Blogu' lu' cucubau

Mi-e dor de Irina, atât de dor încât am impresia că nu mi-a mai fost niciodată dor de un om aşa. Mi-e dor de complicitatea dintre noi atunci când vorbeam despre o lume care de fapt nu există, dar pe care o adăpostim în sufletele noastre cu toate detaliile ei minunate şi colorate şi aruncate cât colo ca notele într-o melodie pentru urechi fine. Îmi e dor de tot. De muntele meu îmi e cel mai dor. De muntele meu şi de dimineţile cu Michael. Când plecam de mână la şcoală ca doi copii şi verificam amândoi în tăcere că muntele e încă acolo şi apoi ne uitam unul în ochi celuilalt pentru a confirma. Imaginea muntelui rămânea o secundă în plus pe retina lui şi-mi puteam privi muntele în cei mai frumoşi ochi din lume. Mi-e dor de festivaluri şi de oamenii care ridicaseră ziduri în jurul singurătăţii mele şi nu mă lăsau să privesc afară să văd cât de golită de sens e lume şi cum totul se înfăşoară în nuanţe felurite de gri. Mi-e dor de culcuşul meu din futon şi de limba aia şi de zilele când puteam să plâng eu pe umărul meu şi să-mi spun că mă pot descurca singură. Mi-e dor să descopăr lucruri pe care nu le ştiu prea bine la tot pasul, mi-e dor să spun în gura mare că nu am chef de şcoală, dar să mă duc la şcoală cu plăcere şi să mă întorc obosită de bucuria descoperirilor. Mi-e dor de o lume în care eram cea mai adaptată ciudată, în care totul era al meu şi mă duceam la cumpărături cu lista făcută şi mă întorceam cu mici surprize pentru copilul din mine care mă aşteptam acasă. Mi-e dor de o lume care mă făcea să mă simt utilă şi iubită şi exotică. Mi-e dor tare de Michael şi de discuţiile despre cum nu sunt japonezii, de maccha latte făcută de el. Mi-e dor chiar şi de zilele în spital, perioada cea mai lungă în viaţa mea când m-am gândit la nimicuri şi am făcut lucruri doar pentru mine, zilele alea în care am descoperit că aş putea să mor de mâna mea. Mi-e dor de profa de ceai, cea mai specială persoană din lume. Ah! Şi cum îmi e dor de Iwaki-san! Mi-e dor cu lacrimi de Japonia şi de zilele în care făceam lucruri care mă reprezentau. Azi i-am zis lui Michael că “We are probably the definition of dreamers”. Mi-a răspuns aşa de simplu “People don’t dream enough” şi mi s-a părut că parcă ar fi pictat o lume întreagă cu aceste cuvinte doar pentru noi doi. Avea dreptate, căci noi nu avem decât visurile noastre, descrise în cuvinte multe şi-n tandreţuri…toate astea şi Japonia şi muntele meu privit în cei mai senini ochi şi toate cuvinte…S-au spus atâtea. Am spus atâtea. Japonia e oaza mea de viaţă şi de doruri. Mă întreb când o s-o revăd. Aş vrea să o revăd la braţul lui, să ne-o povestim unul altuia ca şi-acum, ca şi-atunci, ca şi cum…ca şi când nu am vedea aceleaşi lucruri, căci sufletele noastre nu ar şti să-şi spună decât minunăţii. Aş vrea să ne pierdem doar noi doi în mulţimea de oameni pe care îi iubesc de acolo, să-i revăd pe toţi, să le spun încă din salut că mi-au lipsit, că le-am dus dor şi doliu în lumea de dincolo de zidurile singurătăţii mele.

…sau despre cum e la modă să lansezi o nouă modă!

Dacă pe vremea părinţilor noştri reprezenta o revoltă să nu asculţi de gura lumii, să îţi petreci timpul făcând ceea ce altora nu le trecuse încă prin cap, rebelii zilelor noastre se lăfăie în bucuria fadă a faptului că lumea vorbeşte despre ei. Rebelii din vremurile de altă dată, non-comformiştii de demult nu aveau pretenţia de a fi decât nişte Iisuşi ce propovăduiau bizarităţii şi răspândeau himere. Cei ai zilelor noastre nu se pot mulţumi dacă nu sunt mai tari decât Coca-Cola, mai originali decât piramida din faţa Luvrului, mai futurişti decât “Viitorul sună bine”. Mai mult decât atât, non-conformiştii zilelor noastre au nevoie de cluburi de fani: oameni care nu pot, dar ar vrea să fie ca ei, oameni care îi aprobă şi îi respectă. Şi ceea ce e probabil cel mai enervant la non-conformiştii contemporani este că ei au pretenţia de a fi corecţi din punct de vedere etico-moral, de a fi aceia care văd cât de greşită e lumea, cum nu putem trăi în ea aşa cum e şi trebuie să o schimbăm cap-coadă; ei au pretenţia, veşnic exagerată, că lumea trebuie să se adapteze la ei şi nu ei la lume, convingerea că pot face totul mai bun, deşi locuitorii Homo sapiens ai planetei se căznesc de mii de ani să facă totul aşa cum e. Ei nu se întorc la chestii esenţiale cum ar fi făcut rebelii din trecut, nu vor un loc în lumea asta şi pentru ei, ei vor ca lumea să le facă loc pentru ca ei să treacă cu buldozerul peste tot ceea ce câteva milenii de civilizaţie au făcut, au refăcut, au stricat şi au reparat. Şi au impresia că pot face asta aici şi acum, în vreo 2-3 zile. Ei sunt altfel, dar nu le e ruşine să spună că tu ar trebui să fii la fel ca ei. Ei dau de mâncare copiilor flămânzi, iar dacă aceştia nu pot la rândul lor să dea de mâncare altor copii flămânzi, atunci ar trebui trataţi ca nişte paria, aruncaţi în faţa motocicletelor cu care ei cară sacii de alimente pe care au avut inspiraţia de a face gestul mare de a le aduna, pentru că, “Nu-i aşa?!”, din puţinul altora se poate obţine ceva mai mult. Rebelii zilelor noastre sunt rebeli cu jumătate de normă, dar îşi doresc celebritate cu normă întreagă. Un singur asemenea exemplar cheltuieşte mai multă energie electrică promovând Earth Hour decât ar putea economisi el şi toţi vecinii lui de bloc în timpul orei de abstinenţă, dar îţi linişteşte conştiinţa prin campanii de încurajare a opririi defrişărilor, împărţind voluntar fluturaşi la Universitate în prea puţinul lui timp liber de procrastinator self-taught.

Kapferer în “Căile persuasiunii” zice:

“Caracterul de noutate pare a fi unul dintre determinanţii principali ai receptării informaţiei propagandistice”.

Propaganda funcţionează, atunci când funcţionează, pentru că ne oferă ceva nou, ne aduce o speranţă. Şi avem nevoie de speranţă.

Nu ar trebui să fie aşa, dar, ca oameni, avem nevoie de chestii care ne fac rău.

Pe Realitate Tv scrie: “România lui Antonescu”. Până să văd despre ce este vorba m-am gândit la un alt Antonescu, unul care a însemnat ceva în istorie. Îl chema Ion, un nume cu mult mai frecvent în România decât Crin. Cu toate astea numele său este încă mult mai sonor. Din păcate pentru domnul Crin Antonescu, numele său de familie nu are impactul sonor al lui Băsescu sau Geoană. Şi în cazul domnului Oprescu este la fel, după părerea mea. În cazul dumnealui îmi aduc aminte de o colegă de şcoală generală cu acelaşi nume.

Sunt convinsă că nu sunt singurul român care trăieşte în istorie, mai mult decât în prezent. Aşadar, titlul este după părerea mea cel puţin neexpresiv, iar PR-istul domnului Crin Antonescu nu ar fi trebuit, cred eu, să permită asocierea aceasta cu o figură dictatorială cel puţin controversată.