mai atractiv pentru copii.

Sunt o persoană căreia îi plac copiii şi aş vrea să am cel puţin 3. Dar una e să fie ai tăi şi alta să îi educi la grădiniţă/şcoală. Pentru a fi profesor e clar că ai nevoie de acel ceva pentru că a lucra cu copii nu e chiar atât de uşor. E nevoie de multă răbdare, atenţie şi nervi de oţel. Dar este o activitate care îţi oferă satisfacţii. Cel puţin eu aşa simt. Mă uit la omuleţii ăştia mici şi mi se umple inima de bucurie când intru în clasă şi ei aleargă la mine şi îmi imbrăţişează piciorul, că doar până acolo ajung. Îmi place să îi ascult cum rostesc cuvintele în engleză, când ei încă nu ştiu să vorbească bine română. Dar ce îmi place cel mai mult la ei e faptul că sunt atât de inocenţi. Sunt răi unii cu alţii, dar nu ca oamenii mari. Se muşcă, se pişcă, se lovesc unul pe altul, dar apoi îşi cer iertare de fiecare dată. Şi o primesc. Cred că replica mea favorită pe care o aud la grădiniţă e: “-Te rog iartă-mă. -Te iert.”

Sunt încă la vârsta în care totul în jurul lor e ceva extraordinar de care se bucură sincer. Orice lucru banal pe ei îi impresionează şi se uită curioşi. Avem nişte figurine, nişte animale de pus pe deget. Sunt absolut fermecaţi de ele cei din grupa mică. De fiecare dată cînd vine Monkey în vizită e mare sărbătoare. Apoi mai sunt şi geloşi. Dacă îl iau pe careva în braţe sau îl pup apare inevitabil replica “Dar de ce îl iei numai pe el? Tu numa pe el îl iubeşti!” şi atunci trebuie să le arăt că îi iubesc pe toţi! Uneori mai trebuie să îi liniştesc când încep să plângă după mama/tata/bunica. Alteori, trebuie să ridic tonul şi să îi pun pe “scaunul ruşinii” sau să îi trimit la colţ pentru a-i face să înţeleagă anumite reguli.

Mă gândeam într-un timp să fac o categorie aici pe blog cu perle ale copiilor. Poate încep să le adun şi să le notez. Sunt grozave! Noile generaţii sunt într-adevăr diferite de ale noastre. Copiii sunt din ce în ce mai isteţi şi accesul la informaţie şi tehnologie le modelează şi lor viaţa. Majoritatea se joacă pe calculator (de fapt aproape toţi spun ca se joacă pe laptop) şi ştiu deja de internet. Mereu mă gândesc oare cum vor fi când vor fi mari. Cu siguranţă vor şti mai multe decât mine şi decât părinţii lor.

Nu aş fi crezut că ajung să fiu profesoară, dar acum că sunt îmi place. Nu ştiu dacă este un lucru permanent, dar momentan aici sunt şi experimentez cum e să fii teacher.

S-a cam aşternut praful pe blogul meu. Au trecut cam două luni de la ultimul post. Nu ştiu exact motivul pentru care nu am mai scris, dar acum încerc să mă reapuc de scris. Poate îmi iasă de data aceasta.

Voi începe cu un articol despre un eveniment la care am participat în urmă cu câteva zile, Conferinţa Regională de Comunicare PRbeta. Anul acesta a avut loc cea de-a doua ediţie a conferinţei şi mă bucur că am avut şansa să particip. A fost un eveniment reuşit, de unde am plecat cu multe informaţii noi şi folositoare, pe care sper că voi avea şansa să le aplic într-o bună zi.

Speakerii au fost care mai de care, experţi în domeniile lor, dar foarte deschişi şi sociabili. Am ascultat prezentările celor 14 vorbitori şi mă bucur că am rămas cu ceva de la fiecare. Au reuşit să menţină interesul audienţei cu prezentări interesante, exemple  potrivite şi informaţii fresh. Personal, mi-a plăcut tare mult:

• prezentarea lui Dragoş Alexa sub forma unei metafore în care “brandul este focul din produse”. Se porneşte de la o scânteie transformată într-o flacără care, întreţinută şi controlată, va da naştere unui foc care va genera Respect, Admiraţie, Iubire. ”Un foc bun şi puternic amplasat unde trebuie şi cum trebuie, stăpânit şi controlat continuu, va atrage în jurul lui, deopotrivă fani şi clienţi ce se vor “închina” în faţa acestei minunăţii.” ( aici găsiţi prezentarea lui)
• mi-a plăcut nu doar prezentarea lui Sorin Psatta, ci întreaga sa personalitate. Este un om carismatic, plin de umor şi voie bună. Ne-a transmis tuturor o energie pozitivă. Prezentarea dumnealui a fost intitluată “Despre CE şi CUM în lumea lui UNDE”, despre ce şi cum să comunici eficient în special în publicitate. A încheiat cu două reclame care au stârnit aplauze în sală. (aici e una dintre ele)
• Clarence Ceniza, un filipinez european, a avut informaţii foarte interesante şi de actualitate. Ne-a vorbit despre Cultura Colaborării, un fenomen ce se răspândeşte intens şi presupune, precum îi spune şi numele, colaborare între oameni pentru a ne facilita vieţile. Mi-a plăcut că a vorbit din experienţă şi ne-a dat multe exemple şi linkuri utile. “Collaborative Consumption describes the rapid explosion in swapping, sharing, bartering, trading and renting being reinvented through the latest technologies and peer-to-peer marketplaces in ways and on a scale never possible before.” (mai multe detalii despre aceasta nouă mişcare http://www.collaborativeconsumption.com/)
• Victor Kapra ne-a vorbit despre “Comunicarea news ready” şi ne-a împărtăşit 4 reguli elementare care trebuiesc bifate în activitatea de comunicare:

1. Informaţia care pleacă din companie trebuie să fie news ready
2. Este nevoie să experimentăm în nume propriu activitatea de social media
3. Trebuie să trecem de la monolog la conversaţie
4. Proceduri de comportament în social media – este un domeniu care îţi poate aduce beneficii, dar nu e atât de simplu precum pare, trebuie să urmăm anumite proceduri

Repet, mi-au plăcut toţi vorbitorii, toţi au oferit informaţii relevante. Întreg evenimentul a fost de succes şi le felicit pe organizatoare. Ştiu că au depus mult efort pentru a pune la punct o asemenea conferinţă şi mă bucur că a ieşit foarte bine.

Îi mulţumesc în special Alinei pentru invitaţie şi sper ca şi pe viitor să organizeze astfel de evenimente frumoase!

Niciodată nu mi-a plăcut să vorbesc în public, dar cum bine spune zicala “de ce ţi-e frică nu scapi” am fost pusă şi eu această situaţie. Organismul meu reacţionează într-un mod foarte ciudat când sunt în faţa unei mulţimi şi trebuie să ţin un discurs. În primul rând mă bâlbâi şi uit cuvinte, îmi tremură mâinile şi, reacţia mea preferată, înroşesc. Dacă este un lucru pe care îl urăsc la corpul meu este că mă trădează în cele mai importante momente. Mereu înroşesc când nu trebuie.

Având o diplomă de “specialist” în comunicare se presupune că nu am probleme la acest capitol. Eh, realitatea e alta. În timpul celor 3 ani de studiu nu s-a pus un accent puternic pe comunicarea orală, pe vorbitul în faţa unei audienţe, aşa că nu am avut multe ocazii să exersez oratoria. Îmi doresc o carieră în domeniul în care am absolvit, astfel că trebuie să iau atitudine şi să lupt cu frica şi cu timiditatea.

Primul pas l-am făcut. Am participat la un training organizat de Toastmasters Timişoara despre – ce altceva – vorbitul în public. Recunosc că am mers puţin speriată de gândul că va trebui să vorbesc în faţa unor specialişti în domeniu care vor fi uimiţi de numărul de “Ăăă”-uri din discursul meu şi mă vor critica pentru ruşinea adusă acestei arte – arta oratoriei. În realitate a fost complet diferit. Oamenii aceia au fost deschişi, amabili şi extrem de prietenoşi. Am învăţat multe de la ei şi, poate cel mai important, am invăţat că vorbitul în public se învaţă! Oricât de stângaci ai fi, cu exerciţiu şi sfaturi bune poţi deveni un specialist.

Mă bucur că mi-am făcut curaj să particip la acest training, a meritat pe deplin, mă bucur că Alina ne-a împărtăşit ideea (mie şi Flaviei) pentru că, precum a spus şi ea, noi venim la pachet :D şi mă bucur că am cunoscut oameni noi de la care am ce învăţa.

“Urăsc să fiu copil!” mi-a spus Delia, sora mea de 8 ani. De obicei are reacţii de genul acesta când este obligată (spre binele ei) să mănânce legumele din ciorbă, să facă exerciţii de matematică sau să citească o poveste pentru a-şi îmbunătăţi cititul. I-am spus să ţină minte cuvintele acelea şi o voi întreba din nou peste 15 ani dacă are aceeaşi părere.

Oare toţi suntem la fel? Nu ştim să apreciem lucrurile pe care le avem decât atunci când nu mai sunt ale noastre? Îmi amintesc că şi eu aveam aceaşi dorinţă când eram copil. Îmi doream să fiu mare. Şi făceam tot ce puteam pentru a părea că sunt. Întotdeauna eram geloasă pe adulţi deoarece ei nu trebuie să inveţe, să facă teme, să recite poezii, ei au timp liber şi pot face ce vor cu el.

Acum mi-aş dori ca pe lista activităţilor mele zilnice să fie jucatul, exerciţiile la matematică şi desenatul. Mi-ar plăcea să nu-mi fac grji. Nu mai ţin minte ce griji aveam eu în copilărie, dar probabil că erau de genul “Oare azi va ploua sau mă pot juca scunsa afară?”. Când eram la şcoală, ţin minte că auzeam mereu propoziţia “Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţă.” Pe atunci nu realizam acest lucru şi doream să scap de acea perioadă imaginându-mi că viaţa sigur e mai frumoasă  mai târziu, când eşti adult.

Acum cred că fiecare perioadă e frumoasă în felul ei. Într-adevăr copilăria are farmecul ei, perioada în care poţi face orice, descoperi lumea, descoperi oamenii din jur, descoperi jocurile, cărţile şi desenele. E perioada inocenţei, în care eşti imun la răutăţile lumii din jurul tău. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Măcar primii ani din viaţă. Celelalte etape, deşi pe parcursul vieţii îţi pierzi puritatea copilăriei, au farmecul lor. Sau cel puţin au părţi frumoase, pe lângă cele urâte.

Cred că e important să te bucuri de fiecare zi, de fiecare an, de fiecare anotimp, de fiecare perioadă. Nu ştiu  câte perioade vor mai exista în viaţa mea sau cum vor fi acestea, însă sper ca la sfârşit să îmi amintesc de fiecare cu drag. Sper să am măcar o amintire frumoasă din fiecare etapă din viaţa mea.

O să încerc de acum încolo să îi spun mai mult lucrul acesta surorii mele; să se bucure mai mult de copilăria ei. Şi împreună cu ea sper să mă bucur şi eu, chiar dacă perioada aceasta s-a terminat pentru mine de ceva vreme.

Anul acesta a început încet…sau aşa mi s-a părut mie.Parcă ieri a fost revelionul şi de fapt au trecut deja 9 zile. Zile în care m-am luptat cu răceala, am “despodobit” bradul, am citit, m-am uitat la filme, am petrecut momente frumoase cu persoane dragi. A fost un sfârşit de an frumos şi un un început la fel de frumos. Ca toate începuturile de altfel.

Nu mi-am propus multe pentru anul acesta. O singură dată mi-am făcut o listă cu lucruri pe care să le împlinesc în anul ce urmează. Pe parcursul anului însă, mi-am dat seama că nu am realizat nici un sfert din ele, aşa că am renunţat la acest obicei. Anul acesta aş vrea să împlinesc un singur lucru. Să fiu mai bună. Să fiu mai bună în orice domeniu, în relaţiile cu alţi oameni, în lucrurile pe care le fac zilnic. Lucrurile mărunte cărora nu le dau importanţă aş vrea să le fac mai bine, să ma port mai bine, să gândesc mai bine, să citesc cărţi bune, să vizionez filme bune, să experimentez lucruri bune.

Aş vrea ca la sfârşitul anului 2012 să mă uit înapoi şi să văd o schimbare în bine în mine.

Nu ştiu ce voi face anul acesta, nu am planuri prea multe, nu m-am decis în legătură cu şcoala, cu masterul, cu nimic mai exact. Dar am impresia că va fi un an bun. Cu siguranţă va fi!

În weekend am fost în oraşul copilăriei mele, Sibiu. Iubesc oraşul acesta şi mă bucur de fiecare dată cînd am ocazia să îl vizitez. În special în perioada aceasta a anului, când atmosfera de sărbătoare se simte pe fiecare străduţă împodobită.

Am rămas plăcut surprinsă sâmbătă seara când am mers în Piaţa Mare şi nişte tineri ne-au împărţit nişte plăsuţe din material textil şi ne-au spus despre campania Sibiul reciclează. Este vorba despre un proiect care urmăreşte informarea şi conştientizarea publicului cu privire la noul sistem de management al deşeurilor care va fi implementat în judeţul Sibiu.

În fiecare plăsuţă era un calendar pe 2012 cu imagini despre modul în care trebuie separate deşeurile. Imaginile sunt foarte comice, ele ilustrează diferite feţe formate din deşeuri, unele vesele ( cele separate în mod corect), iar altele triste şi nervoase ( deşeurile amestecate necorespunzător). Pe lângă calendar mai era un pix făcut din carton şi o carte poştală, toate realizate din materiale reciclate. Mai multe poze puteţi găsi pe pagina de facebook.

Pe siteul proiectului (http://www.sibiulrecicleaza.ro/) sunt multe informaţii folositoare, sfaturi pentru reciclarea, colectarea şi prevenirea cantităţii mari a deşeurilor. În plus, este o secţiune pentru copii, unde sunt jocuri interesante despre reciclarea deşeurilor.

Este o iniţiativă bună şi sper să fie un proiect de succes. Este vremea ca şi România să devină mai civilizată şi din acest punct de vedere. Le urez mult succes şi sper că şi alte judeţe se vor “molipsi” şi vor iniţia astfel de campanii.

În ultimele zile mi-am cam neglijat blogul. Am fost asistenta viitoarei mirese în căutarea celui mai bun material, celei mai drăguţe invitaţii, celor mai comozi pantofi. Ce am învăţat eu din ultimele zile:

• când te pregăteşti pentru nuntă trebuie să te înarmezi cu muuuuultă răbdare şi cu mult calm
• trebuie să accepţi soluţii de mijloc, adică “să laşi de la tine” în unele situaţii
• (probabil punctul acesta trebuie să fie pe primul loc) să ai un buget clar stabilit pentru că totul este scump
• când te pregăteşti de nuntă trebuie să umbli mult…foarte mult

Pentru moment pregătirile pentru nunta lu’ Sisi sunt de abia la început, dar stresul a început. Trebuie să o fac să înţeleagă că oricum nunta va ieşi bine şi va fi cea mai frumoasă mireasă.

Aşa că mai avem de ales materialele pentru sală, ornamente, invitaţii, voal, verighete, biserică, primărie, meniu, muzică şi cred că şi altele. E mult de muncă, dar e şi frumos să ştii că munceşti pentru a pune la punct ziua aceea specială, unică în viaţă.

Aşa că le urez viitoarelor mirese planificare usoară!

Astăzi e o zi excelentă! A venit acasă sora mea dragă şi sunt fericită maxim !!!

Este cu siguranţă fana nr 1 a surprizelor. Deşi este plecată de vreo câtiva anişori din ţară, aceasta este prima oară când ne spune data exactă când ajunge. Dar totuşi a ţinut să-mi facă o surpriză şi a apărut la uşă deşi eu aşteptam telefon să-mi spună când ajunge. Evident am sărit, am ţipat,  ne-am bucurat de revedere exact acolo în pragul uşii.

Motivul pentru care a venit acasă este pentru a pune la punct detalii pentru nunta ei ce va avea loc în aprilie, 2012. Va fi o nuntă ca-n poveşti! Asta evident după o perioadă intensă de stres ce o aşteaptă pe ea şi pe noi cei din jurul ei. Dar sunt sigură că va merita! Am fost cu ea când şi-a ales “the dress” şi mi-au dat lacrimile cînd am văzut cât e de frumoasă. Nu am nicio îndoială că o să plâng la nuntă! Dar vor fi lacrimi de bucurie pentru ea şi pentru cumnăţelul meu pe care îl iubesc la fel de mult.

În urmă cu câteva luni, când am fost în vizită la ea, şi-a cerut iertare pentru că mi-a spart buza în urmă cu vreo 15 ani. În copilărie mereu ne certam pe motive foarte serioase, ca de exemplu cine să ţină telecomanda când ne uitam la televizor. Se pare că în urma unui conflict pe această temă, m-a lovit şi mi-a spart buza. Habar n-aveam dacă nu mi-ar fi spus ea acum, după 15 ani. Dar a ţinut să-şi ceară iertare.

Aşa e ea. De fiecare dată când greşeşte îşi cere iertare (în mod repetat). Şi acum îi pare rău şi îşi cere iertare că a ţipat la mine prin telefon când eram rătăcită printr-un aeroport din Anglia. Un copil cu suflet mare. Deşi ea e sora cea mare, pentru mine tot un copil rămâne. Chiar ea zice mereu că eu sunt mai matură decât ea.

Mi-a fost dor de ea. Mi-e dor mereu şi mă bucur că am ajuns să avem o relaţie atât de strânsă şi să fim atât de apropiate. În timp ce scriu aceste rânduri, ea doarme în patul de lângă mine, obosită după un drum de 12 ore. De abia aştept să se trezească, să îşi desfacă bagajul şi să văd ce mi-a adus!

Te iubesc mult de tot, sis ! You’re the best sister anyone could ever have !

Există momente când sunt extrem de mândră că sunt româncă. Şi mai mult de atât, sunt recunoscătoare pentru ţara în care trăiesc. Astăzi am urmărit un documentar despre România realizat de nişte britanici de la Travel Channel. Aceştia au rămas profund impresionaţi de frumuseţile ei, de modul în care oamenii trăiesc în satele din munţi în perfectă armonie cu natura. Avem o ţară atât de frumoasă, dar din păcate nu mulţi îi cunosc toate bogăţiile. Privind documentarul mi s-a făcut dor de natură, de aer curat, de cer albastru, de iarbă şi de pădure. Sper să am ocazia să descopăr România cu tot ce are ea de oferit. La finalul filmului, prinţul Charles, un iubitor al Transilvaniei şi al Carpaţilor, spune că România “îţi hrăneşte sufletul şi inima”.

Uneori, în loc să ne plângem că suntem în urma tuturor ţărilor şi că nu vom ajunge niciodată ca ceilalţi, ar trebui să fim recunoscători de faptul că numai la noi mai există locuri în care natura nu a fost stricată de om şi să ne dăm seama cât suntem de bogaţi.