Blogu' lu' cucubau

…Când intri în Diverta, priveşti topul celor mai citite cărţi şi îţi dai seama că nu ai cumpăra nici măcar una dintre ele, că acele cărţi nu vor mai conta, nu peste ani, dar peste câteva luni, iar copii tăi nu vor citi nici una dintre ele. Lucrul ăsta nu mi se întâmpla înainte să plec. Nu am standardele mai ridicate pentru că am fost în Japonia. Şi în Japonia, cărţile cele mai populare erau cele uşoare, şi acolo lumea citea  cărţi ce nu aveau valoare decât în contextul societăţii contemporane, dar în zece cărţi găseam una care m-ar fi completat un pic ca om, pe care aş fi cumpărat-o, deşi, poate, nu răspundeau unor cerinţe literar-estetice prea sofisticate sau unor rigori academice. Doar satisfacerea curiozităţii şi atât este un mod de completare, chiar dacă, după astfel de delectări, sufletul se goleşte repede, la fel ca atunci când mănânci în grabă…Când nu mai ai nici curiozitatea, atunci eşti intoxicat, eşti sătul de nesaţul de a trăi care primeşte mereu priviri ostile şi se găseşte tot mai des în impasul provocat de greaţa faţă de cotidian.

De ce?

• Pentru că în România şomajul este de 7,1% şi sunt 5 milioane de pensionari, mulţi oameni se fac că muncesc şi fac asta pe bani atât de puţini încât nici să se prefacă nu merită într-adevăr efortul. Două salarii medii nu sunt suficiente să întreţi o familie şi ne mirăm că oamenii nu mai fac copii. Chiar şi dacă “se descurcă ei cumva”, căci asta ştiu românii să facă cel mai bine, oamenii nu sunt fericiţi. Cantitatea de fericire în ţara asta este proporţională cu sărăcia noastră materială şi umană, dar distribuţia zâmbetelor nu se face pe aceleaşi criterii cu distribuţia banilor. Mă cuprinde groaza când mă gândesc că îmi doresc un job şi că sunt şi atât de pretenţioasă încât îmi doresc să nu simt că muncesc degeaba, că aş vrea un job unde să pot munci până nu mai pot şi să muncesc cu drag şi cu un scop, un scop dincolo de interesul financiar, dar care să nu-l excludă pe acesta.
• Pentru că secolul al XXI-lea ne-a oferit nefericita şansă, iar oximoronul din această expresie ar trebui interpretat la dimensiunea sa maximă, de a putea călători în lung şi în lat, dar a ne putea întoarce arareori sau niciodată într-un loc unde am fost deja. Şi aşa se face că am prieteni în colţul ale lumii unde se întâmplă calamităţi şi aş vrea să existe acea divinitate care să îmi poată promite că nu vor păţi nimic. Aşa se face că îmi doresc să strâng în braţe sau să stau la taclale cu oameni pe care nu îi voi mai întâlni probabil niciodată. Aşa se face că aştept decembrie pentru a-mi vedea sora şi a-mi săruta iubitul.
• Pentru că îmi păstrez speranţa că locul unde am ajuns nu e decât o cărare ocolitoare pe drumul acela pe care îl trasam mental pe harta propriului destin atunci când eram mică şi ştiam exact ce vreau. Iar asta e rău, pentru că lumea nu are nevoie de oameni încăpăţânaţi fără putere.
• Pentru că tot ce este cultură şi cultural în ţara asta începe să moară. Iar eu “în nemernicia mea”, simt şi eu, ca şi alţii, că “muşc mâna care mă hrăneşte”, căci nu fac nimic cu sens, pentru că nu pot să fac nimic deocamdată…

Mai sunt probabil şi alte motive, dar contează prea puţin. Deşi nu sunt omul care să caute hibe şi să se plângă, azi caut nod în papură, pentru că am un nod în gât. Şi dacă nu îmi mai plac cărţile citite de români este din cauză că nu îmi place unde am ajuns…unde am ajuns noi şi unde am ajuns eu.

A! Şi încă ceva. Să îi spună cineva şi minunatului conducător de ţară (da, da, conducător de ţară, pentru căci nu sunt convinsă că trăim chiar într-o republică…) că o campanie electorală nu este o campanie de advertising! Îi ofer eu informaţia asta gratis. Alţii i-ar fi cerut bani mulţi pentru asta. Chiar aşa, dar bugetele pentru campaniile electorale cum se face că sunt inepuizabile, pe când bugetele oamenilor şi ale ţărilor sunt mereu insuficiente?

Încă o chestie, cum se face că purtătorii de cuvânt ai candidaţilor la preşedinţie apar abia spre sfârşitul campaniei? Oare s-au prins că ne-am plictisit de feţele lor?