DJ, VJ şi MC

“Bitter Sweet Symphony” extrasa de pe Urban Hymns ( 1997 ) poarta amprenta englezilor de la The Verve.

Istoria cantecului e una plina de adrenalina. Transformat din “The Last Time” (sa nu fiu rea, copiat in intregime intro-ul de pe Andrew Oldham Orchestra)  al lui Rolling Stones, a ajuns sa fie trend setteru noii generatii de alternative ce se nastea in a doua jumatate a ’90. A fost inclus pe urma in coloana sonora a Cruel Intentions ( 1999 ) si ascensiunea in topuri a inceput sa se faca prezenta.

Ajutat de un videoclip simpatic in care Richard Ashcroft (vocal Verve) mimeaza cantatul cu o atitudine “we all live in a yellow submarine” violenta (n.a.: asa definesc eu alternative-ul englez) si se plimba intr-o jacheta neagra de piele prin ditamai Londra, a tintit inima fanelor care isi doreau un compromis intre rebeliunea grunge si siropul Beatles .

In ultimii ani (2007) Bitter Sweet Symphony a fost inclusa pe locul 16 din “50 Greatest Indie Anthems Ever” (NME), a fost preluata de zeci de clipuri publicitare, a ajuns sa fie interfata sonora a unor campanii umanitare, si nu in ultimul rand (apreciez!) ca sound de deschidere pentru meciurile nationalei engleze pentru calificarea in World Cup 2010 .

Tin minte ca prin noiembrie anul trecut, in Manchester, intamplator mi-au gadilat franturi din BitterSweet urechea si am inceput sa-l fredonez de nebuna. Am fost intrebata mai mult sau mai putin pe un ton indignat “de ce Verve?”. Ei, pentru ca NU VERVE, DA BITTERSWEET SYMPHONY, care se numara printre putinele cantece care pur si simplu ma binedispun, ma fac fericita. Reflexul meu in preajma cantecului: hop tup ma loveste o fericire tampa si imi insenineaza momentu. E o pata veche, ce revine periodic. Azi mi-am inceput dimineata cu “Bitter Sweet Symphony” si voiam sa-l impartasesc cu voi.

Varianta live in Glastonbury din 2008, ca sa vedeti cat de bine suna pe viu:

and I’m a million different people from one day to the next, I can change my mold, no no nooo no no…