Decebal Bulmeza

Posted in a fost odată on October 28th, 2014 by -X-


Muzeul Național de Istorie a României, București

*

Din multe puncte de vedere ma consider o persoana fericita deoarece  de-a lungul vietii am avut sansa sa cunosc oameni interesanti, unii chiar deosebiti, si am avut ocazia sa vad locuri pe care in copilarie le admiram doar in reviste, albume, ilustrate sau carti.
Azi navigind pe net gindul m-a dus la un baiat pe care l-am cunoscut intr-o tabara. Ultima mea tabara din ultimul meu an de liceu.

Nu stiu de unde ar trebui sa incep sa povestesc astfel incit povestea sa capete fluiditate. Daca ar fi sa respect cronologia atunci ar trebui sa incep cu prima seara in care s-a tinut cenaclul literar al taberei.
Un baiat potrivit de statura, saten spre blond, cu ochii verzi, imbracat in blugi si cu o camasa cadrilata in nuante de gri si albastru a citit o poezie. Avea un usor accent maghiar.
Pe mine m-a facut sa zimbesc, cu atit mai mult cu cit imi dadeam seama ca respectivul se straduise din rasputeri sa semene ‘la scris’ cu Adrian Paunescu.
Cei ce l-au ascultat si-au dat cu parerea; eu m-am abtinut.

Seara, la cina, am vazut ca vine la masa noastra si cere voie sa se aseze. Noi eram la masa trei fete si tocmai comentam asiduu toaleta unei profesoare care ne placuse.
Dupa citeva replici obisnuite de genul “cum te cheama?”, “de unde esti ?”, etc, dinsul m-a intrebat direct de ma umfla risul la cenaclu ascultindu-i poezia.
Adevarul e ca doar zimbisem si m-am abtinut sa nu rid, desi risul imi daduse ghes de mai multe ori.
I-am zis motivul si am adaugat ca nu-mi plac epigonii lui Paunescu.
El nu a ripostat verbal in nici un fel.

Am uitat sa precizez ca numele lui de familie era unguresc, insa un nume usor de retinut, iar prenumele era latin – nume de imparat roman.  Locuia intr-un oras din Ardeal si tocmai trecea in clasa a IX-a .

A doua zi, a treia zi, mai bine zis toata saptamina am vorbit despre diferite lucruri. Am observat ca mereu incerca sa canalizeze discutiile inspre istorie si mai ales spre istoria Daciei.
Pe mine m-a frapat si m-a impresionat placut sa vad ca un maghiar stie atitea amanunte despre istoria dacilor; unele dintre ele mi-erau total necunoscute. In gluma i-am zis ca s-ar putea sa aiba suflet romanesc fara sa o stie.
Nu a comentat in nici un fel.

Seara nu a mai venit ca de obicei sa manince cu noi iar fetele chiar ii regretau absenta. Era un pusti simpatic care stia cind trebuie sa taca si cind trebuie sa vorbeasca, desi nu avea decit 14-15 ani.
M-am gindit ca poate am zis ceva care l-a suparat, ceva referitor la maghiari si la romani … nu-mi puteam aminti toate lucrurile discutate.
Pe la noua seara a venit la noi in camera si m-a intrebat daca am ceva de facut. Faceam parte din comandamentul taberei si aproape in fiecare seara aveam o mica sedinta de comandament. Dar in acea seara nu se anuntase nici o sedinta.

Am iesit afara caci aveam de gind sa joc volei. Pe teren nu era nimeni cunoscut asa ca ne-am asezat pe o banca in speranta ca isi vor face aparitia si cei de la liceul meu.
Surpriza a venit atunci cind el m-a intrebat daca am rabdare sa ascult o poveste autobiografica, timp in care el va sta cu spatele la mine deoarece pentru doar in acest fel se simte in stare sa povesteasca.
Am raspuns afirmativ.

A inceput cam asa :

- Stii ? … intr-o zi imi voi schimba numele. Mi-ar place sa ma cheme Decebal Bulmeza.
- De ce?
- E un nume suta la suta dacic. Stiu ca Bulmeza suna caraghios insa mie imi place. Daca nu Bulmeza atunci Matula. Decebal Matula.

La faza asta eu am ris si desi incercam sa ma opresc nu puteam, dar in final am reusit sa-l intreb :
- Poate faci efortul sa explici cum de ti-a venit gindul asta, si in acel moment am facut o incrucisare de cuvinte intre numele lui real unguresc si numele dacic.

- Cum te-ai simti daca intr-o zi cineva ti-ar spune ca nu esti persoana care esti ?
- Nu inteleg, am raspuns eu. Vorbeste mai clar sa te pot intelege.
- Nu sunt ungur chiar daca am nume unguresc. Limba mea materna este limba maghiara. Primul cuvint pe care l-am rostit a fost ‘alma’, care inseamna ‘mar’ .
- Bun , continua .i-am zis vadit interesata de ceea ce putea sa urmeze.

- Sunt un copil infiat; parintii mei adoptivi sint unguri.
- Cum s-a intimplat asta? De ce nu au infiat un copil ungur?
- Intr-o dimineata tatal meu, atunci insa nu stiam ca este adoptiv, mi-a zis ca vrea sa vorbeasca ceva important cu mine. M-a luat cu masina in afara orasului, si acolo, in liniste, in citeva propozitii simple mi-a zis totul. Ei nu puteau avea copii. Mama mea era colega de servici cu ei si erau oarecum in relatii bune.
Nesansa face ca parintii mei naturali sa plece pe timp de noapte in concediu. Accident de circulatie. Ei morti, eu scapat ca prin minune.
Atunci parintii mei adoptivi o conving pe singura mea bunica sa renunte la dreptul de tutore asupra mea, spunindu-i ca nu-mi va lipsi nimic, niciodata. Ei isi doreau foarte mult un copil dar nu infiasera pe nimeni pentru ca se temeau sa ia un copil fara sa stie ce fel de parinti ar putea avea. Dupa doua luni de gindire bunica isi da acordul legal.
Cind m-au luat acasa la ei eu aveam sapte luni.

- Zi mai departe. Credeam ca evenimente din astea se intimpla numai in filme.
- Ce sa zic? L-am ascultat pe tatal meu pina la capat. Cind a terminat de povestit m-a cuprins de umeri si mi-a zis zimbind ca acum se simte cu sufletul usurat pentru ca mi-a spus adevarul si ca e mai bine sa aflu de la el decit sa-l aflu de la altcineva. Ca dinsul m-a considerat intotdeauna fiul sau …
- Tu cum ai reactionat?
- In acel moment mi-am amintit ca intr-o zi m-am intrebat de ce eu sint blond desi nimeni din familia parintilor mei nu este. In sfarsit aflasem raspunsul.
- Deci esti moldovean?
- Asta cum ai dedus-o?
- Presupun..
- Da, moldovean .. Sa-ti zic si restul. Ne-am intors acasa si atunci cind am intrat in bucatarie mama tocmai toca niste varza pentru salata. M-am apropiat de ea si am luat-o in brate … ea nu stia ce se se intimpla, de unde efuziunea de sentimente …
Tatal meu i-a zis sec ca mi-a zis cine sunt de fapt. Atunci dansa cu miinile tremurind si-a scos manusile de plastic si in propozitii neterminate il tot intreba de ce a facut asta. Nu suportam sa o vad ca plinge.

- S-a schimbat ceva in viata ta dupa ziua aceea ?
- Nu in sensul in care presupui tu. Eu tin la parintii mei adoptivi si ei tin la mine. Cind eram copil m-au trimis la gradinita in limba romana desi eu plingeam si ceream sa merg la cea maghiara. Pe atunci nu stiam sa vorbesc romaneste, daca poti sa-ti inchipui asa ceva ?!
Scoala am inceput-o in limba maghiara iar la obiectul de limba si literatura romana aveam printre cele mai mici note din clasa.
Din clasa a cincea, imediat dupa ce am aflat cine sunt, am mers la o scoala cu predare in limba romana. Stii …? Chiar si dupa aceste evenimente eu continui sa vorbesc acasa in maghiara; nu as putea altfel caci m-as simti strain fata de parintii mei daca nu as face-o.
Nu am spus nimanui dintre prietenii mei ce e cu mine … nu ar fi avut nici un rost. Nu stiu daca m-ar fi putut intelege.

- Dupa aceea nu te-ai simtit stingher acasa la tine?
- Nu. Intotdeauna am simtit ca acolo e casa mea, afectiunea parintilor mei este una reala si chiar formam o familie. Sentimentul ca suntem o familie nu m-a parasit niciodata.
In fiecare seara ma suna aici in tabara si indiferent de ce cred eu ei ma considera copilul lor. Chiar si dupa ce le-am spus ca la 18 ani, la majorat, imi voi schimba numele in Decebal Bulmeza.

- Totusi , in biografia ta nu s-a schimbat chiar nimic? Totul s-a desfasurat liniar … pe un drum tot inainte?
- La citeva zile dupa acea discutia, intr-o noapte, am visat romaneste. In visele mele anterioare nu mi s-a intimplat sa visez pre romaneste,desi vorbeam destul de bine romana si intelegeam aproape totul la televizor … dar aveam unele probleme cu ortografia.
In acea noapte am visat ca m-am ratacit pe un deal la poala unei paduri. Era iarna si zapada era mare. Doream sa ma intorc in oras dar oricit mergeam in sus si in jos nu intilneam pe cineva care sa ma indrume. Atunci, de undeva din neant, a aparut un lup argintiu care cu glas de om mi-a zis : ” Nu te teme Bulmeza. Asta e doar un vis.”

- Povestea ta e atit de neverosimila ca ma intreb daca cineva ar putea sa o creada !
- Nu e nevoie sa ma creada cineva.

La sfirsitul taberei, chiar in ziua in care urma sa mergem la gara, parintii lui Decebal Bulmeza au venit cu masina sa-l ia acasa.
Atunci el mi-a facut cunostinta cu ei si i-a atentionat, in romaneste, in prezenta mea, ca mi-a zis povestea lui. Aveau o anume austeritate dar si distinctie. Privindu-i pe ei trei impreuna mi-am dat seama ca formeaza intr-adevar o familie. La despartire, mama lui, mai in gluma mai in serios a spus : grabeste-te moldovene… ca ne prinde noaptea pe drum!

Nu am dat numele real desi mi-l amintesc perfect.
O perioada ne sunam reciproc. Dupa care eu am mers la facultate si am dat uitarii pustiul cu ochii verzi cu nelipsita camasa cadrilata.
As vrea sa stiu ce mai face si daca intradevar si-a schimbat numele in Decebal Bulmeza sau Decebal Matula …

Daca ar citi acest text s-ar recunoste imediat. Mi-ar place sa aflu ca visele i-au devenit realitate.

 


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

legea junglei

Posted in a fost odată, Rafał Olbiński on October 19th, 2014 by -X-


imagine – Rafał Olbiński

*

Mai ramasesera citeva zile pina sa se incheie anul scolar. Peste vreo doua saptamini avea sa se sfirseasca si clasa a saptea.
Vremea era superba iar apa ne imbia la scaldat, nu la invatat smile.gif
Tin minte intimplarea asta in toate amanuntele ei.

Ora de educatie fizica se terminase dar nimeni nu se grabea sa-si schimbe hainele si sa plece in sala de clasa. Urma ora de matematica. Nu stiu citi din colegii mei reusisera sa-si faca integral tema pentru acasa. Nici eu nu rezolvasem toate exercitiile pe care ni le daduse doamna profesoara, nu pentru ca ar fi fost cine stie ce dificile, ci pentru ca mi se pareau de-a dreptul plictisitoare.

Andrei, colegul nostru de care ceilalti baieti se cam temeau, se dadea bine pe linga fete ca sa-l lase sa copieze exercitiile. Ele il refuzau cu jumatate de gura trimitindu-l sa scrie tema de la baieti.
Discutia avea toate sansele sa degenereze in cearta. La un moment dat, nervos, el le-a replicat : sunteti una mai proasta ca cealalta !

Eram doar la citiva pasi in spatele lui. Pentru citeva secunde am vazut rosu in fata ochilor, ca si cum m-as fi scufundat intr-un pahar de vin.
Fetele nu l-au luat in serios, chicotind mai departe.
Si mai nervos el s-a intors brusc. Ne-am trezit fata in fata.
“Ce stai in fata mea? !, mi-a strigat si m-a impins dind sa plece mai departe. Lovitura din umar m-a facut sa-mi pierd pe jumatate echilibrul.

Asta a fost scinteia care a declansat explozia.
L-am privit o secunda in ochi si am simtit o nevoie acuta sa-i dau doi pumni drept in fata.
Ah ! Ce rau e sa fii fata si sa trebuiasca sa inghiti toate magariile, caci, nu-i asa, o domnisoara nu se bate cu baietii … mi-am amintit de fraza asta pe care sunt convinsa ca toate fetele le-au auzit la viata lor.

Prefer sa nu fiu o domnisoara bine crescuta, mi-am zis in gind,  l-am prins de tricou si apoi l-am aruncat la pamint.

Socat de comportamentul meu, fara sa se ridice, repeta strigind : Nu ti-am zis nimic tie. Nu ti-am zis nimic … le-am zis celorlalte fete …

Mie sau oricarei alte fete, e tot aia, i-am raspuns pe acelasi ton, si am inceput sa-l trag de tricou pe aleea proaspat umpluta cu pietricele de riu.
Andrei nu avea suficienta forta sa-mi contrabalanseze furia. De cite ori se ridica in picioare il trinteam din nou la pamint si il trageam peste pietrele ascutite. Nu m-am oprit nici atunci cind am vazut ca tricoul s-a patat de singe, desi i-am zarit zgiriiturile de pe spate.

Baietii se retrasesera intr-o parte, fetele in cealalta, formind impreuna un semicerc in jurul meu. Nimeni nu intervenea. Baietilor nu le venea sa creada ca-l vad la pamint pe Andrei, un tip sportiv ce putea fi luat oricind drept elev de liceu, si cu care se fereu ca sa intre in conflict … iar fetele se simteau intr-un fel razbunate pentru toate ironiile pe care le-au suportat din partea diversilor colegi de scoala.

Atunci cind i-am dat drumul si l-am privit facut ghem pe jos nu mi-a venit sa cred ca am fost in stare sa tirasc pe jos acest munte de carne.
Eu eram vai de capul meu … nu cred ca pe vremea aceea ajungeam la patruzeci de kilograme.

Stiam ca mama va afla de isprava mea, asa ca eram pregatita sa suport consecintele.

Spre seara Andrei impreuna cu mama lui au sunat la usa.
Nu are rost sa repet niste dialoguri pe care cred ca le banuiti.

Mama lui Andrei isi inchipuia ca baiatul ei e un inger, habar nu avea de limbajul suprasaturat de termeni anatomici rolleyes.gif pe care il folosea odrasla ei.
Nu avea rost sa ma apar, stiam prea bine, dar in viltoarea acelor discutii am avut timp sa-i spun ca daca il mai aud vorbind inca o data asa il voi bate cu adevarat, de-o sa ma tina minte.
Biata femeie facuse ochii mari nevenindu-i sa creada urechilor. Mama mea ma trimitea in cealalta camera in timp ce o asigura pe mama lui Andrei ca voi fi pedepsita.

Dupa ce au plecat ei mama a intrat in camera mea tremurind de nervi.
“Sa stii ca nu ai sa scapi cu una cu doua! Cind vine tata acasa mai bine sa-i spui tu ce s-a intimplat decit sa-i spun eu!”

Nu ma speriau amenintarile astea. Ma simteam foarte bine si racorita.
Cum ma puteau pedepsi? Nu ma vor lasa sa merg in tabara sau la rudele preferate.
Mare brinza! N-am sa mor din atit.

Dupa ce a terminat de mincat, i-am povestit tatei varianta mea. Mama i-a povestit varianta auzita de la mama lui Andrei.
Ma asteptam sa se enerveze, sa izbucneasca violent chiar.
Ne privea cu o figura impasibila incit ajunsesem sa ma intreb daca intelesese ce se intimplase si daca urmarise firul actiunii mele reprobabile.
S-a uitat la mine masurindu-ma din cap pina in picioare, de parca acum ma vedea in premiera, si a zis : Bine i-ai facut.

“Cum adica bine i-a facut?, a intervenit mama suparata. Stii ca nu-mi place ca exergy sa se bata cu copiii.

Venise rindul meu sa ma enervez.
Pina acum de cite ori m-am batut cu cineva, ca sa nu-ti placa?
Niciodata.
Si nici azi nu m-am batut. L-am tras prin curte pina i-a venit rau, pentru ca nu am de gind sa suport orice. Atunci cind a injurat-o pe Crina in gura mare, si a aflat diriginta, ce i-a facut?
Nimic.
Ba chiar a zis ca ea e de vina, si ca trebuia sa plece, nu sa se certe cu el.
E normal sa aiba curaj sa spuna orice pentru ca stie ca nu i se va intimpla ceva.

Puteti sa ma pedepsiti oricum, am bravat eu, dar sa stiti ca nu am de gind sa tremur de frica in fata oricarui nesimtit.

“Pleaca la tine in camera”, mi-a zis mama clatinind a neputinta din cap. “Nu stiu ce-am sa ma fac cu tine … “

M-am asezat pe burta pe pat privind in gol la tapetul de pe perete.
Vocile parintilor mei razbateau din camera alaturata …

vocea mamei … ziceai ca nu vrei ca fetele tale sa creasca ca niste plante de sera. Le-ai lasat sa faca tot ce le trece prin cap si sa nu le fie frica de nimic. Poftim, nu te poti incumeta sa te apropii de ele. Iti place ce cactusi au iesit?
vocea tatei … nu le pling de grija. Tu nu ai alte lucruri de care sa te ocupi?
vocea mamei … ce lucruri?
vocea tatei … o dulceata de capuni, un sirop de trandafiri … o inghetata …. o budinca …
vocea mamei … observ ca azi nu se poate discuta serios cu tine.
vocea tatei … nu vad nimic serios in povestea asta.
vocea mamei … sa nu-mi zici ca nu trebuie pedepsita.
vocea tatei … de ce?
vocea mamei … cum de ce? Chiar nu intelegi, sau esti de acord cu ea? Trebuie sa invete ca diferendele nu se rezolva prin violenta.
vocea tatei … da’ prin ce se rezolva?
vocea mamei … suntem in oras nu in padure. Nu sunt adepta legii junglei.
vocea tatei … serios?! De aia ursul asta de Andrei isi permite orice, ca in loc de padurari cu pusca in mina se intilneste cu profesoare coafate dupa ultimul jurnal si cu pantofi italieni pe tocuri cui.
vocea mamei … in afara de ironii ieftine mai ai si altceva de spus?
vocea tatei … draga, ma lasi sa termin de citit ziarul, sau nu?
vocea mamei … vorbesc foarte serios. Ma mir ca nu observi. Sau poate ca nu vrei sa observi. Nu inteleg de ce-i tii partea.
vocea tatei … bine i-a facut. … daca aveam acasa un papa-lapte ca asta, si venea sa se plinga pentru lucruri minore, il mai articulam si eu inca o data ca sa invete minte ce inseamna atunci cind o fata matura curtea cu tine.

L-am auzit ca ma striga. Cu lehamite m-am ridicat si am mers la ei in camera.

Ai avut noroc, mi-a zis tata. Ca daca era un baiat ca lumea nu statea sa faci cu el tot ce vroiai. Daca era altcineva, putea sa se ridice si sa-ti dea vreo doua ca nu te mai adunai asa usor de pe jos. La asta nu te-ai gindit? Ca putea sa-ti rupa capul sau oasele?

Nu, i-am zis eu. In acel moment nu m-am gindit la nimic.

Cum de nu a crapat ceva in tine?, a continuat el mirat. Cred ca are de doua ori greutatea ta. Cum l-ai tirit prin curte ?

Nu stiu de a unde a venit energia. Il simteam la fel de usor ca un balon. Cind ma gindesc ca tremurau baietii de frica lui, imi vine sa rid. Ca sa vezi de cine le era frica ! … doar gura de el. smile.gif
Nu doar gura. Si fizicul, am adaugat imediat. In rest nimic. Chiar ca e un papa-lapte, am continuat eu, facindu-mi-se brusc rusine.

“Victoria” mea isi pierdea din dimensiunea initiala si,  incet incet, am vazut lucrurile asa cum trebuiau vazute de la bun inceput.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr
Tags:

Romeo și Despina (epilog)

Posted in a fost odată on June 29th, 2014 by -X-


Tamara de Lempicka, Surrealist Hand (1989)

Private Collection, USA
*

Nu toate povestile se termina cu “… si au trait fericiti pina la adinci batrineti”.

Imediat dupa ce a terminat liceul Despina s-a casatorit cu cineva din alta parte. A plecat din oras si ani de zile nu am mai vazut-o desi auzisem ca se reintorsese deseori sa-si viziteze bunicii.
In acea perioada locuiam la Iasi dar foarte multe zile de vacanta le petreceam acasa, singurul loc unde arhitectura mea interioara se armoniza de la sine cu cele mai nearmonioase lucruri.

Dupa un numar de ani, nu mai stiu citi, din masina, in viteza, am zarit o silueta si o figura ce-mi parea cunoscuta. N-am recunoscut-o instantaneu.
Isi tunsese parul foarte scurt, baieteste … mi-a adus aminte de anii din clasele primare, cind, privind loturile sportive ale japonezilor si coreenilor, nu reuseam sa-mi dau seama care sunt fete si care baieti …

Despina insa isi pastrase alura si supletea. Aceeasi silueta fina … acelasi pas saltat. Pe ea parul scurt o dezavantaja si-i rapea din feminitate. Pacat ca si-l taiase.
Tinea de mina un baietel de citiva anisori si-i explica ceva prin gesturi largi insotite de zimbete. Copilul ii rapundea si se lipea strins de dinsa.
Pentru citeva secunde am reusit sa-i zaresc chipul. Un oval luminos si trasaturi destinse in spatele carora nu era greu de ghicit ca se ascund stropi multi de multumire … de fericire chiar.

Anii trec si nu pot sa ma abtin sa nu fac o socoteala simpla : acum baiatul ei e mai mare decit Romeo la virsta la care ii fusese prieten.

Lucrurile se aseaza in matca lor nu asa cum le doresc oamenii, dar in cele din urma asezate le dezvaluie adevaruri si frumuseti pe care, anterior, erau incapabili sa le vada.

Parca undeva, in spatele cortinei imaginare a Timpului, un spiridus obraznic se distreaza aruncind alandala evenimente in fata muritorilor, iar apoi se ascunde iarasi in spatele cortinei rizind pe ascuns urmarindu-le reactiile.

Intr-un concediu imi propusesem sa fac ordine printre cartile de acasa. Simpla atingere a copertilor unor carticele de citeva pagini citite in clasa intii imi provoca o senzatie de bine. Pe unele, cu litere inegale, imi scrisesem numele, ca pe un insemn de proprietate. De fapt singurele mele proprietati de scolarita carora le acordam valoare.
Am ramas surprinsa la vederea cartii de bridge a lui Coriolan Neamtu printre alte carti inghesuite in partea de jos a bibliotecii, locatie pe unde nu mai umblasem de multa vreme.
Era vorba de cartea imprumutata lui Romeo.
Dar ce cauta aici? Cum de ajunsese din nou la mine?

Mama uitase sa-mi spuna ca cineva o adusese cu mai multe luni in urma.
- Cine? am intrebat-o.
- Un domn inalt cu masina alba.

Un domn inalt cu masina alba. Un portret foarte sumar ce nu ma ajuta deloc.
Mama nu-i intelesese numele desi “aducatorul” se recomandase.

Ma gindeam ca trebuia sa fi fost Romeo. Ce pacat ca nu ne-am intilnit!
E singurul personaj din povestea aceasta despre care nu stiu absolut nimic.
Romeo e personajul acela care, pentru mine, va trai mereu in trecut iar numele său va fi atasat pentru totdeauna numelui Despinei.

Romeo si Despina … intr-un anume nod al existentei ei trebuiau sa se intilneasca.
Si s-au intilnit.
Acesta e cel mai important lucru, nu faptul ca s-au despartit.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr
Tags: ,

Romeo și Despina (4)

Posted in a fost odată on June 29th, 2014 by -X-


Tamara de Lempicka, Autumn (1953)

Collection of Mr. et Mrs. Augier – France
*

A trecut si vara aceea. A trecut asa de repede incit orice parere de rau ar fi fost imediat contrabalansata de intimplarile placute ce timp de o vacanta m-au prins in navodul lor.
La acea virsta orele mi se pareau mai lungi decit acum. Cite nu se intimplau in pauza mare ce tinea doar treizeci de minute?! rolleyes.gif
Timpul avea o lentoare si o repeziciune aleatorie, in functie de evenimente.

A sosit si prima zi de scoala din clasa a XII-a, capatul tunelului – cum numeam in gluma acest an ce urma sa fie marcat de examene hotaritoare.

Un aer de sarbatoare plutea in oras. Uniformele albastre si bleumarin, gulerele albe si fundele diafane,buchetele de flori, coditele si ghiozdanele, invadasera strazile din toate directiile. Forfota primei zile de scoala, asa cum o tin minte eu, inocula trecatorilor buna dispozitie. Pina si vinzatoarea ‘acra’ de la magazinul de mezeluri statea zimbitoare in prag si privea in directia liceului.

Romeo lipsea la apelul ad-hoc facut in curte, caci nimeni nu se grabea sa intre in clasa.
Fireste ca mai tirziu am intrat. Diriginta ni s-a parut si mai cocheta iar rochia inflorata in nuante pastelate de bleu, vernil si alb contrasta cu tenul bronzat si suvitele aurii prinse intr-un coc doar aparent neglijent.
Ne-a spus ca Romeo avea sa lipseasca de aici incolo caci isi luase transferul de la noi.
Unii colegi au vociferat mirati, altii, cei de la Internat, erau indignati ca nu le lasase adresa sau macar un numar de telefon.

Instantaneu m-am gindit la Despina. In pauza urmatoare am intrat la ea in clasa insa nu am vazut-o.
“N-a venit la scoala” mi-a zis colega ei de banca in timp ce-si incheia mai strins catarama de la sandalele cu toc.

Tot in acea prima saptamina, dimineata, m-am ciocnit cu Despina la biblioteca. Era imposibil sa nu fi remarcat absenta lui Romeo. N-am zis nimic. Nici ea nu a zis nimic. Se comporta de parca Romeo nu existase vreodata in realitate. Comportamentul ei, fals si stinjenitor, putea parea de neinteles la prima vedere.

O zaream din cind in cind pe coridoarele scaldate de lumina toamnei. Uneori vorbeam citeva minute banalitati de genul .. “ce mai faci? … ai vazut filmul Corsarul ? .. au adus la magazinul universal niste pantofi super, nu-ti cumperi? … ai auzit ca a nascut profa de istorie din generala? … stii pe cineva care sa vinda casete cu Chris de Burgh? … vii la majoratul lui Cezar? … imi trebuie culegerea lui Gheba …”

La noi toamnele aveau o lumina rece si calda in acelasi timp.
Dimineata, frunzele usor brumate sclipeau cu o cochetarie timida in lumina soarelui, ca apoi, la prinz, culorile pirjolite ale copacilor sa se dezlantuie si sa te faca sa simti nebunia zilelor de vara ce nu se lasau usor invinse de raceala noptilor de dupa echinox.

Despina pasea ca o umbra pe coridorul luminos iar lumina ii scotea in evidenta cearcanele vinetii si paloarea fetei. Intr-o duminica m-a sunat si mi-a zis ca vrea sa treaca pe la mine. Eram acasa si nu aveam de gind sa plec nicaieri, asa ca am invitat-o la o cafea.

De abia cind s-a asezat si am privit-o mai indeaproape mi-am dat seama ca nu mai ramasese nimic din fata aceea zvelta, cu pas saltat si parul rasfirat pe umeri. Acum purta parul impletit intr-o singura coada. Zimbetul ii disparuse cu desavirsire iar figura capatase un aer de icoana bizantina.

Citeva minute am vorbit nimicuri.
Aranjasem pe un platou citeva mere si pere – pentru mincat, si citeva gutui – pentru aroma.
A luat un mar si l-a tinut in podul palmei, privindu-l intens. Apoi a ridicat privirea inspre mine.

- Ai adresa lui?

Intrebarea a sunat straniu de calm.

Nu o aveam. Nu i-am raspuns Despinei, sperind sa inteleaga.

- Credeam ca ti-a lasat-o, pentru mine … a adaugat dinsa cu o ultima farima de speranta in glas.

- Nu si-a lasat adresa. Nici baietilor de la internat nu a last-o, i-am raspuns cu parere de rau.

N-a zis nimic. Mina in care tinea marul incepuse sa-i tremure. Nu puteam sa o privesc. M-am ridicat si mi-am cautat aiurea de lucru prin camera. Vorbeam in gind de una singura ..” Romeo, Romeo ! … daca ai fi aici te-as spinzura cu snurul de la draperie.”

Despina nu-si revenise insa pentru a-si controla tremurul se tinea cu amindoua miinile de scaunul pe care statea.
Era atita mindrie in suferinta ei!

Voi povesti telegrafic evenimentele si voi sari peste lucrurile neinsemnate.

Nu pot spune ca m-am mirat atunci cind am zarit-o ca iese de la spital, desi speram din tot sufletul sa nu aiba nevoie de medic si medicamente.
Medicamentele nu-i puteau vindeca boala. O puteau transforma intr-o conopida oparita si o puteau face insensibila la durere. Singurul ajutor al medicamentelor in asta consta.
Slabise groaznic. Mi-era frica sa o privesc. Nu stiu cum de se tinea pe picioare.

Trecusera primele doua luni ale anului scolar. Mai era putin si se apropia noiembrie. Apoi urma sa vina din nou Craciunul.

In acea zi era frig in ciuda vremii insorite si a cerului albastru. Vintul batea usor insa suficient ca sa-i simti lama rece pe obraz.
Despina trecuse sa-mi aduca o caseta cu muzica inregistrata la un concert al cenaclului Flacara.

Era imbracata cu un pulover gros din lina grena ce-i atirna pe umerii firavi.
- Nu-i prea mare pentru tine? am intrebat-o mirata.
De ce nu mi-am tinut gura? Nu stiu …

Inainte ca sa articuleze primul cuvint mi-am dat seama ca se intimpla ceva cu dinsa.

- L-am impletit pentru el. Pentru ziua lui.

A urmat o tacere lunga cit veacul.

Primele lacrimi i-au inundat ochii pe jumatate inchisi. I-a deschis si a privit fix peretele din spatele meu. Alte lacrimi, in boabe mari si repezi, i se rostogoleu pe obraz. Traseul lor continua spre barbie de unde picurau ritmic pe miinile strinse sub piept.
Plinsul ii era mut. Nici un zgomot, nici un suspin sau o tresarire de muschi nu-i acompania rostogolul lacrimilor.

As fi vrut sa spun ceva, dar nu stiam ce. Traiam din nou senzatia aceea de neputinta pe care o traisem de fiecare data cind ma aflasem in fata cuiva care sufera. Nu stiu ce cuvinte ar fi trebuit sa spun caci orice cuvint imi venea in minte mi se parea nelalocul lui, fals, incapabil sa umple golul generat de suferinta.

Priveam puloverul din lina grena. Oare cite ochiuri are?
Mii de ochiuri si fiecare ochi in parte fusese luat de pe andrea cu gindul la Romeo. Mintea imi intrase in sevraj. Bob de orez – am zis in gind. Singurul lucru pe care-l vedeam in fata ochilor era modelul in bob de orez al puloverului si lacrimile ce se rostogoleau de pe miinile Despinei si ramineau o secunda agatate de impletitura aspra … dupa care se prelingeau si se absorbeau fara sa lase vreo urma.

Peste profilul ei se contura profilul lui Romeo. O halucinatie de moment in care suprapunerea chipurilor lor zimbitoare se contopea intr-unul.
Apoi imaginea s-a destramat.
Vedeam doar puloverul grena. Puloverul lui Romeo … puloverul pe care Romeo nu avea sa-l imbrace vreodata.
Disperarea Despinei capatase consistenta si palpabilitate tocmai prin acel artefact fara utilitate viitoare.
Faptul ca-l imbracase avea un inteles mai adinc decit puteam patrunde cu mintea mea de atunci.

Plingea mut in cadrul usii si nu eram in stare sa-i zic nimic cu folos.

- Ce-am sa ma fac acum? … a intrebat cu o voce de un calm straniu. Din ochii pe jumatate inchisi lacrimile se prelingeau cu aceeasi intensitate. Parea ca durerea ei era supusa unei transformari alchimice si tot raul acumulat in tesuturi, singe si oase, urma sa fie deversat sub forma de ape reziduale.

- Obisnuieste-te cu gindul ca altcineva a hotarit ce e mai bine pentru tine, i-am zis privind-o in ochi.
Sunetele au iesit de pe buze ca si cum nu le-as fi pronuntat eu. O stare de semi-anestezie imi ingreuna miscarea limbii si a buzelor.

I-am facut semn sa stea jos.
Din pragul usii a clatinat din cap a negatie.

- Adevaratele iubiri ramin fara final … am zis in cele din urma cu o voce ce-si recapata normalitatea.

Nu stiu daca auzise. Privirea ei nu era ancorata in spatiul fizic in care ne aflam.

- Sa nu crezi ca el nu a suferit sau nu sufera.

- Da, a raspuns Despina desfacindu-si bratele din jurul corpului.

Nu stiu la ce se referise cind spusese “Da”. La faptul ca era de acord ca adevaratele iubiri ramin fara final sau ca stie ca Romeo a suferit cind a luat de unul singur decizia despartirii? … sau la faptul ca ea insasi era pregatita sa accepte realitatea …
Nu stiu.
M-a privit din pragul usii cu o seninatate de copil si cu o aura palida ca praful de polen …

Intr-o alta zi, in toiul verii, stateam la rind in piata sa cumpar rosii, ardei grasi si mai stiu eu ce imi trecuse mama pe lista.
In spate se afla un vecin cu citiva ani mai mare care facea facultatea la Bucuresti.
Mai incolo in rind vocifera tot o vecina de-a mea, recent iesita la pensie dintr-o institutie de stat unde detinuse un post ‘cu trecere’.
Cred ca in viata ei nu statuse tacuta la coada in piata. Unii au nevoie de birfe in aceeasi masura in care au nevoie de aer si apa.

Tocmai le povestea unora despre Despina. Ascultam si nu-mi venea sa cred.
Tot ceea ce am povestit aici intr-o forma poetizata, si recunosc ca sufar de defectul ‘poetizarii evenimentelor banale’, pentru ea se reducea la o propozitie simpla si simplista : un pui de tigan a sucit capul unei fete dintr-o familie buna, plus o minciuna gogonata : disperata ea a incercat sa se sinucida si s-a aruncat de pe pod in apa.

Simteam cum clocotesc. Faceam eforturi supraomenesti sa ma abtin sa nu-i spun nimic. Nu avea rost sa-mi pun mintea cu oameni de genul ei, dar acest adevar nu ma linistea.
Am incercat sa o ignor si am continuat discutia cu vecinul meu. Povestea niste intimplari cu haz din practica agricola. Faceam tot efortul sa ma concentrez la ce-mi spune cu toate ca vocea pitigaiata a ‘doamnei’ imi ciuruia timpanele.

Nu stiu cum de, in viltoarea birfei si etichetarilor facute Despinei, m-a zarit in sirul ce inainta tacut spre masa cu cintare la care doi vinzatori umpleau in viteza pungile si incasau banii.

- Poftim, a zis ea adresindu-se interlocutorilor din jur, don’şoara e prietena cu fata de care povesteam.

- E adevarat? m-a intrebat un batrinel cu ochelari cu snur.
- Ce sa fie adevarat? i-am intors intrebarea suparata.
- E adevarat ce a povestit doamna … ca biata fata si-a pierdut mintile din cauza unui tigan?

Nu am apucat sa-i raspund. Imi trebuia un moment de gindire. Batrinul merita un raspuns corect.

Vecina mea insa insa, intepata, a pufnit victorioasa.

- Lasati-o in pace, ca daca-i prietena cu fata o sa-i ia apararea si-o sa va zica baliverne cu povesti de iubire nu că ăla … … a continuat vecina mea pe un ton agresiv si vulgar incit mi-e scirba sa reproduc ultima parte din propozitie.

“Pe tine ce?” am intrebat-o in gind, insa cu voce tare nu i-am zis nimic.

Dar parca vecinei mele nu-i era indeajuns.
- Tineretul din ziua de azi nu are minte nici cit o curca a perorat ea privindu-si de sus asistenta.
- Bine ca tu ai, a spus printre dinti vecinul meu-studentul.

De la distanta la care era nu avea cum sa auda dar intuise ca i se spusese ceva ‘de dulce’.

De nervi s-a inrosit pina in fundul urechilor.
- Asa sunteti voi, fara minte. Cind intilniti cu o broasca râioasa care stie sa orăcăie frumos o credeti printesa ( si s-a uitat lung inspre vecinul meu ce intre timp se indepartase citiva pasi de restul rindului), iar cind aveti de-a face cu ratati si cozi de topor vi-i inchipuiti niste genii neintelese ( iar in timp ce spunea asta s-a rasucit inspre mine si m-a privit cu un aer reprobabil).

Din spatele ei vecinul meu imi facea semne disperate ca tipa e cam nebuna si mai bine ar fi sa plecam.

Am lasat-o sa spuna ce vrea. Cind s-a mai potolit cu invectivele m-am apropiat de batrinul ce-mi adresase intrebarea.
In citeva propozitii i-am radiografiat relatia Romeo – Despina.
Nu ma asteptam si nu aveam pretentia sa inteleaga sau sa-mi dea dreptate.

A ascultat pina la capat si a clatinat din cap strengareste.

- Mai repede sau mai tirziu toti trecem prin asta. Si zici ca fata s-a facut bine? m-a intrebat cu o ingrijoare fireasca dar care mie mi se parea nefireasca pentru ca venea din partea unui necunoscut.

- Desi a suferit, fata a fost mereu bine, nici vorba sa incerce sa se sinucida, cum aiureaza madam.

- Ma bucur ca e bine.
Tonul vocii batrinului era sincer si exprima o bucurie adinca insotita de destinderea totala a figurii.

Madam, cu sacosele incarcate, s-a oprit in dreptul nostru si cu un aer triumfator a dat sa-si faca iesirea din scena: asa va trebuie daca nu aveti minte!

Nu mai puteam suporta sa ascult fara sa-i raspund.
- Poate ca nu avem minte dar avem bun simt, ceea ce dumneata ai dovedit ca nu ai.

I-am intors spatele si am plecat fara sa ma intereseze ce spune si in ce fel ma categoriseste.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr
Tags: ,

Romeo și Despina (3)

Posted in a fost odată on June 28th, 2014 by -X-


Tamara de Lempicka, Abstract Composition (cca 1926)

Lempicka Estate, USA
*


Primavara se instalase definitiv. Copacii infrunzisera si in curtea scolii zburau rindunelele.
Romeo si Despina se plimbau zilnic prin parcul orasanesc. Devenisera una din perechile emblematice ale sezonului – sunt tentata sa etichetez acum dupa mai multi ani de la evenimente. Duminica ii vedeam la cinema sau la vreun spectacol. Nu existau multe posibilitati de petrecere a timpului liber la noi si din aceasta cauza lumea se vizita mai des sau, imediat ce dadea coltul ierbii, iesea la ‘promenada’, in padure sau pe malul apei.

Intr-o zi insa am realizat ca a trecut ceva vreme de cind nu i-am mai vazut pe ei doi impreuna. Poate ca e doar o parere, am concluzionat pentru mine insami.

Dar nu era o parere.

Nu am intrebat-o nimic pe Despina desi in doua rinduri venise la mine. Pe Romeo nici atit. Insa pe fata lui Romeo se facea vizibila un fel de indirjire. Nu stiu cu cine lupta si asupra cui dorea sa obtina victorie.

Se apropia vacanta de vara. Mai aveam doar doua trei saptamini ca sa incheiem anul scolar.

Pe o banca de pe aleea elevilor l-am observat pe Romeo. Mi-a facut semn cu mina. Imi amintisem de cartea imprumutata la inceputul iernii asa ca l-am intrebat daca a terminat-o de citit.  Mi-a spus ca da. Imediat a adaugat :
- Sa stii ca n-am de gind sa ti-o inapoiez.
– De ce?
– Am nevoie de ea. Tu oricum nu joci bridge. Iti dau la schimb alta carte, orice carte doresti.
– Nu am nevoie de alta carte.
- Nici de asta nu ai nevoie.
– Poate ca nu am dar cartea am primit-o cadou. Vezi dedicatia de pe prima pagina.
– Poti sa te superi cit vrei. Nu-ti voi da inapoi cartea. Am cautat-o peste tot in librarii dar nu am gasit-o. Daca as fi gasit un volum ! … din pacate n-am gasit. Deci il voi pastra pe acesta.
Zimbea increzator asteptind consimtamintul.

Era inutil sa continui discutia. La urma urmei puteam sa renunt la acea carte.

Fara nici o legatura cu subiectul Romeo a zis cu voce clara, apasata :
- M-am despartit de Despina.

L-am privit sfredelitor dorind sa-i descifrez starea si sa citesc mai multe amanunte de pe chip.
Ar fi trebuit sa intreb de ce … insa ar fi sunat stupid.

Romeo a continuat :
- Sufar ca un ciine batut de stapin.
– Spui ca te-ai despartit si spui ca suferi … ce trebuie sa inteleg?
– Ce sa fie de inteles?
– Asa, dintr-o data, v-ati despartit fara sa va fi certat. E foarte logic pina in acest punct. Inteleg ca initiativa despartirii ti-a apartinut. Atunci de ce suferi?

Romeo statea pe banca cu blocul de desen tehnic pe genunchi si cu coatele sprijinite pe bloc. Mi-a venit in fata ochilor imaginea Ginditorului de la Hamangia. Degetele s-au crispat pe marginea de mucava legata cu snur colorat.
A continuat sa vorbeasca cu privirea infipta in prundisul batatorit de sub banca.

- Daca ai sti cit sufar … nu pot sa o privesc in ochi pe Despina. M-am despartit de fata la care am tinut si tin cel mai mult. Gestul meu de magar lipsit de sentimente are o explicatie. N-as putea indura ca cineva sa-i spuna un cuvint urit din cauza mea. In starea in care am ajuns sunt stare sa fac moarte de om … intelegi?

Am dat afirmativ din cap. Nu stiu daca intelegeam resorturile ce l-au impins la acest gest insa eram constienta ca Romeo era in fata pericolului de a-si materializa cuvintele.

- Ma feresc de cuvinte mari, cuvinte spre care am foarte mult de mers pentru a le prinde sensul, a continuat el. As putea spune ca o iubesc pe Despina, dar cuvintul asta ma sperie. Daca o iubesc, de ce ne-am despartit? Daca o iubesc de ce nu ma comport ca atare?
I-am povestit trecutul si m-a acceptat asa cum sunt. Ce vreau mai mult? .. Ce vreau mai mult?

S-a oprit o secunda. A reluat firul intrerupt fara sa-si ridice privirea din pamint.
Se simtea oare vinovat față de el insusi sau doar față de Despina?

- Fiecare ora alaturi de ea imi producea bucurie si suferinta, a adaugat el cu un nod in git. Bucurie pentru ca eram impreuna, suferinta pentru viitorul in care nu ma vedeam alaturi de dânsa.
Renuntarea e cea mai buna solutie … e singura cale prin care pot opri neplacerile ce ar asteptat-o in cazul in care ar ramine in continuare prietena mea.

- La inceput nu te-ai gindit la lucrurile astea? Nu vad de ce faci o tragedie din nimic. Lumea e in continua schimbare. Pe cine intereseaza ca esti sau nu esti țigan?

- La inceput am fost condus de egoism. Imi placea Despina. Doream sa fie prietena mea. Apoi am ajuns sa tin la ea. Foarte mult. Acum renunt tocmai din cauza ca-mi pasă de dânsa. Spune-mi ca sunt las si-ti voi raspunde ca nu pot lupta cu mentalitatea majoritatii. Intre a sacrifica o fiinta draga si propria-mi neputinta si suferinta, am ales varianta ultima.
Despina va gasi pe cineva care s-o merite … eu voi gasi pe cineva la fel ca mine. Fiecare cu lumea si visele lui. Asa-i mai bine. Cei ce nu respecta regula sunt pusi la stilpul infamiei.

Pe cine intereseaza ce sunt? … pe toata lumea cind e cazul sa-mi scoata ochii pentru ceva. Esti naiva daca-ti inchipui ca in viitorii 100 de ani se va schimba modul de gindire al majoritatii, de ambele parti vreau sa zic: români și țigani.
Totul va ramine asa cum este .. daca nu si mai rau.

Despre ce schimbare pomenesti? a continuat Romeo enervat de-a binelea. E mai usor sa scoti din radacini o padure sau sa razi un oras de pe fata pamintului decit sa schimbi mentalitatea cuiva, spunea un filozof parca. Il stii?
– Nu. E prima oara cind aud comparatia. E greu dar nu imposibil. Eu cred in transformarea spre bine.
– Eu nu, a zis Romeo. Lumea se imparte in realisti – ca mine si idealisti – ca tine.
– Se imparte in realisti, idealisti si apatici, am adaugat eu. Primii lupta cum pot, ultimii capituleaza fara lupta.

Romeo s-a gindit putin inainte sa raspunda.
- Pe apatici nu-i intereseaza incotro merge viața. Pe mine inca ma mai intereseaza. Deci nu sunt apatic, sunt realist. Tu, cu armele tale, nu poti cistiga razboaie.
– Serios? am intrebat de pe pozitia combatantului ce nu avea de gind sa dea nici un pas inapoi.
– Da, serios. Insa vei avea un avantaj. Idealurile te vor proteja si nu vei fi ranita de cei cu mentalitati divergente, insa nu vei cistiga nici un razboi. Sa-ti fie clar. Iti vei cheltui energia in zadar. Ca sa cistigi trebuie sa lovesti. Realistii accepta acest adevar. Idealistii se feresc de violenta.
Nu stiu ce naiba vezi frumos in viata asta? Eu vad doar o groapa de gunoi in care cei harnici scociorăsc cu mai multa tragere de inima.

Patima din glas crestea.
Nu indrazneam sa mai adaug nimic de teama sa nu-i provoc o criza de nervi. As fi dorit sa deviez discutia si sa vorbesc din nou de Despina. Am renuntat din aceleasi motive. Cel mai bun lucru era sa ascult, sa-i aprob tacit afirmatiile cu care eram de acord si sa ma controlez sa nu ripostez prea transant la cele cu care nu eram. Starea de incordare a lui Romeo risca sa devina molipsitoare.

Dupa mai multe minute am spart linistea cu o propozitie.

- Totusi pe pamint exista si oameni adevarati.
– Putini, a zis Romeo cu certitudinea ca i-ar fi numarat personal.

Nu! .. nu se poate discuta, ma gindeam in timp ce-i priveam profilul si pentru intiia oara remarcam faptul ca are ochii putin oblici, asiatici.

- Profesorul de romana e un suflet mare, a spus el dupa alte citeva momente de tacere.

Afirmatia era adevarata insa expresia “suflet mare” mi se parea desueta si teatrala.

- Face parte dintre profesorii pe care-i simpatizez, am spus cu gindul sa continui. N-am reusit sa-mi duc ideea la bun sfirsit caci Romeo intervenise exact in momentul in care inspiram.

- Tu il simpatizezi pentru ca-ti place obiectul pe care-l preda, pentru ca-ti pune note mari … si alte asemenea motive subiective. Mie mi-e simpatic din motive obiective.
– Nici tie nu ti-a pus note mici, am contraargumentat eu.
- Mi-a pus  exact cit am meritat. Nu am ce sa comentez in ceea ce priveste corectitudinea lui. Simpatia mea se leaga de caracter nu de talentul profesoral. Am avut profesori mai buni ca dânsul. Are un suflet mare. De aceea il simpatizez.
– Si cum ai ajuns la concluzia ca are un suflet mare? Prin cai obiective?
– Da, bineinteles, a raspuns Romeo cu un avint de sinceritate surprinzatoare. Tii minte faza cu biletul, nu?
Reactia lui a fost o surpriza pentru mine. L-a luat, l-a citit si l-a pus in buzunar. Nu a facut nimanui observatie, nu m-a chemat in cancelarie desi putea s-o faca si sa-mi spuna ceva de genul : “mai exmatriculatule, ai venit la liceul nostru sa strici fetele? ” …. sau pe un ton ironic in spatele caruia se ascunde amenintarea scaderii notei la purtare : ” Romeo Icsulesu, te atentionez ca e ultima oara cind trec cu vederea atitudinea ta scolara si totalul dezinteres pentru obiectul pe care il predau si de care ai nevoie la examenul de bacalaureat” … sau o atentionare seaca de genul : “cit timp esti elevul acestei clase ai datoria sa te comporti la fel ca restul, in caz contrar vei suporta consecintele”.

Tonul lui Romeo mi-a readus zimbetul pe buze.
- Profesorul nostru nu e deloc asa. Cred ca i s-a parut normal ca doi elevi de liceu sa-si scrie bilete.
– Normal?! … a izbucnit Romeo pe neasteptate. Spune-mi citi profi cunosti tu cărora sa li se para normal ca tocmai in timpul orei lor elevii sa scrie bazaconii, sa completeze la LOTO sau sa le faca caricatura?
Eu cunosc doar unul singur.

La citeva zile dupa faza cu biletul, plictisit de explicatiile despre arhaismele din limba romana, am inceput sa-i desenez fata uscativa si urechile clapauge. Cu grija finisam portiunea de cap cu chelie. Nu stiu de unde a aparut linga mine. Are omul asta un mers ca de pisica! … nu i-am auzit pasii.
N-am avut timp sa ascund caricatura sub carte. A luat-o. S-a uitat o clipa, a pus-o in buzunar si a plecat. Eram convins ca de data asta nu voi scapa si asteptam ca diriginta sa ma cheme sa-mi ceara socoteala.

Dupa o saptamina de mustrari de constiinta am realizat ca profu’ nu-i spusese dirigintei de incident. Pentru el nu avea nici o importanta ca un nesimtit pe nume Icsulescu dintr-a XI-a A ii facuse caricatura in timp ce dinsul explica la catedra.
Chestia asta mi-a stirnit admiratia. Nu mi-a scazut din note si mi-a dat de fiecare data cit credea ca merit. Nu mi-a purtat pica nici cit negru sub unghie.
Stii ce-am invatat din atitudinea profului?

E mare lucru sa fii domn cind ai de-a face cu un bou, boul fiind eu, in persoana …

 


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr
Tags: ,