o galerie de gânduri neclare

Unul din cele mai așteptate filme ale anului trecut, cred, nu numai de mine, e ultimul film al lui Terry Gilliam, singurul american din Monty Python, ăl’ care ne încearcă cu câte-o supradoză de imaginație la fiecare film al său. Acest film se întoarce ca stil / abordare la capodoperele sale mai vechi, cum sunt Brazil sauThe Adventures of Baron Munchausen.

The Imaginarium of Doctor Parnassus e un film mișto, pe care trebuie să-l vezi în cinema ca să te overwhelmuiască. Ce-i drept, e greu de digerat ș-așa, da’ nici chiar așa. Dar, vezi tu, astăzi, lumea nu merge la cinema. Fi-v-ar Mall-ul – ironic – să vă fie de monstrozități fashionistas, îmi ucideți field of interest-ul! România nu mai consumă cinema. A se citi ca atare, mă refer la sală, nu la altceva. Că-n filme toți ne trăim unii pe alții. Dar cinema nu mai servește norodul. Motivele sunt multe, multe și bune. Și-i păcat tare. E frumos la cinema.

De ce nu e frumos la cinema? Pentru că (mi se scoală amintirile scriind aceste):
~ e interzis sub 18 ani uneori și copiii nu pot intra la orice
~ copii nașpa ce vorbesc pe toată durata filmului despre țâțe sunt prezenți în sală
~ aceeași copii iți aruncă acum popcorn în afro-ul pentru care ai muncit toată noaptea
~ sala e de fapt goală, mai goală decât era aia cu țâțele mai devreme – ești numai tu, tipa pe care încerci în zadar să o seduci cu comentarii comico-inteligente și copiii ce-ți amintesc de tine când erai tânăr

În concluzie, România nu merită să meargă la cinema. Cinema-ul – iarăși, mă refer la efectul unei experiențe comune, într-o sală – e ceva neînțeles astăzi în România și va rămâne așa pentru publicul larg. Din același motiv vom rămâne producători amatori de art și arthouse cinema, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Ce e lucru – poate – rău e că nu vom avea – nu prea curând, după ritmul în care știm bine-a ne mișca – o cinematografie comercială pentru cei ce nu înțeleg folosul vreunei ‘arte’ pentru că – nu-i așa? – ce-i aia artă!?. Imaginar – iuu!