eleny on iunie 19th, 2012

S-a trezit dis de dimineață odată cu primele raze ale soarelui. Cu o seară înainte lăsase perdeaua trasă ca să admire luminile orașului iar acum, soarele îi invadase somnul liniștit din zori. Priveliștea inundată în întuneric și decorată cu  căteva lumini răzlețe o ținuse preț de vreo câteva zeci de minute în fața ferestrei de la etajul 6. Respira și se hrănea cu luminile colorate încercând să-și golească mintea de gândurile de peste zi.  De la ziua respectivă nu-și mai dorea decât un somn liniștit.

A admirat rasăritul cu fața pe jumătate ascunsă în așternuturile pufoase și s-a mai lăsat captivă în amintirea viselor de peste noapte . Pentru câteva clipe cred că a avut și un zâmbet liniștit pe buze. Diminețile nu erau pe placul ei, nici măcar cele petrecute în camera de hotel. O fascinau însă, promisiunile unei zile aflată încă în primele clipe de viață și de aceea își rezerva cîteva clipe pentru vise matinale cu ochii larg deschiși și lipiți de tavan.  Frământările încă erau ținute în cearșaf.

Îi plăceau zilele trăite pe fugă, micul dejun din hoteluri și cele câteva zeci de priviri chinuite de aceleași gânduri. Sorbea încet din cafea și privea în jur. În cap se derulau scenarii referitoare la motivul pentru care toți respirau același aer matinal. Se afla într-o sală plină de oameni cu care, deși nu vroia să recunoască, semăna.

Câteodată, își dorea o viață liniștită, cu două brațe în care să se ascundă și cu mângâieri care să alunge gândurile grele de peste zi. Sau din toate zilele viitoare. Călătoria de una singură nu era pe gustul ei, dar i se potrivea de minune. Era din ce în ce mai convinsă că  lucrurile simple sunt cel mai greu de căpătat și asta o făcea să-și oprească speranţele în prezent.

 

 

Tags: , ,

eleny on iunie 4th, 2012

Despre inimile deschise şi fericirea larg citită în ochi sau despre lucrurile care ne apleacă fruntea mai abitir decât povara propriilor deznădejdi.

Despre cei care au curajul să spună adevărul verde-n faţă, chiar dacă asta înseamnă să pierzi un om drag sau poate despre frica de eşec care ne lasă să ascundem  cuvinte şi gânduri.

Despre clipele în care îţi laşi frământările să te doboare şi lacrimile să-ţi ude perna sau despre zilele în care te-ai aruncat plină de speranţă într-o nouă poveste.

Despre  toate cuvintele calde şi pline de înţelepciune pe care ţi le spune mereu sau despre invitaţia la cafea care te-a aliberat de povara atâtor gânduri.

Despre zâmbetul Lui pe care nu mai reuşeşti nicicum să ţi-l aminteşti sau despre acele lucruri care vă aduc mereu unul lângă celălalt.

Despre greşelile care te-au format şi te-au adus unde eşti astăzi sau despre transformările în care nici măcar tu nu mai credeai.

Despre căţelul care vine tiptil şi se aşază cu capul pe pieptul tău vrând parcă să-ţi domolească suspinul încă înainte de a şti că există sau despre liniştea  pe care o trăieşti mereu atunci când ajungi acasă.

Despre zilele în care ţi-ai dori să te ascunzi în îmbrăţişarea lui şi să rămâi acolo. Să-ţi mângâie părul şi să ştii sigur că orice ar fi, liniştea şi fericirea au mirosul şi gustul său.

Despre serile târzii, când îi cauţi mâna în aşternuturi sau despre dimineţile în care îţi chinui pleoapele cu speranţa că va fi acolo. Despre tristeţea cu care i-ai dat drumul la mână…

…sau despre toate clipele de după.

Despre cum ar fi dacă toate dimineţile le-am începe împreună.

Despre toate orele nepotrivite şi distanţele care sfârşesc orice gând optimist. Sau despre gândurile care rămân pe acelaşi fus orar.

Sau poate, despre lucrurile care vor fi mâine şi sunt în devenire deja de azi.

Sursa imagine

 

Tags: , ,

eleny on mai 25th, 2012

… când mă voi sătura de online, marketing şi alte activități adiacente îmi voi deschide un restaurant. Unul mic și cochet cu pereți verzi și lămpi vintage. Și fețe de masă în carouri. Într-un colț se vor apăsa clapele unui pian sau se vor spune povești la chitară. În aer va pluti miros de salcâmi și picături de ploaie iar din bucătărie  vor ieși numai preparate dichisite de mâinile mele. Voi găti pentru prieteni și oameni dragi. Și o voi face zâmbind cu seninătatea omului care n-a cunoscut vreodată o bucurie mai mare

…voi merge desculță în iarbă și mă voi așeza sub un salcâm înflorit. Mă voi îmbrăca în parfumul florilor lui și poate așa, voi scăpa de superficialitate. O voi lăsa acolo, îngropată la radăcină, să o hrănească cu seva unei “dragoste care suferă totul“. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată pentru că eu nu voi şti să o am asupra-mi fără să-mi facă rău şi fără să-mi facă  pierdută  inocenţa.

… îl voi lăsa pe trebuie acasă, bine ascuns în cearşafuri. Voi învârti cu grijă cheia în uşă şi voi păşi încet şi cu răsuflarea abia ţinută în piept. Şi nu mă voi întoarce în acelaşi pat de frică să nu-i simt dorul şi să mă cuprindă din nou melancolia vieţii petrecute împreună. Cu trebuie m-am obişnuit prea repede şi prea natural. Acum apăs întrerupătorul imaginar şi-l las acolo în întuneric, ascuns în cearşafuri şi-n amintiri.

… nu voi mai judeca începuturile în funcţie de sfârşituri. Nu voi mai găsi explicaţii temerilor şi deciziilor luate atunci când trenul a plecat demult din staţie. Voi trăi începuturile simplu şi intens. Total. Cu libertate în vorbe şi afecţiune în gesturi, cu inima deschisă ca o mare liniştită atunci când atinge o plajă cu nisip mult prea fin. Voi trăi începuturile  aşa cum am făcut o singură dată în viaţa mea.

*sursa imagine

Tags: , ,

eleny on ianuarie 17th, 2012

Nu i-a fost niciodată frică de o dimineaţă, în nici un caz cum îi era acum. Şi nu era pentru că începea o nouă săptămână sau pentru că va trebui să se trezească devreme, ci pentru că va deschide ochii şi va trebui să privească…

…mai întâi locul gol de lângă şi mai apoi în jur. Într-un final,  să se ridice şi să înceapă din nou, viaţa ei reală.

Va trebui să nu mai viseze, cel puţin nu cu ochii larg deschişi. Visele sunt pentru pleoape închise în vecinătatea confortabilă şi caldă a unei strângeri de mână. Va trebui să plece fără să lase un sărut pe o pereche de ochi închişi şi leneşi şi fără să mângâie un obraz cald.

Dimineaţa, va trebui să înveţe iar, să fie doar ea. Să nu mai deschidă ochii de 2 ori, convingăndu-se că nu visează şi să nu  mai toarne cafea în 2 ceşti. Să nu păşească în vârful degetelor şi să trântească în voie toate uşile ieşite în cale.

Cel mai probabil că va fi greu la început pentru că mintea îi va juca feste  iar visele din zori îi vor vinde iluzii. Va alege să nu se resemneze, deşi calea cea mai uşoară ar fi să nu creadă în nimic, sperând că asta o va proteja cumva de dezamăgirea speranţelor topite în clipele următoare. Cel mai probabil că va avea privirea senină pentru că povestea nu e imposibilă. E doar mai greu de realizat.

Tags: , , ,

eleny on ianuarie 12th, 2012

În ultimul an, printr-o conjunctură favorabilă a sorţii, am avut şansa să văd mulţi fazani, mai mult în mediul natural decât în faţă, într-o farfurie. Acolo, ascunşi în câmp, în habitatul lor, nu te gândeşti că ai vrea să-i vezi cum le-ar sta în cuptor. Cel puţin eu nu o fac.

Recunosc că nu prea spun nu unui preparat culinar făcut în casă: în ceea ce priveşte degustarea sau prepararea. Când mama mi-a propus să-mi dea un fazan pe care să-l gătesc eu, am zis da, în secunda 1,  fără să am habar despre vreo reţetă sau cum se găteşte acesta. Am mai mâncat preparate din vânat făcute de mama şi de fiecare dată m-am ridicat cu greu de la masă aşa că m-am gândit că nu are ce să iasă rău.

Intuiţia feminină funcţionează şi mai jos o să vă prezint ce a ieşit.

Nu m-am aruncat cu capul înainte, deşi recunosc că îmi place să nu respect reţete şi să adaug eu tot felul de ingrediente, un fel de notă personală.  Am cerut sfatul lui Adi, pentru că el este un maestru în ale bucătăriei şi am fost sigură că voi primi indicaţii preţioase.

Fără prea multe vorbe, vă las să vedeţi ce a ieşit din fazanul meu, mai jos:

Ingrediente: 1 fazan întreg, ceapă, usturoi, morcovi, ardei, cartofi, sos de roşi, unt, vin şi tot felul de condimente (eu am folosit cimbru, piper, boia, patrunjel verde)

Mai întâi, am fiert fazanul o oră în cuctă împreună cu legumele. A ieşit o supă delicioasă în care am adugat la final, tăieţei de casă şi patrunjel verde.

Legumele din supă, le-am scos, le-am amestecat cu unt şi condimente ( sare, piper, cimbru) şi le-am pasat cu mixerul. Le-am pus la pregătit într-o tigaie cu sos de roşii, usturoi şi puţin vin. A ieşit un sos delicios.

      

Fazanul a luat calea cuptorului, înecat în vin alb, usturoi şi felii mari de ceapă. A stat acolo vreo 40 de minute, la rumenit. La final a arătat cam aşa:

     

Am servit totul cu cartofi fierţi,  unt şi pătrunjel verde. Cina a fost un real succes.

Cu excepţia faptului ca fazanul a fost puţin uscat, reţeta a ieşit delicioasă. Iar eu am fost mulţumită de reuşita mea culinară.  Dacă am început în acest mod, sigur anul 2012 va fi bogat în preparate de acest fel.

Tags: , , ,

eleny on ianuarie 5th, 2012

Spre deosebire de anul trecut, când am fost foarte conştiincioasă şi am populat blogul ceva mai des, azi, după aproape 2 luni de pauză, revin să mai aştern câteva cuvinte în paginile jurnalului meu virtual.

Aş fi avut atâtea să spun în tot acest timp, însă cumva, nu am făcut-o. Lipsa de timp deja nu mai constituie o scuză plauzibilă, aşa că nu o voi folosi. Zilele astea mă gândesc foarte mult la ce a însemnat anul trecut pentru mine, ce am învăţat, ce am experimentat, unde am călătorit, pe cine am pierdut dar mai ales ce şi pe cine am câştigat.

A fost anul începuturilor. De toate felurile. Despre unele am vorbit altele, prefer să le ţin departe de urechile şi ochii celor din jur.

A fost anul în care, se pare, că mi-am încălcat flagrant un contract de prietenie. A fost reziliat cu cruzime şi asta încă mă doare.

Am simţit pe propria piele răutatea unor oameni născută din frustrare, invidie şi neputinţă. Făra să vreau i-am pedepsit cumva… cu zâmbete şi strângeri de mână :P

A fost anul în care am obţinut ceea ce mi-am dorit şi am şoptit în gând încă din primele secunde ale sosirii strângând cu emoţie mâini şi priviri.

Am învăţat cea mai importanta lecţie. A fost şocant, însă am rămas cu ceva  din asta.

Am păşit pentru prima oară în locuri noi şi am adus de acolo multe amintiri frumoase. Câteva stau mărturie pe frigiderul din reşedinţă. :P .

Am adăugat 2 ţări noi la colecţia personală: Bulgaria şi Cehia. Ambele m-au fermecat definitiv şi irevocabil.

Le-am spus cât de importanţi sunt pentru mine oamenilor dragi, în văzul lumii :D 1, 2 şi 3

Am obţinut bucătaria mult visată şi am gătit cu mult drag pentru oamenii care au avut încredere să se lase hrăniţi de mănuţele mele :P

Sunt mult mai multe lucruri care poate ar merita să  fie  menţionate aici, însă aleg să le ţin nespuse din teama de a nu-şi pierde farmecul şi însemnătatea pentru mine.

Pentru anul care tocmai s-a pornit îmi doresc puţine lucruri, dar care adunate, să facă din el unul de neuitat: să pot munci mai mult, să-mi merit oamenii care-mi sunt alături, să te populez mai des, dragă blogule, să nu-mi mi fie frică şi să pot lupta cu dorul…

 

 

Tags: , ,

eleny on noiembrie 14th, 2011

 Mie-mi plac siropoşeniile. Şi poveştile de dragoste eternă sau fulgerătoare care vine şi îţi poartă picioarele şi sufletul acolo unde poate credeai că n-o să ajungi vreodată.  Îmi plac istoriile despre oameni şi întâlnirile lor aranjate de suflete cu mult înainte ca ochii lor să se fi văzut sau privirile să se fi întâlnit.

Cu alte cuvinte sunt o romantică incurabilă. Iar pentru că doza mea de romantism este una peste limitele legale, partea masculină a perechii, trebuie să aibă alte aptitudini că siropoşenii am eu destule.

Cu alte cuvinte, pentru că romantism avem în surplus El, trebuie să-mi smulgă zâmbete şi să-mi provoace riduri şi dureri de diafragmă cu reprize serioase de râs. Iar eu ştiu persoana potrivită care poate şi chiar face aşa ceva.  V-aţi dat seama că vorbesc despre  Augustin.
Votul meu merge la el pentru că e cel mai amuzant tip pe care îl cunosc, pentru că te poate face să râzi indiferent cât eşti de supărat, pentru că e natural şi pentru că ştie foarte bine, ca drumul către inima unei femei începe întotdeauna cu un zâmbet frumos pe buze. Pentru că e singurul care m-a comparat cu un porc mistreţ în captivitate şi a făcut în aşa fel încât să-mi provoace o criză de râs şi nu una de furie revărsată asupra lui :P

Nu în ultimul rând, pentru că nu mi-a trecut niciodată prin minte, încă de când am văzut campania Danone, că titlul de Cel mai amuzant BlogJuan ar putea fi deţinut de altcineva.

p.s: şi pentru că nu mă dau în vânt după tiramisu :D

Tags: , , , ,

eleny on noiembrie 11th, 2011

Mi-a venit ideea acum 1 an de zile.  Tot de atunci mă încurajez şi descurajez zilnic. Mi-am făcut şi vreo câteva programări la salon, convinsă fiind că odată ajunsă pe scaunul din faţa oglinzii, nu voi mai da înapoi.

Nu am ajuns pe scaun pentru că nu am atins  nici măcar uşa de la intrare. Asta timp de 1 an.

Nu mă consider o persoană curajoasă deşi, după schimbarea de ieri, cred că neîncrederea şi lipsa curajului există doar în capul meu. Aveam impresia că nu voi fi niciodată capabilă să ies din zona mea de confort pentru ceva cu totul nou. Însă am făcut-o. De 2 ori într-o săptămână. Iar din asta, până şi eu am învăţat câte ceva.

Ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc, mai jos, sunt salturile în necunoscut :)

Prima impresie în oglinda a fost WOW!!! După care, a fost reacţia pozitivă a primilor oameni cunoscuţi cu care m-am întâlnit.

Prima privire a capului roşu  în oglindă, de dimineaţă,  aş caracteriza-o  aşa: ” What was i thinking”. După care am dat cu apă pe faţă şi am îndrăznit să privesc din nou oglinda. A fost mult mai bine. Şi continuă să fie cu fiecare privire nouă dar mai ales, cu fiecare faţă cunoscută care mă vede acum pentru prima dată :P

În cele din urmă vreau să vi-l prezint pe Henry :D

Henry este broscuţa ţestoasă pe care mi-o doream de ceva timp dar nu-mi făceam curaj să mi-o cumpăr. Până la urmă a ajuns la mine prin alte metode şi eu cred că suntem făcuţi unul pentru celălalt :D . De la începutul săptămânii sunt mămica lui iar el nu face altceva decât să-mi dea bătai de cap pentru că nu vrea să mănânce mare lucru.

Tot ce s-a întâmplat săptămâna asta mi-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că anumite lucruri au nevoie de timp ca să se întâmple. Timp în care să-ţi dai seama cum să faci să se întâmple :P

Tags: , ,

eleny on noiembrie 2nd, 2011

O tot  “ameninţ” de ceva vreme că voi scrie câteva cuvinte pe blog. Până acum am iertat-o :P de fiecare dată, însă azi e ziua ei şi nu pot rata şansa să v-o prezint:

 

Ea e mama şi azi împlineşte o frumoasă vârstă. Nu voi spune care, însă e una cu 4 în faţă :D

La Mulţi Ani mami! Să rămâi mereu la fel şi să ne baţi la cap în fiecare zi :P . Să ne suni de 3 ori pe zi să te asiguri că am mâncat şi că avem tot ce ne trebuie. Să ne faci prăjituri la fel de bune şi să ne dai de fiecare dată peste cap planurile de dietă. Să ne cauţi pe google să vezi ce-am mai postat pe facebook sau pe twitter. Să ne povesteşti cine a mai venit la Măruţă în emisiune, ce filme mai difuzează Euforia şi ce reţetă extraordinară ai găsit în formula As. Şi mai ales, cum e vremea la Turceni :D .  Să ne asculţi dezamăgirile şi să te bucuri alături de noi de toate reuşitele. Să mă ierţi atunci când mă suni şi eu nu am chef de poveşti la telefon. Să ai grijă de tata şi să-l cerţi atunci când citeşte ziarul la masă. Să zâmbeşti, pentru că îţi stă foarte bine. Să rămâi la fel, să ne putem bucura zi de zi împreună.

Să nu mai zici că eşti bătrână, pentru că poza vorbeşte de la sine: eşti la fel de tânără ca fata ta :D

 

 

Tags: ,

eleny on octombrie 30th, 2011

Trebuie să-ţi spui în momentul în care ajunsă la un anumit  final uiţi să faci cel mai natural lucru din lume. Pentru că de cele mai multe ori un final înseamnă un start care îţi aşterne în faţă o cursă plină de noi provocări.

Câteodată lucrurile sunt simple.  Atât de simple că te aştepţi în orice moment să se întâmple ceva care să le complice.  Sunt adunate, grămadă şi plutesc liniştite într-o bulă de săpun. Pe cât de transparentă pe atât de fragilă. Ţi-e frică de fiecare răsuflare că va strica oarecum pereţii subţiri ai poveştii tale, de aceea preferi să trăieşti totul pe nerăsuflate.

De tine nu mai depinde nimic acum, nici măcar respiraţia sacadată nu mai poate face rău micului tău univers închis în spuma extrem de fragilă a săpunului. Te-ai luptat să o ţi în aer şi măcar pe linia de plutire, deşi ai ştiut de la bun început că e foarte probabil să se sparga violent şi toate iluziile adunate acolo, să se strivească în aerul rarefiat al înălţimilor. Pentru că ai lăsat-o să urce mai sus decât ţi-ai fi putut-o imagina că poate ajunge într-un timp atât de scurt.

Câteodată e bine să nu părăseşti pământul, chiar dacă e drumul mai greu de parcurs. Mergi încet şi opreşte-te să respiri.  La fiecare încercare mai grea, la fiecare întâmplare fericită, la fiecare culme cucerită. Stai câteva clipe şi bucură-te ca şi cum ai ajuns la destinaţie. După care porneşte din nou la drum.  Mai hotărât şi mai înverşunat. Şi cu mai multă încredere că data viitoare nu va fi aşa de brutală aterizarea picioarelor pe pământ!

 So, keep calm, breathe and carry on!”

 

Tags: , ,