Blogu' lu' cucubau

Mi-e dor de Irina, atât de dor încât am impresia că nu mi-a mai fost niciodată dor de un om aşa. Mi-e dor de complicitatea dintre noi atunci când vorbeam despre o lume care de fapt nu există, dar pe care o adăpostim în sufletele noastre cu toate detaliile ei minunate şi colorate şi aruncate cât colo ca notele într-o melodie pentru urechi fine. Îmi e dor de tot. De muntele meu îmi e cel mai dor. De muntele meu şi de dimineţile cu Michael. Când plecam de mână la şcoală ca doi copii şi verificam amândoi în tăcere că muntele e încă acolo şi apoi ne uitam unul în ochi celuilalt pentru a confirma. Imaginea muntelui rămânea o secundă în plus pe retina lui şi-mi puteam privi muntele în cei mai frumoşi ochi din lume. Mi-e dor de festivaluri şi de oamenii care ridicaseră ziduri în jurul singurătăţii mele şi nu mă lăsau să privesc afară să văd cât de golită de sens e lume şi cum totul se înfăşoară în nuanţe felurite de gri. Mi-e dor de culcuşul meu din futon şi de limba aia şi de zilele când puteam să plâng eu pe umărul meu şi să-mi spun că mă pot descurca singură. Mi-e dor să descopăr lucruri pe care nu le ştiu prea bine la tot pasul, mi-e dor să spun în gura mare că nu am chef de şcoală, dar să mă duc la şcoală cu plăcere şi să mă întorc obosită de bucuria descoperirilor. Mi-e dor de o lume în care eram cea mai adaptată ciudată, în care totul era al meu şi mă duceam la cumpărături cu lista făcută şi mă întorceam cu mici surprize pentru copilul din mine care mă aşteptam acasă. Mi-e dor de o lume care mă făcea să mă simt utilă şi iubită şi exotică. Mi-e dor tare de Michael şi de discuţiile despre cum nu sunt japonezii, de maccha latte făcută de el. Mi-e dor chiar şi de zilele în spital, perioada cea mai lungă în viaţa mea când m-am gândit la nimicuri şi am făcut lucruri doar pentru mine, zilele alea în care am descoperit că aş putea să mor de mâna mea. Mi-e dor de profa de ceai, cea mai specială persoană din lume. Ah! Şi cum îmi e dor de Iwaki-san! Mi-e dor cu lacrimi de Japonia şi de zilele în care făceam lucruri care mă reprezentau. Azi i-am zis lui Michael că “We are probably the definition of dreamers”. Mi-a răspuns aşa de simplu “People don’t dream enough” şi mi s-a părut că parcă ar fi pictat o lume întreagă cu aceste cuvinte doar pentru noi doi. Avea dreptate, căci noi nu avem decât visurile noastre, descrise în cuvinte multe şi-n tandreţuri…toate astea şi Japonia şi muntele meu privit în cei mai senini ochi şi toate cuvinte…S-au spus atâtea. Am spus atâtea. Japonia e oaza mea de viaţă şi de doruri. Mă întreb când o s-o revăd. Aş vrea să o revăd la braţul lui, să ne-o povestim unul altuia ca şi-acum, ca şi-atunci, ca şi cum…ca şi când nu am vedea aceleaşi lucruri, căci sufletele noastre nu ar şti să-şi spună decât minunăţii. Aş vrea să ne pierdem doar noi doi în mulţimea de oameni pe care îi iubesc de acolo, să-i revăd pe toţi, să le spun încă din salut că mi-au lipsit, că le-am dus dor şi doliu în lumea de dincolo de zidurile singurătăţii mele.