Ce nu s-a întâmplat vreodată

Încă îmi mai tresaltă inima când te plimbi agale prin gândurile mele. Mă trezesc cu un zâmbet tâmp pe faţă. Involuntar şi total necontrolat. Câteodată, mă gândesc că e singurul lucru care îmi păstrează vi anumite amintiri. Am momente în care caut semne ale prezenţei noastre în diversele locuri pe care le-am cutreierat împreună. Peste tot a ramas un mic “noi” care mă răscoleşte. Da, încă mă răscoleşte.

Te caut în versuri, mai ales noaptea, vegheată de razele lunii. Am descoperit recent că pot şi că-mi face bine. Nu ştiu dacă eşti acolo, de fapt, nici nu vreau să ştiu, însă doar simplul fapt că mă macină acest gând este un semn că încă exişti. Te găsesc atunci când, resemnată, nu te mai zăresc. Renunţ să mai disec amintiri în speranţa că voi afla în sfârşit un răspuns. Pentru că nu există un răspuns. Au existat doar clipe intense care au dat naştere celor mai dulci  şi în acelaşi timp dureroase, amintiri.

Îmi doresc ca tot ce am trăit eu sau “noi” să treacă testul timpului. Doar aşa voi fi şi eu convinsă că există acel ceva despre care se vorbeşte în poveştile cu care părinţii ne spală creierul încă din copilărie. Acel ceva atât de frumos transmis în melodiile care îmi urlă în urechi zi de zi.  Mă bucur că nu m-am oprit nici acum din goana nebună care mă caracterizează, pentru că m-aş fi privat de nişte senzaţii. Nişte super senzaţii.

Şi mă mai bucur de ceva: că nu s-au întîmplat atâtea lucruri care se puteau întâmpla. Dacă le-aş fi trăit nu aş mai fi avut convingerea că sunt deosebite. Asta îmi demonstrează că acele clipe de tăcere încununate cu priviri au spus mai mult decât 1000 de cuvinte…

Tags: descoperire, inima, sentimente