Mi-e greu să-mi închipui ce ar fi specia umană fără poveşti. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu am încă nevoie de poveştile inspiraţionale, de poveştile copilăriei, de poveşti făcute pentru a fi crezute, simţite şi nu explicate, de poveşti care îţi schimbă viaţa în mod năucitor (ca în acei ani în care după ce te rugai de mamica sau bunica să-ţi mai citească o dată Cenuşăreasa o noapte întreagă, îţi căutai în dulap, a doua zi, orice ar fi putut semăna cu condurii ei!).

Poveştile care mă fascinează în ultimii ani sunt mukashi banashi, poveştile de demult ale Japoniei. M-am întors din Hirosaki cu vreo şase cărticele de mukashi banashi scrise în ciudatul dialect. Sunt ca o comoară. Îmi închipui o bunicuţă japoneză, vorbind într-un dialect (un dialect oarecare, căci nu e nici unul care să nu-mi placă şi să nu-mi umple sufletul de bucurie!). Poveştile pentru copii sunt lipsite de ceva ce poveştile pentru adulţi au din plin: intenţii…poveştile pentru copii sunt neintenţionat suave şi tot neintenţionat înţelepte, sunt modul nostru de a le spune copiilor “Noapte bună”, dar şi felul nostru de a le sugera că există o lume mai bună decât cea în care trăim noi: lumea pe care ei ar putea s-o contruiască.

De când lucrez la licenţa pentru Hyperion (şi azi mi-am dat seama că se face un an jumătate de când a încolţit în mine ideea ei), m-am îmbogăţit cu o mulţime de informaţii minunate, informaţii care nu-mi vor servi probabil niciodată în practică, dar care au completat perspectiva mea despre ce este lumea.

Povestea pe care am ascultat-o azi face parte tocmai din această comoară fără seamăn. Studiam Iadul şi am dat de o poveste minunată.O să spun povestea, aşa cu cuvintele mele, cum am reţinut-o şi apoi o să povestesc şi chestii suplimentare. Îmi pare rău că nu pot reda nuanţele povestirii, inflexiunile vocii şi formele de politeţe, că nu pot fi bătrânel şi bătrânică…

Cică au fost o dată ca niciodată, tare demult un bătrânel şi o bătrânică. Erau săraci lipiţi pământului, atât de săraci încât nimeni nu ştie cum reuşiseră să ajungă în ajun de An Nou.

“Babo, zise moşul, mâine vine Anul Nou şi nu avem ce-i pune pe masă şi nu avem cum ne bucura de trecerea anului.”

Oftând adânc, bătrânica încuviinţă.

“Nu o fi nimic ce am putea vinde…”

“Ce am mai putea vinde noi, măi moşule?Nu mai e nimic de vândut pe aici…”

Uitându-se de colo colo, ce-i doi nu mai avea nimic de valoare. O pălărie toată cârpită, două boluri ciobite şi o cizmă tocită dintr-o pereche de cizme de iarnă era toată averea lor. Cine-ar plăti vreun ban pe ele?!

“Hai să căutăm totuşi”, zise bătrânica, îndreptându-se spre lada de zestre aproape goală. Pe fundul lăzii însă, găsi ceva. Pălăria ce-i acoperise capul în ziua în care fusese mireasă. O pălărie pe care o păstrase până acum cu multă grijă.

“Uite, ai putea lua un bănuţ pe asta!”

“Mă duc atunci la târg s-o vând să cumpăr orez pentru mochi.”

“Du-te degrabă şi poate om întâmpina şi noi Anul Noi în rândul oamenilor”.

Şi bătrânelul plecă. Pe când mergea încetişor pe cărare, câţiva fulgi de zăpadă începură să danseze în aer. Întâi câtiva fulgi, apoi unul după altul tot mai mulţi până ce drumul fu acoperit de zăpadă. Bătrânelul înfrunta omătul şi-şi vedea de drum. Pe când mergea liniştit, văzu pe marginea drumului o statuie a lui Jizo.

“Minunată statuie, gândi bătrânelul, dar măritul Jizo stă aici, singur, în zăpadă cu capul neacoperit şi tare trebuie să-i fie frig.”

Gândind acestea, bătrânelul îşi scoase pălăria şi o puse pe capul statuii, fără să pregete. Uitându-se în urmă însă, bătrânelul realiză că nu se cade ca pe capul măritului Jizo să stea pălăria unui biet bătrân. “Nici nu se poate blasfemie mai mare”, se gândi. Se întoarse şi îmbodobi capul Măritului cu frumoasa pălărie a bătrânicii şi luă drumul înapoi spre casă.

“Îmi pare rău, babo, dar mă întorc fără orez”, spuse bătrânelul povestindu-i cele întâmplate consoartei.

“Bine ai făcut, moşule, şi stai liniştit că om trece noi anul şi fără mochi dacă aşa or vrea zeii.”

Bucuroşi că au făcut o faptă bună, dar trişti că nu pot cinsti Anul Nou cum se cade, bătrâneii se culcară. Peste noapte, la poartă de auzi zgomot mare şi bătrânelul se duse să vadă ce e. La poartă stătea statuia lui Jizo cu pălăria bătrânei pe cap.

“Precis îi e frig, sărăcuţul”, se gândi bătrânelul şi chemând-o pe bătrânică băgară statuia în casă şi o puseră lângă sobă s-o ferească de gerul iernii. Astea fiind săvârşite, cei doi se duseră iarăşi la culcare şi iarăşi fură treziţi de zgomot mare.

“Nu e chip să dormi între ani”, se gândi bătrânelul şi trezindu-se nu mică îi fu mirarea când văzu că din nările statuii curgeau râuri râuri boabe de orez. Toată noaptea a curs orezul şi bătrâneii au făcut cei mai delicioşi mochi pentru a închina Anului Nou.

Şi-am încălecat pe-o şa şi vă spun că e aşa!

Note:

Statuile Jizo cu capul acoperit pot fi întâlnite şi în zilele noastre peste tot în Japonia -> http://bit.ly/b2v5k2

Jizo este un bodhisattva în panteonul budist despre care să spune că facilitează drumul oamenilor prin Iad. În budism, iadul nu este decât unul (primul) dintre cele şase tărâmuri prin care omul trebuie să treacă până să ajungă buddha. În Japonia, Jizo este venerat în foarte multe feluri, fiind cel mai adesea privit ca protectorul copiilor, al mamelor, al marinarilor, al sufletelor morţilor şi mai ales al copiilor care mor înainte sau imediat după naştere, a mamelor care avortează şi a tinerilor care mor necăsătoriţi. Este o zeitate extraordinară de iubită, deoarece Jizo este intermediar între Shakyamuni (buddha care a fost) şi Miroku (buddha care va veni sau buddha al viitorului), el se sacrifică pe sine, renunţând la împlinirea sa pentru a ajuta oamenii să treacă peste momentele grele ale vieţii lor. Un blog interesant despre Jizo şi ipostaze ale sale în Japonia (credinţa în Jizo este foarte populară în China, Coreea şi Japonia, dar în Japonia dezvoltarea sa este oarecum diferită) este: http://anakashiko.blogspot.com/

În poveste se vorbeşte despre Anul Nou ca personaj. În mitologia japoneză, fiecare An Nou este un zeu care vine şi stă la masă cu oamenii. Japonezii prepară mochi (turte de orez) la fiecare An Nou, iar vizita zeului Anului Nou este semnul că viaţa continuă. Dacă Zeul nu vine în vizită, anul nu se schimbă, nimic nu se schimbă, viaţa nu îşi mai are rostul. De aceea, bătrâneii erau dispuşi la orice sacrificiu pentru a face rost de orez şi de aceea gestul lor faţă de Jizo este cu atât mai valoros.

O altă versiune a poveşti poate fi găsită aici -> http://japanfolklore.blogspot.com/2008/08/kasajizo.html

Acestea fiind spuse, vă urez: Noapte bună, copii!