Nimeni nu poate să citească 300 de pagini pe zi. Numai eu cred asta, eu sper…Mă pun în pat, deschid cărţile uriaşe şi citesc şi uit dacă afară ninge sau e soare. Mă supăr puţin pe mine însumi când mi se face sete sau, mai rău, foame. La un moment dat trebuie să dau drumul la calculator, căci mă urmăreşte dorul de el mai rău de cât mă urmărea în Crăciunul copilăriei gândul că mama face cozonaci în bucătărie şi eu nu am voie să intru. Îi văd zâmbetul, mă liniştesc, înţeleg că nici azi nu s-au întâmplat catastrofe şi mă apuc din nou să citesc. Mă agăţ de litere, încerc să exersez secole de concentrare, dar la sfârşitul zilei realizez că nu am reuşit. Şi sunt tare dezamăgită. Mi se pare că nu o să ajung niciodată nicăieri, că nu sunt bună pentru nimic. Ştiu că nu o să folosesc niciodată atâta informaţie cât asimilez, ştiu că licenţa despre iubiţii munţi putea fi scrisă de mult, dar mă las pradă fascinaţiei mele, vreau să fiu eu cea care ştie tot despre orice s-a spus vreodată despre munţii Japoniei, mă chinuie gândul că aş putea intra vreodată într-o sală unde cineva ştie fie şi un pic mai mult decât mine sau ştie ceva ce eu nu am apucat să citesc. Da, sunt maniacă şi mă predau maniei care mă posedă, mă desfăt în obsesia mea mică şi nesemnificativă: visez albume foto cu munţii mei şi cu munţii pe care încă nu i-am văzut, cărţi multe despre festivaluri pe care nimeni nu le-a înţeles aşa, visez să arunc punţi între Orient şi Occident, visez o carte cu interviuri (visul meu dintotdeauna), o revistă despre pelerini şi pelerinaje, visez să spun tuturor antropologilor şi etnologilor şi tuturor neamurilor de oameni de ştiinţă despre Eliade, visez să aduc laolaltă oameni cu visuri asemănătoare, să pun laolaltă cu o zână amintirile noastre despre Tsugaru, să îi scot pe Shichifukujin, cei 7 Zei ai Fericirii, în lumea largă, să-i ştie tot Pământul şi să li se închine toată lumea…visez…în colţul meu de lume, săracă, pesimistă, lipsită de puteri, de oameni. Visez şi mă supăr că nici azi nu am terminat 300 de pagini într-o zi, mă supăr că ard ca o flacără, dar din cenuşa mea nu iese nimic. Mă supăr că din visul meu nu se ridică palate şi nici măcar o cocioabă unde aş putea sta cu el şi de unde am putea pleca să vizităm lumea în orice dimineaţă am avea chef. Mă supăr că mă aşteaptă o listă cu deadline-uri, iar eu nu mai vreau să mă supun lor. Mă supăr că sunt doar o bucată de om,îmbibată în obsesii, fără vreo utilitate evidentă, fără un plan. Lumea mea e populată de spiritele paginilor necitite azi, mai mult ca sigur spirite rele, ce nu au linişte în lumea lor şi îşi caută răzbunarea încercând să mă sufoce cu deadline-uri. Pe lângă ele, îşi mai fac loc toate visurile, alea lipsite de plan, dar animate de speranţe, în care eu sunt ultima care mai crede, dar cărora nu mai am energia să mă dedic. Cumva toţi oamenii care mă alimentau cu energie sunt oriunde, dar nu aici şi încerc să mă conving că sunt suficient de puternică singură, dar nu m-am pricepu niciodată prea bine să mă mint singură.
My disappointment
March 14th, 2010Thinking about things that don’t happen…
March 13th, 2010
Meeting someone perfect is really miraculous. It is like a victory against destiny, against the universe itself. That might sound strange for a lot of people, because we tend to believe that when we meet that special someone or something good happens to us, all the universe did its best for that to happen.
Let’s say a friend from highschool that you met on the subway one day invites you for a coffee to catch up. During the catch up session, he concidently meets this co-worker that you find totally fascinating. Some days or months after you get to meet him in the mall. He is, let’s say,searching for a tie. From one thing to another, the stranger becomes your boyfriend, then your fiancee, your husband, the father of your kids and the subjects of your fascination for years after. When you will get to think about it, I am sure you will thank God you went to that highschool you met your collegue at, although you are preparing for another closer to your home. You will thank your collegue for introducing you to the guy, the mall for organising that sale you are headed to when you met the guy and eventually destiny for having put you together.
This is how our thinking about destiny really works. We tend to think he is “the good guy”, this nice presence that is always thinking what to do to please us more, how can it do to get us together with the awesome guy or girl.We think we owe everything to it and we don’t take anything as if we would really made it happen, as if we would deserve it. We are playing the modest in front of an instance about which we have no idea how it works and what are its goals.
Let’s get back to you, the one fascinated by the tie- guy. Actually, when this little miracle happens, you should know that destiny feels quite defeated. You should feel like a victorious someone. You defeated it by avoinding that car accident you almost had a week ago and by deciding not to date that guy from the office that is making his try on your for weeks. You should be thankful to yourself also for not listening to you mum when she was telling you how horrible marriages are and how you should never do that. You should be thankful for having enough self esteem not to accept the lousy guys flirting with you. You defeated the old pranky destiny by cutting off your huge quatity of coffee a day which made you very anxious and imposible to live with and for not getting a second job that would have eventually destroy your social life and the above mentioned self esteem.
We like to thing there is something big and generous above us which puts us together, but actually our free will, our wish of being together is the only thing we should be thankful for. And maybe we should thank for that to persons next to us, to our friends, to the little things that makes life easier to live. Meeting a perfect person is a blessing, but one we deserve and he deserves. I am not saying there is no destiny, but just that it seems to me destiny’s conspiracy works both ways: for the good and for the bad. Not even destiny can make it happen if you close yourself to it. Nobody will fall from the ceilling if you close yourself in your room, nothing will start shinning in the dark if you close yourself to the world.
Uff! I got so tired of our human tendency of believing we don’t deserve anything. I am so disappointed to realise how little we ask from life, how easy we are to satisfy and how often we are still unsatisfied. It’s kind of sad to see how people with no modesty and with a wrong sense of self value get more than the rest and they are still empty on their insides and how people who deserve to get big things have such a hard time overcoming the things that challenge them. I wish I could be more convincing when I say to people that they are great, because I never say it as a joke. If everybody could have a superpower, I wish that would be mine.
Engrish
March 11th, 2010Se spune că ţara cu cei mai mulţi vorbitori de limba engleză este…(Surprize, surprize!)…CHINA!
Departe de mine gândul de a lupta cu statistica, departe de mine gândul că această încercare constantă de a nise reaminti cât de mulţi sunt chinezii şi cum o să conducă ei lumea nu ar fi una perfect corectă, bazată pe cifre şi estimări ale unor specialişti în sociologie, dinamica populaţiei, previziune socio-economică, geopolitică şi alte domenii care sună deştept, ci vreo manipulare nenorocită, motivată politic şi întemeiată pe viziunea despre lume a unor oamenii care se învârt între birouri şi au nişte funcţii ce sună mult mai sofisticat decât outcome-ul activităţii lor cognitive. (De fapt, nu gândul ăsta nu este chiar atât de departe, dar mi-ar fi şi ruşine în zilele noatre să exprim pe blog o idee care riscă să fie originală şi neîntemeiată pe analiza lumii prin ochiului mărinimosului ecran ce ne oferă toooooate informaţiile de care am putea avea nevoie pentru a supravieţui pe Pământ şi în afara lui!)
Cu toate astea, mă gândeam să vă spun că ei, chinezii, vorbesc engleza aşa:
Sursa: http://www.engrish.com/2007/12/then-say-someone-made-you-do-it/
Nu spun că ar fi ceva greşit în asta, spun doar că mesajul transmis s-ar putea să nu fie exact ăla pe care şi-l dorea emiţătorul (şi nici receptorul, for that matter!) Dacă aveţi impresia că exagerez, puteţi să faceţi o analiză statistică să vedeţi câte dintre exemplele de engrish provin de la acest popor cu vorbitori numeroşi.
4 ani – două moduri de abordare
March 6th, 2010Ce făceam eu la 4 ani? Probabil că nu prea multe. În mod sigur o enervam cu mare stil pe sorela cu care aveam oareşce şicane, căci îmi furase poziţia în centrul universului. Puneam multe întrebări şi râdeam peste limitele admise de răbdarea maturilor, mâzgăleam caietele mamei mele din adolescenţă şi aveam pretenţia că o fac cu talent şi că acest lucru e o formă de artă contemporană încă subapreciată. Aveam să descopăr adevărul un pic mai târziu…Eram stalkerul oficial al bunicii şi învăţam rugăciuni de la tati de la curte. Nu mă prea prindeam ce înseamnă unele cuvinte, dar credeam că dovedesc o inteligenţă precoce dacă le memorez ca atare. Dovedeam un interes crescut peste poveştile tatălui meu şi ale lui tati de la curte despre ce se întâmplă în afara graniţelor ţării şi îmi închipuiam că asta e foarte departe, deşi probabil că încă nu văzusem cum arată o hartă a lumii. Eram puţin supărată că Pământul este rotund şi acest lucru s-a hotărât în absenţa mea şi de asemenea uşor indignată de existenţa forţei gravitaţionale care îmi provoca mereu julituri în genunchi, pentru că nu puteam să cad, aşa cum mi-aş fi dorit, în sus.
La 4 ani alţi copii se luptă cu năpasta şi nenorocul şi mai decid să ia şi o iniţiativă în acest sens. Ei descoperă mult mai devreme decât ar trebui într-o lume justă că atunci când “viaţa îţi dă lămâi, tu trebuie să faci limonadă”. Când descoperi copii ca Alex Scott parcă nu te mai simţi atât de grozav. Şi cel mai puternic om din lume să fii, tot un neputincios rămâi în faţa sorţii. Totuşi când vezi că totuşi un copil găseşte în el atâta putere încât să lupte cu propriul nenoroc pentru o cauză bună şi să nu aştepte ca majoritatea puştimii totul de la adulţi, parcă te simţi bine că eşti parte a unei specii în care se nasc şi exemplare cu adevărat minunate. Te simţi fericit că eşti om, cu toate incovenientele provenite din asta.
Primăzi de primăvară
March 2nd, 2010Început de sezon cu ghiocei. “Cântec vechi de lună nouă” – trimis cândva de tata pe când eram în ţara cu insule. Pe atunci ştiam mereu ce cd-uri ies la Jurnalul Naţional, căci ştiam eu că tata nu se pricepe la hackerit d’astea…Ce vremuri! De unde să mai ştii acum ce iese la Jurnal dacă trebuie să citeşti jurnale d’astea cu aere ştiinţifice! Eh! Mâhnită de acest fapt, pun pe mine ploverul preferat..al sorelei, o pup pe mama pe amândoi obrajii şi plec la treburile de copil mare. Multe chestii îndesate în cutia de scrisori. Fi-r-ar, am uitat cheile! Maaami, vezi că am lăsat cheile acasă!
Câteva învârtiri ale minutarului mai încolo, mă aflu în autobuz în apropierea unui tip care îi aplica un chestionar ştiinţific de tip “Unde eşti, cu cine şi de ce?” încheiat cu tradiţionalul “Vezi că ne vedem la big când ajung. Să fii acolo că-ţi umflu ochii!” unei prietene căreia tocmai îi cumpărase o pernuţă cu starleta de Montanna.”Ia, fă, dă mărţişor” gen!
Coborând din vehiculul de transport la comun, o băbuţă mă întrebă ruşinoasă de unde am achiziţionat încălţările. Eu şi mai ruşinată, i-am spus că din Japonia. Era s-o mint?? Trebuia să-i zic că mi le-a luat mama din mall…dar ce să faci? Moment de sinceritate neinspirată… Uff! Numai belele îmi fac cizmuliţele astea. Ce bine ar fi să fie şi surorile lor mov la plimbare cu mine să mai îmblânzească privirile curioşilor…
Trecând prin piaţă, prin mulţimea de oameni plecaţi să achiziţioneze produse de sezon, am văzut-o pe Baba Dochia într-un snow globe! Nu ştiu cum o băgaseră nenea ăia din piaţă pe băbuţă acolo şi nici ce chinezi le vânduseră lor globurile alea minuscule, de trebuia să stea biata bătrână şi mai cocoşată decât îi impunea vârsta în ele. Cert e că ea era acolo şi eu mă grăbeam spre veselia de curs. Tocmai o vizitasem pe cea mai grozavă profesoară din lume să-i duc un fir de primăvară şi eram puţin mai veselă. Chiar aş fi plutit de fericire în cizmele mele atrăgătoare…de priviri dacă nu aş fi realizat ce împotmoleală e pe drumurile publice decât avem cartierul anexat la mall.
Încerc să îmi fac loc printre oamenii care urcă de la metrou să vadă minunăţia ce a revoluţionat arhitectura Aleii Castanilor. Ei mulţi şi urcă, eu una şi cobor! Ghici cine are avantaj? Şi dă-i şi luptă şi te zbate! Nasol, frate! Iaca ajung jos şi în capul scărilor un deosebit domnişor se gândeşte să-mi atragă atenţia oferindu-se să-mi comercializeze prezervative la 2 lei. “Şi amorul tot de 2 lei o să fie?”, dau să-l întreb, dar mă răzgândesc. Băieţii răi ca el nu acceptă glume bune care nu sunt făcute de băieţii lui care îl apreciază adresându-i-se cu “boss”. Îmi văd de drum şi mă opresc la tanti de la gheretă. Ezit între o Cola (de care m-am lăsat de o lună!) şi o apă plată. “O apă plată, vă rog!” Şi tanti de la butic tot doi lei îmi cere. “O coincidenţă”, îmi zic.
Iaca…A venit primăvara. Alina suspină la fiecare buchet de lalele mai frumuşel ce-l vede pe la câte o florăreasă conaţională şi se gândeşte la toate chestiile pe care nu le-ar face. Şi la singurul lucru pe care l-ar face. Energie multă şi bucurii sincere să aveţi!
It’s just today!
February 16th, 2010Today I don’t like almost anything: people who can’t tell right from wrong, people who do, but chose the wrong because it’s easier and more comfortable, people who pretend, the social campaigns, the networking, this world based on wires which lets you work from your house. Even more, I don’t like teams and compromises, I don’t like books and tea and chocolate with cinnamon, neither fashion or magazines or photography, I don’t like anthropology and interviews or silence. Today I choose to dislike all the things I liked yesterday and that I will adore again tomorrow. Today my world is loud,snob, kitch and artificial and I like it like that. Today I am not a renegade, I can be how people want me to be, but I don’t want any of them at all. I don’t care, but I can pretend I do if it’s necessary! Today I want something I won’t need tomorrow, but I am pleased by it…just for today, ね？！
If you don’t like me today, it’s totally ok. Nobody really does. But if you can bear with me even today, you can grab my hand and get me out of the hold it real tight until tomorrow. Because when today is over I am going to get back to my love- hate relationship with my quiet smiley world where aparently nothing important happens. And one day, we can watch the stars thinking of today together.
Tomorrow is when I will change my mind again, I will dislike this soap bubble reality, I will get back to my things, to my island, to my rituals, to shamans and interviews, to books and to you…
(Yep, I felt the need of writting something cheesy and unimportant on the blog before I get to sleep!)
Despre zvonuri, Ipad şi alte tabuuri
February 4th, 2010Zvonurile pot fi lesne asemuite cu nişte injecţii de adrenalină direct în venele fluxurilor comunicaţionale.
După ce am citit ca un elev conştiincios tot ce mi-au oferit la draga facultate spre a fi citit (recunosc, câteodată mai atent, câteodată cu gândul că doar-doar o trece şi sesiunea asta…) şi în lumina ultimelor observaţii în vasta, colorata şi complicata lume a 2.0 ţin să emit şi eu o părere pe marginea acestui subiect.(în totdeauna am admirat ambiguitatea cu care această formulare o maschează elegant!)
Din punctul meu de vedere, abordarea ştiinţelor comunicării şi mai cu seamă a teoriilor comunicării asupra zvonurilor este pe alocuri ipocrită. Deşi manualele de comunicare ne spun despre cum zvonurile trebuie combătute şi cum ele pot otrăvi o comunicare eficientă şi da naştere unor fenomele letale pentru imaginea organizaţiei, nici un teoretician (pe care minunata facultate să mi-l fi prezentat…şi nu zic că ar fi vina minunatei instituţii!) nu se străduieşte să scoată la iveală modul în care zvonurile sunt cu adevărat utilizate în zilele noastre de către organizaţii. Misticizarea zvonurilor se opreşte la demonizarea lor fără a se menţiona de ce şi cum sunt ele create, întreţinute, câtă vizibilitate moca oferă ele şi cum contribuie la dezvoltarea fluxurilor comunicaţionale.
Iaca, bunăoară, vorbeam zilele trecute, înaintea lansării deja preadiscutatei tablete, cu cineva.(cine nu a auzit că s-a lansat Ipad să ridice mâna şi să citească restul postului cu ea aşa. Uite, sâc! Ca pedeapsă…Bineînţeles ăia care nu au auzit că în Mongolia s-a ajuns la -50 grade Celsius şi oamenii ăia nu mai au ce mânca nu capătă nicio pedeapsă!) Ziceam..vorbeam cu cineva şi îmi spunea că lui îi place cum comunică Apple: mai un preview aici, mai facem o lansare cu tamtam de parcă lumea nu ar fi în stare să întrebe în magazine unde e raftul cu Ipad-uri, mai o promisiune dincolo şi reuşeşti să arunci masele de Apple aficionados pe un norişor aproape de al nouălea cer gata-gata să facă o petiţie publică să lansezi mai repede produsul că au pus deja 3 salarii la saltea sunt pregătiţi să-l cumpere de grabă şi le e frică să nu arunce economiile pe vreo prostie (gen o maşină nouă juma’juma cu soţia care a păstrat şi ea pentru gadget să intre în rând cu lumea..mondenă!). În respectiva discuţie, eu îl numea marketing al expectativelor, el îl numea bribbing geeks with news.
Retrospectiv, după faimoasa lansare Ipad mă gândeam cât de periculos e acest joc comunicaţional. E drept, joaca de-a zvonul e o treabă alunecoasă, creşte aşteptările, măreşte presiunea etc. etc. Cu toate astea, trebuie să recunoaştem că marile corporaţii ale zilelor noastre sunt de fapt marii risk-takeri ai pieţelor din care fac parte, sunt ăia care au pornit de la proiecte în care numai ei credeau şi a trebuit să îşi păcălească părinţii şi prietenii să le dea banii să intre în business (exagerez, of course!). Sunt convinsă însă că la treaba cu cât de periculos e să te iubeşti cu zvonurile nu m-am gândit doar ei, s-au gândit şi ei…
Va fi interesant de observat făgaşul pe care o va apuca să comunice Apple acum că review-urile vorbesc mai mult despre ce nu are şi ce nu face Ipad decât despre ce aduce el nou. Îmi vine greu să cred că nu se aşteptau la discuţiile astea şi că stau acum în fiecare seară, într-un brainstorming prelungit şi peste program (a se vedea aici angajaţii apple lucrează 120% pentru jobs!) şi se gândesc: “Hai, mă, nene, dar de ce n-am pus noi şi Flash pe jucăreaua asta? Chiar aşa? Ne-a scăpat până şi faza cu multitaskingul…EH! Noroc că l-am făcut 499, nu 999 că altfel ne linşau fiţoşii ăştia!”
Cu toate acestea la alegerea numelui de Itampon…ah! vreau să zic Ipad cred că au cam dat-o în bară. Şi dacă faza e intenţionată ca să genereze buzz şi virale, îmi permit să mă pronunţ asupra faptului că tehnicile de marketing ale secolului 21 sunt lame…
Lame, not lame…cum ar fi, mi se pare naive review-urile care spun că Apple a dat-o în bară înainte să ne asigurăm că nerevoluţionarul gadget nu o să fie numit de cine ştie ce magazines “the gadget of the year”, “top sales of 2010″ şi alte asemenea ofense aduse imaginii unui produs. E drept, Ipad-ul nu reuşeşte ca mai tânărul său coleg de companie Ipodul să reinventeze şi roata şi să şi redefinească condiţiile în care ascultăm, achiziţionăm muzică, dar ne-a hrănit cu atâtea vise frumoase via zvon încât nu ne vine a crede că nu face chiar nimic. (Să o recunoaştem: ăia care încă nu mai speră că Ipad-ul aduce ceva nou de care nu ne-am prins încă sunt doar ăia care stau acum cu mâna pe sus că i-am pedepsit eu mai devreme!)
Anyway, cred că ideea era let’s adapt theories to practice! because practice seems not to work anymore. Cum ar spune un stimat profesor, teoriile le ştiu şi duşmanii tăi, concurenţa& co. Cum aş spune eu, innovate or pretend to do it! 
*prefăcându-se că vede un rătăcit cu mâna sus!* Gata! Aveţi voie să lăsaţi mâna jos, dar data viitoare să nu mai faceţi!
Le petit moment “Je te veux”
January 29th, 2010Today I decided to put the word “deadline”out of my vocabulary. I have the impression that its only existance leads us, human being, to a slow, expected dead. We live from deadline to deadline, trying to stay between their lines, trying to be the most of how we think the world wants us to be. In fact, we don’t really know how the world wants us to be. We lost contract with the world long ago, when we formed the society, this way of people of living between other people under some rule that prevent them from getting in conflict. We don’t know how the world looks like as a whole anymore, because we’ve created a world only for people, in which people observe animals and say they are like this or like that, in which people observe themselves and say they’ve become like this or like that. And deadlines…deadlines keep the whole machine going nowadays. Because they keep us from stepping outside the society how we know it. We design ourselves a world and we do everything we can to stick to it. We do laws and rules and say universal truths that won’t mean anything in a hundred years by now. Deadlines support this idea that we are a multitasking generation (just because we can do more things at a time, it doesn’t mean we feel like doing them) and we live in a century of speed and progress. We actually have now idea about how it’s the world we are living in, we fail to understand its misteries, its secrets, its fantastic, but we put our scientiest invent big words for us. And words attract reality…reality how we know it. We live in a statistically described world, imaginning that we know more then we ancestors, although we have no idea who they were and we know even less about what they knew.
Deadlines are a threat. They are meant to seem as a threat to us, but they are a threat to this world we’ve created. More concretely, they are a threat for the people that set them up, much more than for the people they are set for. Deadlines are a way of saying that “if you don’t do that by XYZ date and ABCD hour I will have problems and I am powerful enough to punish YOU formy problem and also unflexible enough not to try to find a solution together”. Deadlines are safety measures for a world we need to schedule not to become too complex for us to understand it.
I want to live my life like a tea ceremony, like a flow, ignoring time. This world it’s absurd enough to get to consider time as a resource. How can you consider as a resource something we can posses? We don’t have time, it is not ours, we can’t find it in spring like water, can’t control it as we can to “human resources” (what a strange and sadly to expression…we are resources that keep this mechanism going).
I don’t want to know how long an hour is and live by calculating how much I can produce in 60 minutes of existance. I want to measure the time spent with my friends in the number of jokes we say and the time with my loved one in the number of smiles we exchange…
It was you who made me realised that. It was you and that hospital bed I got stucked to for 8 days in my life. I got on that hospital bed, exactly because I was so well stucked in this huge mechanism. I was such a good social animal, fullfilling my duties exactly, respecting the deadlines and doing my best to do things the way people describe them as right. At the beginning, staying there, in that bed, made me panic: I couldn’t do what I had to do. And neither I could understand that in those moments what I had to do was exactly be there, with all those sick people around me, with all those people who showed me a different face of humanity. After the panic moment was over, I got angry, because I only had a few days together with you and I couldn’t be out in the streets holding your hand. I was there in that bed and I felt empty. Now when I think about it I lived some of my most profound moments in that bed, there were some moments I could see everything clearly, without ambition, without any plans, because my life did not depend only on what I do with it. It was for time to decide what will happen. And time passed so slowly, as if it has been finally release from the prison I had set for it in my heart. I got time to think of you and us and realise what a miracle we are, I got time to hear people, hear them in the night when they screamed because of their pain and by day when they would say encouraging words to me. I could only pass from the anger produced by not being next to you, in that world I designed for myself, to this meditative state in the moment you first told me “It will be ok.” It might sound simple, but in that moments it was the only thing that I haven’t had thought of yet. As I was staying in that bed I never thought before you said it that it might still be ok. That everything will be fine again. For me, I was completely out of my world, my schedule, my routine. It was just me and my fight untill you hugged me in that hospital bed and told me “It will be ok.” I think that it’s something we so often forget. We forget that nothing of it will matter, that if you live enough to get old what matters is not that you got a hundred, but rather if you have a hundred years of happiness behind you.
When I see you sad I wish I could say something as magical as those words were for me, I wish I could save you from that world of torrment. Those 8 days changed my life, my way of thinking of me, of us and of everything else. I don’t have any magical words for you though and that makes me a feel powerless, but I know that all your sadness, all that anguish is part of a search, of something you have to discover. And all I can ask it’s the privilege of being next to you in that adventure.
Why do I love Iwaki-san?
January 24th, 2010
…because there even the snow falls beautifully?
I miss my mountain and its magic. I miss the times when I lived in a world where not everything was scientifically proved by some American reserchers. I miss the Shishi having me in his guard while I was dancing…
Photo: 岩木山のここだけの話
Numele tăcerii
January 20th, 2010O zi întreagă nu-mi rosti numele! O să mă doară puţin sufletul şi o să mi se facă dor de numele meu şi o să tânjesc după mişcarea buzelor tale rostindu-l! Dar o să fie ca şi cum o zi întreagă nu o să exist. Cum aş putea să exist fără numele meu? Spune-mi simplu şi scurt “tu” o zi întreagă şi în tăcerea creată de silabele lipsă, ia-mă de mână şi sărută-mi obrazul. O zi întreagă hai să nu fim pasionali, să ne măsurăm iubirea în dorinţe ascunse, să ne prefacem că încă nu am desprins unul de pe faţa celuilalt vălul creat de acel zâmbet complice. Hai în ziua asta să nu folosim nici verbul “a vrea”, să ne acoperim unul pe celălalt de rugăminţi şi să ne simţim datori vânduţi unul celuilalt.
Dacă gura ta nu va mai putea de dorul numelui meu, promit să o sărut ca şi cum ai fi un străin în tramvai şi eu aş face ceva ruşinos în văzul lumii, cu evlavie şi nesaţ, contradictoriu şi mut. Apoi, ne vom preface că nimic nu s-a întâmplat, tu o să-mi vorbeşti tot cu “tu”, iar eu nu o să mă simt eu o zi întreagă. O să fiu nimeni o zi întreagă, aşa cum aş fi rămas cu adevărat dacă nu mi-ai fi rostit o dată numele.
La sfârşitul acestei zile nu o să mă prefac că lumea s-a schimbat, o să îmbrăţişez anonimul de lângă mine, o să mă cuibăresc în nedumerirea lui, o să fim obosiţi de tăcere, eu o să revin ce m-a făcut. Numele tău o să-ţi fie alint, sărutul tău o să-mi fie botez. Când o să mă aud strigată o să tresar ca din mormânt, o să mă înfior de plăcere, am să te privesc în ochi şi o să mă văd iar pe mine.