Blogu' lu' eleny

Viața trăită în jumătați

eleny — Tue, 23 Apr 2013 10:08:23 +0000

Cred în jumătăți. În perioade de învățare și regăsire. În completări și așteptări. În oameni buni și oameni răi. În potriviri.

Cred în schimbarea care se petrece în oameni. Dar nu dintr-un fel în altul ci în funcție de alegerile pe care le fac. De la o zi la alta.

Mai mult ca orice, trebuie să lăsăm lucrurile să curgă. Iubirea, dezamăgirea, frustrarea, bucuria, furia, să le lăsăm să curgă. Să le dăruim și să le primim. Să le dăm la schimb. Să le scriem. Să le pierdem și să le regăsim.

Cred în iubiri și în regăsiri.

Cred în asumare. În conștientizarea greșelilor și în schimbarea care le urmează. Cred în lecții învățate cu prețuri mari de lacrimi. Și dezamăgiri deopotrivă.

Cred în trădări și în pierderi. Pentru că pe drumul spre a atinge ceva sau ajunge undeva nu exista spațiu decât pentru tine…

Cred în călătoria lăuntrică și experiențele interiorului. Cred în maturitatea ce le urmează celor mai adânci experiențe de viață.

Nu cred în evitare și în lucrurile trăite doar pe jumătate. Și mai ales, nu cred în vorbe care nu se află în imediata vecinătate a unei fapte.

“Pe măsură ce devii mai sensibil, viaţa se măreşte. Nu mai e un iaz mic, devine un ocean.” ( Maturitatea, Osho)

Un atunci

eleny — Mon, 19 Nov 2012 23:02:23 +0000

Nu ştiu de ce preferăm să plecăm pe întuneric. Nu ne mai plac cuvintele şi nici privirile. Obrajii nu-şi mai zâmbesc iar pielea nu ne mai tresară. Nu ne mai cunoaştem. Nici măcar în cuvinte scrise sau tastate.

Mi-amintesc de un atunci! Câteodată doar. De o zăpadă şi de nişte scaune reci dintr-un aeroport oarecare. De nişte lacrimi care se grăbeau să brăzdeze obrajii în două. De nişte promisiuni.

Ştiam că am să fiu obligatoriu fericită. De parcă fericirea s-ar fi măsurat în speranţe şi promisiuni…

Cum ar fi fost dacă toată povestea noastră ar fi crescut prin tot ce ne-am refuzat? Dacă nu ne-am fi ascuns pe dinăuntru tot ce ne-am fi putut dărui vreodată?

Cum ar fi fost să văd pentru tine la fel de clar cum am văzut pentru mine?

“I don’t love him. Winter just was’nt my season!”

Amintiri preţ de-o clipă

eleny — Sun, 21 Oct 2012 11:34:42 +0000

Clipele au miros de liliac şi textura unei picaturi de ploaie. Au gustul primului sărut şi emoţia unui te iubesc.

Clipele sunt eterne atunci când sunt trăite în braţele potrivite. Tot atunci se consumă si efemeritatea momentului pentru că îmbătaţi de cotidian uităm să mai adulmecăm mirosul de liliac. Poveştile sunt lungi, nu se grăbesc nicăieri şi de cele mai multe ori nu au un final. Am impresia că timpul ne trece prin faţă iar cândva, ştiu sigur, că noi treceam prin timp. Clipele ni se târăsc pe trupuri iar noi suntem prea ocupaţi să le oprim. Sau prea grăbiţi ca “cineva să ne confirme legătura “.

Mă gândesc la clipele care au rămas la mine şi nu la ei. La cele în care am rămas, viciată de ataşament şi frica de singurătate. Sau spaima de a începe din nou. Ceva. Orice. De cele la care, probabil, unii dintre ei nu se gândesc deloc. La cele pe care le-am uitat dar care au rămas scrise. La cele care îmi vor aparţine veşnic, indiferent de vorbe sau dovezi.

Cumva, totul se poate rezuma la o clipă: ne naştem într-o clipă, murim într-o clipă, ne îndragostim într-o clipă. Trăim într-o clipă şi avem amintiri preţ de-o clipă.

Gândurile-mi sunt ispititoare şi visele-mi sunt sprintene. Clipele-mi sunt eterne şi au miros de liliac. Iar braţele sunt potrivite

“Some moments are nice, some are nicer, some are even worth writing about.” Charles Bukowski

Mă gândesc

eleny — Mon, 24 Sep 2012 23:01:48 +0000

La lucrurile care nu vreau să se întâmple dar trebuie să le accept. La lucrurile pe care nu vreau să le știu dar pe care trebuie să le învăț. La vorbele pe care vreau să le spun dar le tastez.

La oamenii fără de care nu pot să trăiesc dar cărora trebuie să le dau drumul. Din gânduri mai ales.

Câteodată mă gândesc la vorbele nespuse și la călătoriile simțurilor în spații rezervate de unele priorități. La toate destinațiile văzute încă de la începutul pașilor. La povestea pe care aleg să o trăiesc.

Mă gândesc că e mai bine să nu analizez trecutul și să nu planific viitorul. Să nu încerc să ghicesc ce este.

Mă gândesc să trăiesc prezentul lucrurilor simple. Și îmbrățișărilor calde…

Mă gândesc că poate am primit ceea ce am cerut. Și zâmbesc

Dacă va fi un sfârşit…

eleny — Thu, 20 Sep 2012 08:03:10 +0000

Am îndrăznit ca să pot avea. Am crezut fără să renunţ, fără măcar să cercetez. M-am speriat dar mi-am propus să încerc. Mi-am pus fericirea în palma lui şi speranţele în prima privire a dimineţii.

Câteodată mă gândesc la distanţa şi la kilometrii parcurşi în gând. În speranţa că următorul răsărit va aduce un sfârşit. Dacă va fi un sfârşit…

Cumva, anumite poveşti se întâmplă doar pentru a fi trăite şi nu desăvârşite. Nu le scrie nimeni într-o carte, nu le colorează pe o pânză, nu le pune într-o melodie.

Anumite poveşti se trăiesc şi se simt. Simplu şi concret!

“There is no elevator to happiness. You have to take the stairs!”

Undeva, sub un măslin, valurile poartă gînduri

eleny — Fri, 07 Sep 2012 17:07:49 +0000

Zâmbesc pentru că la umbra unui măslin, cu marea în faţă, nu găsesc motive să fie altfel. Nici măcar gândurile nu mi le găsesc. Mă gândeam cu câtă înverşunare căutam metode să le alung înainte.

Aici, totul e simplu şi complet. Privesc imensitatea albastră din faţa mea şi nu mă gândesc la nimic. Nu reuşesc să-mi aduc aminte nimic, de parcă valurile au luat toate zămislirile minţii mele.

“Nu cred că vârsta, nici experienţa de viaţă să aibă vreo importanţă: înăuntru, sub aparenţele cele mai dure şi nesimţitoare se ascund sentimente delicate, tandreţea şi emoţiile inimii” – îmi vine obsesiv în minte. O fărâmă de text care mă tot obsedează şi pe care aş vrea să-l arunc valurilor deopotrivă cu celelalte gânduri.

Mă gândesc la tot şi mă gândesc la nimic. Îmi golesc mintea cu fiecare val ce atinge ţărmul.

“Eşti altă persoană când vorbeşti despre el” mi-a zis într-o zi când îi povesteam cu mult entuziasm de “noi”-ul meu. Cumva, a fost momentul în care mi-am dat seama de transformare. Am conştientizat parantezele imense pe care le pusesem cuvintelor noastre şi amintirilor deopotrivă. Gândurile trăiau şi se dezvoltau alimentate de o avalansă de dorinţe şi născociri ale propriilor percepţii.

Nu era real.

Nici nu ştiu dacă a fost vreodată.

Nici nu mai contează…

Pentru că prima dată au fost gândurile. Şi mai apoi, s-a sădit dorinţa încercărilor. A urmat povestea. A trecut rapid şi a lăsat locul dorului. După care s-au năruit planurile. Aş vrea să-mi aduc aminte când a intrat în poveste laşitatea.

Iar mai apoi au venit valurile.

După care mi-am pierdut gândurile.

Le-au luat şi le-au dus undeva în alte lumi. Lumi în care dimineţile sunt altfel şi prioritaţile dictează inimii şi orgoliului. Lumi pe care nu vreau să le cunosc pentru că aici, la umbra măslinului, zâmbesc.

Ţie… Mie… Nouă!

eleny — Sun, 12 Aug 2012 08:49:14 +0000

E ziua aia în care te gândeşti că dacă nu l-ai fi cunoscut i-ai fi dus dorul o viaţă întreagă.

E ziua în care nu i-ai întâlnit privirea şi mâinile nu s-au atins cu sete. Sau poate nu i-ai sărutat ochii. Suficient de mult… şi des.

Nu v-aţi umplut momentele de tăcere cu cele mai frumoase zâmbete. Sincere şi suficiente.

E ziua în care dreptul la el te face să zâmbeşti şi să speri. Că buzele îţi vor mai şopti cuvinte la ureche… Că a trecut 1 an, dar vă mai rămâne o viaţă

La mulţi ani ţie… Mie… Nouă!

O poveste despre un loc de poveste

eleny — Sun, 22 Jul 2012 09:50:08 +0000

Azi vreau să vă spun o poveste. O poveste despre un loc unde aromele de ceai şi cafea se luptă pentru supremaţia şi admiraţia nărilor şi papilelor celor care sunt atraşi înăuntru. Despre un loc cu pereţi verzi şi mobilă albă. Cu mese şi scaune de lemn alb unde tronează nestingherite huse colorate şi biscuţi cu ovăz. O poveste a dimineţilor liniştite care se derulează într-un loc desprins din povestea dorinţelor şi viselor mele. Totul colorat cu armonie şi muzică bună.

Pe rafturi de-o parte şi de cealaltă a încăperii, te atrag folosindu-şi cu tact proprietăţile, felurite boabe de cafea şi 80 de sortimente de ceai.

Intri şi te laşi vrăjit de aroma unei cafele Esquisit sau Oro Verde. Biscuiţii cu ovăz sunt din belşug şi merg de minune cu aroma unei cafele din America Latină care îţi îmbie jucăuşă nările cu extracte de portocală sau caramel. Păi cum ai putea spune stop unui astfel de joc?

Mai târziu, după ce ai terminat de citit articolul interesant dintr-o revistă găsită pe masă, te poţi răcori cu un Ice Tea. Eu v-aş sugera să încercaţi combinaţia dintre ceai verde şi flori de soc, împreună cu câteva feliuţe de lămâie şi multe cuburi de gheaţă.

Te laşi cu greu desprins din lumea aromelor care convieţuiesc în încăpere şi pleci cu zâmbetul pe buze pentru că mai e puţin şi te vei întoarce din nou.

Puteţi trăi experienţe înecate în arome de cafea şi ceai pe str. Vasile Alexandri (lângă Stirex). Dacă textul meu nu v-a convins să faceţi o vizită, vă recomand să mai încercaţi privind o galerie foto făcută în locaţia poveştii de astăzi.

Cu tine sau cu dorul tău?

eleny — Fri, 13 Jul 2012 23:58:28 +0000

Câteodată mă gândesc că următorii zori vor veni odată cu răspunsul. Că voi fi mulţumită cu el, chiar dacă nu e cel pe care îl căutam.

Îmi amintesc cum am zâmbit prima oară când mi-am dat seama că înăuntrul meu nu mai e la fel. Că acolo pătrunseseră nişte emoţii care au oprit pentru o perioadă timpul în loc. Şi mâinile împreună.

Îmi repet că orice ar fi, dimineţile noastre au ţinut o eternitate. Că merită aşteptarea. Că amintirea lor încă îmi dă pulsul peste cap. Că m-aş putea obişnui să le sorb momentele zilnic. Cu setea unui dependent.

Că aş da oricând înţelepciunea unei vieţi întregi pentru câteva momente în care “totul se vede altfel”. Ştii tu, atunci când spui diminutive prosteşti şi simpla apropiere a unei mâini îţi garantează toată fericitrea din lume.

Aş vrea să iau lecţii de cum se renunţă la cineva care îţi provoacă bucurie. Că sufletul meu nu ştie şi nici nu poate învăţa uşor.

Că aş vrea să nu te mai văd vreodată pentru că dorul de tine e cel mai frumos lucru pe care îl trăiesc.

Că nu e greu să te uit sau să aştept, e greu că nu ştiu ce decizie să iau…

*sursa imagine

Frânturi ale unor zile

eleny — Tue, 19 Jun 2012 06:12:17 +0000

S-a trezit dis de dimineață odată cu primele raze ale soarelui. Cu o seară înainte lăsase perdeaua trasă ca să admire luminile orașului iar acum, soarele îi invadase somnul liniștit din zori. Priveliștea inundată în întuneric și decorată cu căteva lumini răzlețe o ținuse preț de vreo câteva zeci de minute în fața ferestrei de la etajul 6. Respira și se hrănea cu luminile colorate încercând să-și golească mintea de gândurile de peste zi. De la ziua respectivă nu-și mai dorea decât un somn liniștit.

A admirat rasăritul cu fața pe jumătate ascunsă în așternuturile pufoase și s-a mai lăsat captivă în amintirea viselor de peste noapte . Pentru câteva clipe cred că a avut și un zâmbet liniștit pe buze. Diminețile nu erau pe placul ei, nici măcar cele petrecute în camera de hotel. O fascinau însă, promisiunile unei zile aflată încă în primele clipe de viață și de aceea își rezerva cîteva clipe pentru vise matinale cu ochii larg deschiși și lipiți de tavan. Frământările încă erau ținute în cearșaf.

Îi plăceau zilele trăite pe fugă, micul dejun din hoteluri și cele câteva zeci de priviri chinuite de aceleași gânduri. Sorbea încet din cafea și privea în jur. În cap se derulau scenarii referitoare la motivul pentru care toți respirau același aer matinal. Se afla într-o sală plină de oameni cu care, deși nu vroia să recunoască, semăna.

Câteodată, își dorea o viață liniștită, cu două brațe în care să se ascundă și cu mângâieri care să alunge gândurile grele de peste zi. Sau din toate zilele viitoare. Călătoria de una singură nu era pe gustul ei, dar i se potrivea de minune. Era din ce în ce mai convinsă că lucrurile simple sunt cel mai greu de căpătat și asta o făcea să-și oprească speranţele în prezent.