-X-

David Pryor Adickes – Abstract Portrait of a Gentleman

Pantofii lui din piele, lustruiti ca la carte, faceau nota discordanta cu asfaltul crapat pe care pasea cu un mers princiar.
Palaria inalta i se oglindea fugitiv in vitrinele magazinelor ce vindeau tot felul de nimicuri costisitoare dar absolut necesare pentru a scoate in evidenta gradul de snobism al “noului val.

Tineri cu cercel in ureche si tatuaje artistice pe antebrat, sau chiar pe teasta proaspat rasa, il urmareau suspiciosi pe acest Milord cu barba stufoasa de culoarea curmalelor.

Toamna, fulgarinul lung aproape ca matura bordura trotuarelor acoperite de frunze vestede. Silueta lui impunea un soi de respect neinteles in ciuda faptului ca nimeni nu detinea informatii despre dansul : cine era, de unde venea, cum il chema, ce meserie avea, unde locuia si, de ce, la ore fixe, iesea sa-si faca rondul pe strada principala.
Lasa in urma un parfum sobru de levantica amestecat cu arome vagi de piper negru si scortisoara.

Cert e ca silueta inalta in fulgarin ii oprea pe copii din a mai da pase. Cuminti ei puneau mingea pe margine si-l urmareau cu privirea pana disparea dupa colt.

Cucoanele mai in varsta lansasera zvonul ca ar lucra la Garda Financiara, cele mai tinere credeau ca ar fi un mafiot care s-a retras din afaceri pentru a duce o viata discreta in orasul lor indiscret.
Fetele de liceu chicoteau in parc  convinse fiind ca e vorba de un poet in cautare de Muza.
Barbatii din cartier insa  erau de parere ca “Gentelmenul” e un spion “ce face” pe excentricul pentru a atrage atentia asupra lui, camufland astfel pe un altul cu care ar fi lucrat in tandem.

Teorii care mai de care mai fanteziste erau lansate saptamanal la pizzeria din colt sau la partida de canasta de la Madam Jorjette.

Dar incepand cu o zi, Gentlemanul nu a mai aparut pe strada principala.
Zadarnic l-au asteptat copiii si pensionarii.
… fiecaruia ii parea rau ca nici macar o data nu i-a dat  buna ziua.

 

Dintre toate florile, eu dau întâietate florilor de câmp, acestor domnișoare rebele neîncorsetate de nici un ghiveci și pe care doar cănile de lut știu cum să le pună in valoare frumusețea.

Ele marchează anotimpurile într-un ritm propriu, ca un tempou de dans.

Dacă ar fi să rememorez anotimpurile cu ochii copilăriei  aș începe cu primăvara ce mirosea încă a zăpadă și cu mâțișorii ce-și ițeau  capetele pufoase pe crengile firave ale sălciilor.
Îi asemuiam cu iscoadele trimise în recunoaștere :)
Dupa ce se convingeau că  “Da, primăvara a sosit! “  se înfoiau  plini de importanță în glugile lor catifelate.

 

 

Ca la un semnal pădurea se umplea de violet. Brândușele înfloreau  într-un vals amețitor … din ce în ce mai multe, din ce în ce mai închise la culoare.
Cred ca eram printre primii care știam în ce parte a pădurii trebuie să merg pentru a descoperi brîndușe in avanpremieră.

Apoi urmau toporașii pe care, accidental, îi descoperisem  în cimitirul evreiesc. Nu mă deranja să culeg flori de pe mormintele cu pietre vechi îmbrăcate în litere ciudate, neinteligibile, ca niște pioneze sau cuie strâmbe scoase din perete.

 

 

Dealurile de lângă oraș se acopereau de verde, iar în acel verde unduitor zăream din loc în loc clopoței albaștri și flori albe denumite Floarea Paștelui.
Simultan, malurile râului se îmbrăcau și ele în verde, iar aici, chiar pe buza malului, reperam primii măceși înfloriți. Niște flori roz, delicate, ca satinul purtat de prințesele din Dresda.
Dar flori de maceș  se găseau și pe dealul de lângă apă, și pe coama pădurii,  sau la cazemată, dar și pe dealul de la intrarea în oras sau chiar în spatele școlii.

Descoperisem un loc aproape de pădure, o combinație de vâlcea și crâng, unde știam că timp de câteva săptămâni creșteau lăcrămioarele sălbatice.  Aveau niște flori gălbui, mici și fără aspect estetic, dar aveau un parfum de amețeau pitpalacii în cântecul lor.
Mie îmi plăceau frunzele, mari, lucioase, de un verde foarte închis,  după care florile gălbui se ascundeau ca dupa niște paravane.

 

 

Vremea se încalzea iar verdele dealurilor începea să fie străpuns de minuscule puncte galbene. Din ce în ce mai multe. Din ce în ce mai obraznice.
Așa mi le închipuiam pe florile de ciuboțica cucului, ca pe niște fetițe puse pe șotii … un fel de Smărăndițe de-ale lui Ion Creanga.

Nu trecea mult și primele margarete își făceau apariția.
Cele de pe malul apei aveau frunze de culoare verde închis, dar cele de pe deal, cu petale mai albe și mai grele, aveau frunzele deschise la culoare  … dar și parfum.
Cu pălăriile lor albe, legănate de vânt, semănau cu niște ducese ieșite să ia dejunul la iarbă verde.

Rudele lor mai apropiate sau mai îndepartate, ca ochiul boului și romanița, ieșeu pe oriunde în întâmpinarea călătorului.

 

 

Cam în același timp apăreau lalelele pestrițe de primăvară.  În susul râului, la o oarece îndepărtare, se găsea ceea ce am aflat că purta foarte pompoasa denumire de  ” rezervație de lalele pestrițe”.
Rezervația asta nu era protejata în nici un fel. Un singur indicator la marginea drumului, ruginit si cu litere parțial șterse, anunța sec :
Lalele pestrițe – monument al naturii
amenda 100 lei

Cu petalele grena, stropite din loc în loc cu puncte gri, gri albăstrii  sau rozalii, aveau ceva din vigoarea precupețelor cu baticurile legate la spate pe care le observam pe furiș în zilele de târg

Eram prin liceu când, pe liziera pădurii, într-un loc în care pe timpul războiului se săpaseră tranșee, am descoperit mai multe lalele pestrițe.
I-am spus profesorului de științe naturale din școala generală. El nu m-a crezut și mi-a ținut o prelegere despre habitatul lalelor pestrițe.
Dar mie teoria asta cu habitatul nu-mi spunea nimic. Practica îmi demonstra cu totul altceva :) … așa că  m-am dus la locul știut și am rupt câteva fire. Nu semănau cu cele din ‘rezervație’.  Aveau o culoare mai spălăcita, un grena decolorat, însă petalele lor mi se păreau mai pline la pipăit.

Vara era in toi. Macii și albăstrelele înveseleau lanurile de grâu.
Pe vremea aceea nu dădusem macilor o prea mare importanță. Acum însă îmi dau seama că petalele lor de jar stau gata să se aprindă în bătaia vântului.
Petalele lor, semitransparente în lumina soarelui, poartă o fărâmă din patetismul dansatoarelor de flamenco.

Pe vremea aceea eram fascinată de unduirea spicelor verzi și-mi plăcea să trec la nesfâșsit degetele prin ele.  Imi amintesc senzația copleșitoare pe care am avut-o la vreo patru sau cinci ani, atunci când am intrat prima oară într-un lan verde de grâu … era ca și cum aş fi intrat pe un alt tărâm.

Printre atâtea flori de câmp, ce înmiresmau fânețele, flori cărora nu  le-am știut niciodată numele, se găsea una pe care nu am cum să o omit :  cimbrul.
Florile de cimbru eram în stare sa le dibuiesc,  ma rog, sa le localizez :),  oriunde.
Le dădeau de gol mirosul pe care-l împrăștiau cu dărnicie în aer.
Asociez  aceste flori cu niște femei istețe care știu cum să pună piciorul în prag fără să producă suparare.

 

 

Mai era și rogozul aspru, în două nuanțe de verde, ca un pepene vărgat, ce-mi tăia palmele când îl trăgeam să-l rup.

Și cum aș putea uita păpădiile :) … aceste balerine desprinse parcă dintr-un balet rusesc  și care s-au rătăcit pe te miri unde.
Uneori, lungită în iarba, urmăream felul în care vîntul fura puful păpădiilor … dar și îndârjirea lor de a se lăsa furate.

 

Toamna aducea din nou brândușele. Le culegeam  fără să-mi pese că se spunea că, celor ce rup brândușe de toamnă, le vor degera iarna mâinile :)

PS. Imaginile le-am fotografiat prin apropiere.

 

De-a lungul secolelor portretul Giocondei a constituit un izvor nesecat de speculatii, polemici si varii interpretari.
Cu mai mult timp in urma m-am aventurat si eu in jungla de speculatii referitoare la tablou si mi-am ordonat ideile intr-o postare neacademica, fantezista.

Multi au fost cei care au incercat sa descopere cine a fost modelul care i-a pozat lui Leonardo de Vinci dar nici un critic de arta sau exeget al picturii renascentiste nu a pus la indoiala paternitatea lucrarii.

Dar iata ca a aparut la orizont Gianfranco Salvatori care demonstreaza ca autorul celebrei Mona Lisa, alias Gioconda, nu e Leonardo ci un alt artist de geniu al Renasterii, celebrul  Michelangelo.
Nu e vorba de simple speculatii ci de niste notite scrise de Leonardo in persona care povesteste un fapt extraordinar. Aceste notite se afla in posesia Bibliotecii Nationale a Frantei.

Povestea e de-a dreptul incredibila.
Cei doi s-au intalnit la Florenta si, intr-o seara, dupa ce bausera peste masura, incep sa joace carti.
Ei cad de acord ca cel care va pierde sa faca orice ii va cere cel care va castiga partida.
Leonardo castiga si ii cere lui Michelangelo sa picteze un portret, dar nu un portret oarecare.
Michelangelo va trebui sa picteze un portret in stilul lui da Vinci :) …  ceea ce si face ! … iar Leonardo da Vinci  isi propune  sa prezinte lucrarea si altora pentru a vedea daca cineva e in stare sa-si dea seama ca nu el e autorul.

Leonardo a avut intentia sa faca publica aceasta farsa insa, dupa ce regele Frantei a afirmat ca Mona Lisa reprezinta cea mai frumoasa pictura realizata de dânsul, probabil ca si din gelozie artistica, renunta sa mai spuna adevarul.

Dar iata articolul  lui Didier Rykner cu toate detaliile bulversante. L-am citit si am ramas minute bune pe ganduri.
Nu din cauza ca mi-ar place  Gioconda, caci, dupa cum afirmasem deja in acea postare dedicata ei, in ciuda celebritatii, acest tablou nu a reusit sa ma sensibilizeze.
Am ramas pe ganduri deoarece cu ochii mintii, ca intr-un film vechi cu pelicula pe alocuri stearsa, i-am vazut  parca pe cei doi punand la cale farsa.

 

 

erai printre cuvintele care vin
dar erai și printre cuvintele care pleacă.

în acel du-te vino de silabe
nu reușeam să-ți găsesc o formă concretă
dar știam că erai acolo,
într-o paranteză oarecare,
pe care nu mă puteam hotărî unde s-o intercalez
fără a ieși din contextul acelui sentiment fără nume.

fraza a rămas deci neterminată
ancorată bizar de-un surâs fără rost
în dezacord gramatical, și nu numai,
cu ceea ce ține întradevăr de mine.

Pekka Halonen – The River Bank (1897)
Ateneum Museum,  Helsinki

Revin la cel pe care l-am denumit “pictorul zăpezilor” pentru a dovedi ca nu a fost doar atat :)
Pekka Halonen a fost deopotriva un talentat portretist – pacat ca i-a pictat doar ocazional pe membrii familiei si pe prietenii ce-l vizitau – dar si un fin observator al succesiunii anotimpurilor in Nordul ce nu era vesnic înghețat!

Pentru a-i intelege opera trebuie sa strecor in aceasta postare o serie de date biografice.
Pekka se naste in 1865 in familia unui țăran finlandez. Tatal sau insa fusese inzestrat cu abilitati artistice si, pe langa muncile agricole, se ocupa cu pictarea frescelor de biserici si executarea de picturi murale pe diverse cladiri ce apartineau municipalitatii.
Mama, o femeie culta si extrem de religioasa, avea deasemeni abilitati artistice. Compunea mici piese muzicale, canta la kantele si poseda un deosebit simt al frumosului, simt ce si-a pus definitiv amprenta in educatia copiilor.
Ea a fost cea care si-a instruit  copiii,  patru fete si patru baieti, si le-a dat notiunile elementare legate de literatura, muzica, pictura si, bineinteles, religie.
Fratii Halonen vor creste intr-o atmosfera calda in care parintii puneau pret pe cunoastere si educatie.

Tatal il va indemna si-l va sprijini sa studieze pictura.
Dupa o prima perioada de studii la Helsinki urmeaza o a doua, la Paris. Aceasta a fost posibila datorita unei burse pe care tanarul Pekka Halonen a obtinut-o ca urmare a calificativelor sale stralucite.

La Paris va fi un student merituos, cu o viata modesta dar cu o ambitie mare : aceea de a putea picta dupa placul inimii intr-un loc rupt de lume.
Iata ce declara el intr-un interviu :

“Art should not jar the nerves like sandpaper, it should produce a feeling of peace.
Ever since I was a young boy, I have been unable to see it any other way. I have never painted for anyone but myself. Searching for peace and harmony through my art has become part of my religion, so to speak. Nature is my inspiration. For over 30 years, I have lived in the same place, surrounded by woodlands. I often feel as if I have the whole Louvre and the world’s most precious art treasures right here on my doorstep. I need but step into the forest to see the most wonderful works of art ever created and I ask for nothing else.
My paintings are not “naturalistic”, even though I do my best to portray nature as faithfully as I can. Nature is the skeleton, but the flesh of the painting is its atmosphere, the mood is everything. Whether it comes from inside or outside me, I cannot tell. I don’t waste time thinking about problems. I just go out, and one fine day I might find what I am looking for, and then I simply must capture it on canvas.”

 

Pekka Halonen, Höst (1914)

O va intalni apoi pe Maija Mäkinen, o studenta la muzica, de care se va indragosti pe loc si cu care se va casatori in 1895.
Tanarul cuplu va duce o viata aspra dar placuta.

 

Pekka Halonen – Maija Halonen (1905)
colectie particulara

In 1900 Pekka ajutat de fratele sau Antti va proiecta o cabana, de fapt o casa montana in stil finlandez.
Casa va fi ridicata in 1902 pe malul lacului Tuusula, in provincia Karelia, pe un teren cumparat anterior de pictor. O va denumi Halosenniemi.
O casa din barne solide din lemn ce cuprindea un atelier si o sufragerie la parter si camerele de locuit la etaj.
Chiar langa casa el va construi o sauna ingenioasa ce putea fi folosita totodata ca spalatorie si uscatorie de rufe.
O parte din mobilierul casei va fi facut de Pekka in persoana. De unde tragem concluzia ca dânsul fusese un dulgher si un tamplar priceput si ca nu s-a facut de rusine nici ca arhitect.
Simtul practic l-a completat pe minune pe cel artistic.

Familia se va mari de la un an la altul.
In mijlocul naturii, inconjurat de copii, vizitat la sfarsit de saptamana de prieteni vechi si noi, Pekka Halonen ce-si castigase independenta financiara se dedica cu totul artei.

 

Pekka Halonen, Snötyngda tallar (1925)

In linistea padurii, a apelor ridate de vânturi reci, a florilor montane in culori fosforescente, a frunzelor arămite sfărâmate de bocancii lui greoi, a zăpezilor cu straluciri stelare, a brazilor verzi ce strapungeau azurul cerului, a mirosului de rășina sau cel al fructelor de padure, Pekka Halonen trăia sentimentul plinătății.
Nu-i trebuia nimic altceva.

Stiu ca suna pueril dar exista oameni care au nevoie de foarte putin pentru a fi fericiti, si,  tocmai de aceea,  viata le ofera totul.

 

Pekka Halonen – Violonistul (1900)
portretul lui Heikki Halonen (fratele său)

Viata simpla dusa de familia Halonen era punctata de clipe speciale.
Excursiile cu sania sau cu schiurile prin imprejurimi, seratele muzicale oferite de copii, baile fierbinti, focul din camin – cu busteni masivi ce luau o noapte ca sa se transforme in jaratec, intalnirile cu prietenii, mica gradina de legume de langa casa, vizitele in capitala si in alte orase – pentru a le arata copiilor lumea, succesele copiilor si ale prietenilor- ce constituiau intotdeauna motive de sarbatoare in familia lor, si tot atatea lucruri marunte care prin importanța lor dădeau vieții sensuri noi.

 

Pekka Halonen – Tomates (1913 )
Ateneum Museum, Helsinki

Ciudata femeie a fost Maija, sotia lui. Mi-o imaginez ca pe o albina :)
Pe langa hainele pentru copii, pe care le cosea cu mana ei, gradina de legume pe care o ingrijea cu rabdare pentru a le oferi lor verdeturi si legume proaspete (ma si mir cum de cresteau si se coceau la acea latitudine geografica), pe langa treburile zilnice ca gatitul, dereticatul si spalatul, ea se ocupa si de educatia copiilor, nu doar de cea muzicala, pregatindu-i pentru urmatorul ciclu scolar pe care aveau sa-l urmeze la oras.
In timpul liber, si ma intreb de unde venea acel timp liber la o femeie ce tinea o gospodarie si ingrijea opt copii, dânsa facea traduceri din norvegiana, suedeza, italiana si germana.

Ma intreb ce o facea pe o fiinta culta ca Maija, cu studii superioare, cu abilitatea de a comunica fluent in cinci sase limbi, sa traiasca izolata intr-o cabana pe malul lacului Tuusula?

Poate acelasi lucru care-l facea pe sotul ei sa se retraga strategic din fata progresului, sa se distanțeze de societatea atrasa din ce in ce mai mult de orbita financiara.

Familia Halonen nu era o familie patriarhala, in sensul dat de dictionar, dar era o familie in care respectul fata de parinti, si fata de mama in special, nu fusese impus cu Biblia in mana, ci venise de la sine ca o rasplata a iubirii lor neconditionate.
Copiii si-l amintesc pe tatal lor, cu tamplele grizonate, cum se intorcea din padure purtând șevaletul in spate, aducând cu el flori culese din fânețe, pe care, îmbujorat, cu un aer adolescentin, le oferea Maijei.

Ma intreb ce magnetism a avut coltul acesta al Finlandei încât i-a atras acolo pe Pekka Halonen si pe Eero Jarnefelt, exponenti ai perioadei de aur a picturii finlandeze, dar si pe compozitorul Jean Sibelius, pe scriitorii Juhani Aho si Juhana Henrik Erkko … dar si pe  altii.

Acolo, in Karelia, putea fi vazuta aurora boreala … dar  puteau  fi vazute  si pâraiele de munte ce-si gâlgâiau apa cristalina printre dealuri îmbrăcate in mantii verzi brodate cu petale de flori montane. De aceea cred ca s-au strans acolo niste oameni speciali care puteau sa “vada” aceste frumuseți atat cu ochii cat si cu inima.

 

Pekka Halonen ,  Dusk (1897)

Pe malul lacului Tuusula se gasesc mai multe case memoriale si case-muzeu pe care imi doresc ca intr-o zi sa le pot vedea :)

… Halosenniemi ( “locul”  pictorului  Pekka Halonen ),   Ahola (“locul” lui Juhani Aho – poetul ce fusese indragostit de Aino, sora pictorului Eero Jarnefelt, cea care se va casatori ulterior cu compozitorul Jean Sibelius),  Erkkola (“locul” poetului Juhana Erko),  Ainola ( “locul” lui Aino – resedinta sotilor Sibelius) …

http://www.halonenfamily.net/FAMOUS_HALONENS.pdf