portret peste timp

Posted in cercul de desen on November 15th, 2014 by -X-


Intotdeauna inceputul unui nou an scolar imi aducea o buna dispozitie si voiosie, putin suspecte in conditiile in care eram deplin constienta ca ma asteapta parcurgerea a sute de file din manualele scolare ce miroseau a clei si cerneala tipografica, dar si o melancolie pentru ceea ce lasasem in urma.

Mereu constientizam ca ceea ce las in urma nu se va reintoarce vreodata si, uneori, incercam sa ma amagesc spunandu-mi ca nu m-am schimbat prea mult desi, in subconstient, schimbarile erau evaluate la adevata lor dimensiune.

Inaintam printre ani ca printre barcile ancorate intr-un port din care presimteam ca intr-o zi voi pleca in lumea larga. Poate ca era mai mult o dorinta decat presimtire … e greu de spus dupa atatia ani.
Cred ca de aceea eram atenta la lumea din jurul meu, caci, in acest unic univers ce ma cuprindea si pe mine, capata forma personalitatea mea.

Doream sa tin minte cat mai bine tot ce vedeam, tot ceea ce vazusem si intre timp disparuse din universul cotidian … cladiri vechi demolate (desi ar fi putut fi salvate), strada evreiasca distrusa aproape in totalitate – cu exceptia catorva cladiri care au rezistat pana in clipa de fata, oamenii care dispareau si care candva constituisera reperele orasului sau fusesera indragiti datorita originalitatii lor …
*

Un mod de a vedea lumea, printr-o lentila speciala, imi era oferit de sedinta saptamanala de la cercul de desen.
Talent nu prea aveam, poate un oarecare simt al culorilor – dupa spusele profesorului meu, insa gustam din plin atmosfera.
Insasi cladirea ce adapostea cercul era o cladire din perioada antebelica, cu o arhitectura ce iesea in evidenta printre cladirile noi ridicate in anii socialismului, si cu un arbore Ginkgo-Biloba pe marginea caruia brodasem o serie de povestiri mai mult sau mai putin fantastice.

In acea toamna calda, cu miros de vanilie si placinte de mere proaspat scoase din cuptor, ma inchipuiam posesoarea unui bagaj de viata suficient de important, si, din varful piramidei celor treisprezece ani, simteam o chemare nebuna de a plonja in oceanul lumii.
Inconstienta multiplica curajul iar inconstienta absoluta anihileaza orice fel de teama. Ramane doar curiozitatea si bucuria de a experimenta …

In acea zi profesorul ne adusese un plic cu fotografii vechi, unele facute inainte de primul razboi mondial, pe care reusise sa le colectioneze de-a lungul timpului sau sa le recupereze de la locuitorii in varsta ai orasului.

Ma uitam fascinata la acea memorie colectiva a urbei in care ma nascusem, la chipurile unor oameni ce nu mai erau printre noi, la toaletele extravagante si uniformele militare tepene, la tristetea sau bucuria incatusata in priviri, la clipele acele unice inghetate pe pelicula artistului fotograf.
Pe unele fotografii erau trecute date calendaristice si scurte informatii. Uneori apareau numele persoanelor sau ocazia cu care au fost imortalizate.
Caligrafii ingrijite, curgatoare, sau nervoase, cu unghiuri ascutite, scrise cu cerneluri groase, imi jucau in fata ochilor.
Acei oameni nu mai existau … doar umbrele lor pe o bucata de carton. Si totusi reuseau sa ma emotioneze. Ii simteam vii dincolo de bariera temporala.

Profesorul ne indemnase sa alegem cate o fotografie si apoi sa incercam sa realizam portretul persoanei sau persoanelor din fotografia aleasa.

Nu stiu daca eu alesem  fotografia sau ea pe mine :)
Copiii imprastiasera fotografiile pe masa si le rasfirau cu dexteritate in cautarea unui chip care sa le placa, un model pentru sedinta de pictura ce se anunta interesanta.

Aproape toti isi alesesera cate o imagine. Pe masa ramasesera cateva, aruncate la intamplare, toate in nuante sepia.

Chipul unei fete cu o claie de par cam dezordonata ma privea poznas de pe centrul mesei. O privire patrunzatoare spre camera foto …

- O vrea cineva?, m-am pomenit intreband.
Colegii mei au negat balansandu-si usor capetele.

Am luat-o cu un sentiment de usurare si m-am pornit la lucru.

Nu prea semana portretul meu cu originalul din fotografia cartonata ingalbenita de timp. Asta e sigur :)
Pe original, in spatele fetei, se zarea o gara … numele garii aparea perfect vizibil.
Numele garii m-a urmarit mereu in timp.
Intr-o zi, cand voi avea timp, voi merge acolo si ma voi aseza exact in locul in care a stat dansa in urma cu exact o suta de ani.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

octombrie cu grație de felină

Posted in cercul de desen, întâmplări on September 26th, 2013 by -X-

*

 

Atunci cand toamna isi face simtita prezenta prin aromele de fructe date in pârg, sau prin stropii de ploaie ce se preling pe frunzele parca iesite din atelierul unui pictor impresionist, amintirile din anii de scoala si din vacantele ce au trecut prea repede pentru a le simti cu adevarat gustul de nepăsare si lipsă de griji, ma inunda din toate partile.
Nu le pot povesti pe toate, desi as vrea … as vrea ca prin exercitiul scrierii sa retraiesc macar o particica din ceea ce e imposibil sa mai traiesc acum.
An de an ma schimb si sunt constienta de propria mea schimbare dar, undeva in adanc, exista un miez nesupus nici unei schimbari. Toate firele fiintei mele duc acolo, la cutia neagra ce a rezistat impactului cu viata … locul de unde-mi pot recupera copilaria.

Da, era  o zi de toamna. O zi incredibil de insorita pentru sfarsit de octombrie. Copacii aproape ca nu mai aveau frunze iar diminetile isi lasau bruma argintie pe crengile dezgolite si pe iarba uscata, conferind temporar peisajului o lumina rece, diamantina.
Dar dupa vreo doua ore vremea se incalzea incredibil de mult si, in jurul pranzului, aveam senzatia ca ma aflu din nou la sfarsitul lunii august.

Cercul de desen isi incepuse activitatea de cateva saptamani bune si urma ca in acea zi profesorul sa ne duca la un targ in aer liber ce se tinea la marginea orasului.
Urma sa mergem cu Enola Gay, numele sub care era cunoscut aerodinamicul autocar al echipei locale de fotbal, un vehicul prea chic pentru orasul nostru si incompatibil cu toate standardele esteticii socialiste.
Deci nu e de mirare ca asteptam cu emotie sa ne suim in jinduitul autocar cu care se plimbau ‘celebritatile’ autohtone.

Profesorul ne dusese la târg cu scopul de a ne face cunostinta cu mesterii populari si creatiile lor.
Chilimurile, fețele de masa cu broderii inflorate, ceramica simpla sau cea smaltuita, impletiturile din nuiele si pănușe, mici obiecte de bucatarie sculptate in lemn – unele decorate cu pirogravuri de o savantă complexitate, chimire țintate, piei de astrahan ce emanau un miros specific, ba chiar si icoane pictate pe sticla, ne faceau sa exclamam la fiecare chiosc special amenajat.

Din nu stiu ce fonduri profesorul cumparase niste castronase adanci din ceramica, dar atat de mici ca le puteam acoperi gura cu palma.
La urmatoarea sedinta a cercului de desen fiecare a primit cate doua vase pe care urma sa le pictam din imaginatie. Un vas trebuia pictat pe interior, celalalt pe partea exterioara.
Mi se parea mai interesant sa pictez ceva pe fundul castronului … si mai usor :)  Deci am inceput treaba cu pictatul pe partea interioara a primului vas. Pentru a-l decora am ales trei culori : alb, negru si verde inchis. Motivele geometrice au fost inspirate cumva de un vas pe care il descoperisem in cartea de istorie din clasa a cincea.
Cand ne-am terminat ‘capodoperele’ profesorul a inspectat cu privirea rezultatele, dupa care a scos din dulap o cutie cilindrica ca de spray si a atomizat un lac fin peste picturile noastre. Ne-a spus ca le putem lua acasa ca amintire de la târg. A doua incercare insa urma sa intre in colectia scolii.
Sub stratul transparent de lac desenele capatasera o alta prestanta :)

Am dus castronul acasa si cateva zile l-am tinut pe masa unde-mi scriam temele.
Intr-o zi l-am pus pe banca din curte cu scopul de a-l desena, caci nu prea aveam ce face mai interesant.
Sora mea se juca cu pisica unor vecini.
Pisica asta, ca de altfel toate pisicile, ma calca pe nervi. Nu, nu era neagra. Era o pisica vargata, in nuante de cenusiu inchis si cenusiu deschis, cu ochii de culoarea chihlimbarului. Nu mai tin minte cum o chema in realitate dar sora mea o poreclise Tigruța.
La inceput ii tot dadea de mancare, crezand ca pisica-i flamanda, dar dupa cateva saptamani ne-am convins ca vecinii aveau grija de dansa si-i dadeau sa manance pe saturate. Ne-am dat seama ca Tigruța venea la noi din cauza ca nu avea cu cine sa se joace, sora mea fiind singura care-i satisfacea aceasta pofta … și Tigruța chiar avea pofta de joaca. Vecinii nu aveau copii, si probabil nici timp prea mult la dispozitia felinei.

Spuneam ca ma enerva. E adevarat. Dar e adevarat ca avea si ceva ce ma atragea, ceva ce apreciam si admiram la dânsa.
Rareori Tigruța se invrednicea sa manance la noi, dar cand bea cateva guri de lapte sau mesteca vreo chifteluta, se stergea tacticos pe bot si se uita la noi foarte serioasa, de parca luase parte la un dineu oficial.

Pisica asta niciodata nu miorlaia si nici nu se baga printre picioarele noastre. Venea pe tiptil in curte, se aseza pe trepte sau pe banca, si astepta cuminte sa iasa cineva afara.
Daca nu iesea sora mea, caci doar ea se juca cu pisica, nu reactiona in nici un fel. Astepta cuminte in continuare fara sa deranjeze pe nimeni.
Atunci cand sora mea iesea in curte, Tigruța se ridica de pe locul unde se tolanise in asteptarea ei  si o urma cu un mers de mare ducesa.
Avea un fel princiar de a pasi. De fapt, sincera sa fiu, pisica aceea avea ceva princiar in atitudine si privire. Nu exagerez daca afirm ca avea o demnitate umana.

De ce am intrerupt povestirea ca sa-ti fac cunostinta cu Tigruța ? Pentru ca pisica asta vargata mi-a demonstrat ca si animalele poseda inteligenta, ca nu actioneaza doar din instinct.

Prin usa intredeschisa auzeam cum suna telefonul. Am intrat in casa sa raspund. Era o colega de clasa cu care am stat putin la taclale.
Intre timp sora mea turnase niste lapte in castronelul meu si il daduse pisicii.
Cand am iesit din nou in curte am asistat la o scena interesanta : pisica terminase de mancat laptele dar continua sa se uite pe fundul vasului, ca si cum ar fi admirat decoratiile in alb-negru-verde.

Sora mea se distra copios si de abia putea sa-mi spuna printre hohote de ras : Madam Picasso, vezi ca ai dat-o gata pe Tigruța !
Nu am zis nimic si am luat castronul din fata pisicii, m-am dus in bucatarie, l-am spalat si l-am asezat din nou la mine pe masa.

A doua zi Tigruța s-a infiițat iarasi la noi. Am vazut-o ca statea acolo atunci cand m-am intors de la scoala.  Am lasat-o sa stea desi imi venea sa o prind de coada vargata si s-o invart prin aer.
Am intrat si iesit de vreo cateva ori, cu toate ca nu aveam nici o treaba pe-afara, doar sa vad cum reactioneaza pisica. Dar dumneaei era cufundata intr-o meditatie budista, profunda, si nu mi-a aruncat nici o privire.

Mai tarziu a sosit si sora mea. Tigruța s-a ridicat imediat si a urmat-o pana in cadrul usii.
Era teribila pisica asta. Niciodata nu intra in casa. Parca stia ca nu are voie.
Dupa ce s-a dezbracat de uniforma, sora mea a iesit sa se joace cu pisica. Dar pisica nu dorea sa se joace. O privea intr-un fel anume. Nu stiu cum de dânsa si-a dat seama ca Tigruța vrea sa manance din castronul pictat.
Chestia asta m-a infuriat si i-am zis ca nu-i dau voie sa puna mana pe strachina mea colorata.
Pisica asista la discutia noastra si ne privea de parca intelegea despre ce vorbim.
S-a apropiat de sora mea si i s-a lipit de picioare intr-un fel rugator.
Dânsa mi-a zis ca sunt inumana si ca vreau s-o chinui pe Tigruța pentru a ma razbuna pe toate pisicile care se tin dupa mine pe strada.
Mi-am zis ca nu are rost sa discut in contradictoriu si am dat sa intru in casa.
In acel moment Tigruța a reactionat in mod imprevizibil. S-a strecurat pe hol si s-a asezat pe preșul de sters picioarele. Am vrut sa o scot afara dar nu se dădea dusa. Am luat preșul cu tot cu pisica, cu gandul s-o arunc afara. Dar se prinsese strans cu ghearele de preș si nu cred ca as fi reusit sa o desprind.
Sincera sa fiu i-am admirat felul in care se confrunta cu mine si inteligenta de care dadea dovada.

In final n-am avut incotro si a trebuit sa fiu de acord sa-i dea sa manance din opera mea de arta :)
Dar ca sa nu ma retrag total invinsa de pe campul de lupta i-am zis ca-i voi aduce lapte chiar eu. Stiam ce aveam de facut.
Am turnat lapte pana la buza castronului. Castronul era destul de adanc, incapea mult lapte acolo si eram sigura ca pisica nu va putea sa-l bea pe tot … deci nu va ajuge sa vada desenul de pe fundul vasului !

Am pus castronul plin ochi pe scarile de la intrare. Pisica s-a apropiat, s-a uitat la vas, s-a uitat la mine, a inconjurat de doua ori vasul, s-a uitat din nou la mine si si-a zbarlit nervoasa mustatile.
In acel moment am stiut, nu spun am simtit, spun am stiut deoarece am stiut ca pisica mi-a ghicit gandurile.
Au trecut cateva secunde de suspans dupa care am asistat la un eveniment memorabil pentru mine.
Tigruța s-a apropiat de castron, a pus o labuta pe marginea lui, l-a inclinat usor si a lasat sa se scurga tot laptele pe scarile de beton.
Ma uitam fascinata cum isi duce la capat operatiunea. Cand s-a scurs aproape tot laptele a lasat vasul sa se reaseze in pozitia initiala, l-a lins tacticoasa, dupa care s-a asezat cu capul exact deasupra lui si a inceput sa-l priveasca fix.
Nu stiu ce vedea in desenul meu. Nu stiu daca ii placea ( si scriind aceasta chiar zambesc la gandul ca ar fi putut exista o astfel de posibilitate) sau daca nu cumva motivul geometric, sau combinatia de culori, ii aminteau de ceva (asta in cazul in care pisicile, nu doar oamenii, au amintiri).

Actiunea Tigruței m-a bulversat, mi-a rasucit gandurile, mi-a provocat furnicaturi pe dosul palmelor si dureri la radacina parului.

Nu stiu cat timp a stat nemiscata pe marginea castronului, dar cand s-a ridicat de acolo a venit langa mine, iar eu stateam in picioare intepenita ca o coloana in stil doric, și și-a incolacit coada de piciorul meu.
Nu stiu. Era un semn de multumire? O dorinta de a o baga in seama, de a o mangaia? Un gest reflex fara vreo semnificatie anume?

In orice caz, m-am aplecat si i-am mangaiat coada bicolora si spatele moale ca de catifea.
Tigruța m-a privit cateva secunde prin fanta chihlimbarie a ochilor, s-a desprins de mine si cu o gratie de balerina a traversat curtea si s-a indreptat spre casa stapanilor ei.

Am ramas in continuare impietrita, cu mintea golita, intr-o stare de cvazi-amnezie.

M-a trezit vocea tatei care se intorsese de la serviciu :
- Ce-i cu mizeria asta aici? Nu-i nimeni acasa sa curete treptele?

De abia atunci am constientizat dârele de lapte, unele uscate pe alocuri, si frunzele galben oranj ce cazusera din teiul din fata portii si se lipisera pe betonul umed.
Un colaj interesant, mi-am zis in gand si am zambit rememorand actiunea Tigruței.  Insa nu am apucat sa-mi duc gandul pana la capat caci o rafala de vant iscata pe neasteptate l-a spulberat fara urma.

… urma a rămas in inima mea.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

pictura pe sticla :)

Posted in cercul de desen on October 29th, 2011 by -X-

Noi, incepatorii de la cercul de desen, ii priveam cu invidie pe cei din clasa a VIII-a.
Daca ‘talentul’  ne fusese incarcerat in cutia cu acuarele, caci nu invatasem sa folosim celelalte tipuri de culori, ‘experimentatii’ dintr-a opta ajunsesera la performanta de a picta pe sticla.
Recunosc ca depistasem ceva magic in pictura pe sticla. Era altceva, mult mai serios decat mazgalitul cu pensule si acuarele.

Ajunsa acasa i-am cerut mamei sa-mi cumpere culori in tuburi. La sfarsit de saptamana mi s-a implinit dorinta si am primit o cutie cu un miros persistent. Gouache.

Culorile le aveam … dar imi lipsea suportul pe care sa le aplic.
Nu puteam picta pe geam, fie chiar pe geamul de la bucatarie, caci ar fi trebuit sa dau explicatii parintilor. Asa ca mi-am pus mintea la contributie :)
Primul obiect testat a fost o oglinda de poseta pe care nu o folosea nimeni.
Dar spre exasperarea mea culorile nu vroiau sa se aseze asa cum le intindeam eu. Am repetat de mai multe ori operatia si … nimic.

Apoi mi-a picat o alta fisa. Aveam in casa o cutie in care strangeam becurile arse pentru a le duce la scoala. Pe atunci aveam o actiune intitulata “Actiunea celor trei R” (reciclare, refolosire, recuperare … sau cam asa ceva).
Becurile nu s-au comportat mai bine desi le-am curatat cu hartie igienica umezita cu deodorant …
Intr-un final am inteles ca de vina nu e sticla. Culorile mele nu erau potrivite.
Pentru a picta pe sticla imi trebuiau altele si-mi era ciuda ca nu dadusem atentie la tuburile de culori folosite de cei dintr-a opta.

A doua zi i-am cerut mamei sa-mi cumpere alte culori. Trebuia sa-i explic “de ce”, “ce” si “cum” :)
Norocul meu ca a fost de acord.

Cu noile culori in ghiozdan am alergat pur si simplu acasa.
In sfarsit imi reusea si mie operatiunea de pictare pe sticla … mai bine zis pe bec.
Surescitata de noua tehnica insusita dupa o metodologie proprie  am pictat toate becurile arse din cutie.

A doua am luat unul la scoala ca sa ma laud unei colege cu care ma impacam bine : chinezoaica.
Chinezoaica era de fapt romanca insa avea ochii foarte migdalati  … si de aici porecla.

In acea zi stabilisem sa ne facem impreuna temele la ea acasa. Se apropia sfarsitul trimestrului, deci si tezele :(

Chinezoaica avea un frate mult mai mare … cu vreo noua ani. Fratele ei era student dar venise acasa deoarece prietena lui, care era eleva de liceu, isi serba majoratul.

Partea  interesanta e ca i-a placut la culme respectivul bec pictat pe care il zarise pe masa cu caietele de teme.
In felul lui era un artist, desi student la politehnica.  Atat el cat si chinezoaica stiau sa cante la mai multe instrumente cu coarde. La ei acasa, in fiecare camera, chiar si pe holul ce ducea spre beciul cu provizii pentru iarna,  putea fi vazuta cate o chitara, mandolina sau balalaica .

Fratele chinezoaicei dorea sa-i organizeze prietenei sale un majorat caruia sa i se duca vestea in tot targul :)

El mi-a propus sa-i pictez cateva becuri.
Propunerea m-a luat prin surprindere, recunosc …

A iesit din camera si dupa cateva minute s-a intors cu cateva becuri si o revista.
Printre becuri am remarcat doua de dimensiuni foarte mari, aproape cat o minge de handbal. Mi-a explicat ca sunt becuri de mina :)
Asa am aflat ca familia chinezoaicei folosise acele becuri pentru a ilumina gradina, toamna, la facutul magiunului.

In sfarsit, dumirita de faptul ca cineva imi da o comanda la modul serios, am incercat sa nu par mai amatoare decat eram.

Fratele chinezoaicei a rasfoit revista in limba engleza si mi-a aratat cateva imagini ce se puteau transforma in sursa de inspiratie.

De fapt nu era vorba de o revista ci de un catalog de discuri … discuri de vinilin.
Copertile respectivelor discuri, cu nume ciudate, exotice, alambicate sau codate in litere si cifre, aveau o grafica pe masura.
Clape, simboluri muzicale, imagini abstracte, instrumentisti cu parul zburlit si barba, tipese cu corp de sirena si ochi langurosi, lumini fosforescente, zgaraie nori, umbre argintii … “oh!, am zis in gand. Nici la pastele cailor n-am sa pot picta asa ceva”.

Dintr-o data m-am simtit neajutorata. Mi-era teama ca n-o sa ma pot descurca, dar era prea tarziu ca sa mai dau inapoi.

Am auzit ca prin vis vocea lui : “Uite, tu imi pictezi mie chestiile astea si eu iti dau in schimb o caseta cu orice muzica imi ceri tu.”
Nu stiam ce muzica sa-i cer. Am pomenit ceva de o muzica care sa semene cu cea interpretata de Aura Urziceanu.

Ajunsa acasa am trecut la munca. M-am straduit eu, e adevarat, dar nu puteam copia imaginile de pe copertile discurilor prezentate in catalog.

Mi-am zis ca trebuie sa fac ceva … si am inceput sa simplific unele din ele, sa le abstractizez si sa le transpun pe fundaluri care sa le mareasca contrastul.

Putin cate putin, chiar cu placere, am terminat de pictat becurile. Stiam ca nu e ceea ce-si dorea fratele chinezoaicei dar nici sa merg inapoi cu mana goala nu mi-as fi dorit.

A doua zi, dupa orele de scoala, am asezat operele mele de arta intr-o cutie de globuri de brad abandonata undeva prin camara cu dulceturi, zacusca si muraturi. Am umplut spatiile goale cu putina vata. Albul scotea in evidenta culorile tari … inima a inceput sa-mi bata  ceva mai repede.

Fratele chinezoaicei era in curte impreuna cu un prieten de-al lui.
A pus cutia pe trepte apoi i-a ridicat capacul

Fie ce-o fi, mi-am zis in gand.

Wow, nu e rau deloc !,  a  exclamat el.
Singura ai facut chestiile astea?,  l-am auzit pe prietenul lui.

Da, am raspuns precipitata cu gandul sa plec cat mai repede.

Dar ei doi scoteau din cutie rand pe rand becurile si le comentau cu voce tare.
Pictasem tot felul de forme abstracte … dar pe unul din becurile de mina reusisem sa pictez o sirena cu sanii goi ce se balansa pe un portativ suspendat de cheia sol.

Mai roscato!,  mi se adresa prietenul fratelui chinezoaicei, stie profu’ de la cercu’ de desen cu ce te ocupi tu in timpul liber?

Ma deranjase tonul lui de sus …  de parca el era  vreun  inspector iar eu  o biata scolarita.

Lasa ca-i destul ca te chinuie pe tine grija!,  i-am raspuns intepata.

Au ras amandoi la unison.
Intre timp a aparut si chinezoaica cu un castron de floricele de porumb … aromate, sarate si fierbinti.
Am rontait toti patru floricele  timp  in care   fratele ei adusese in curte casetofonul sa-mi arate ce muzica mi-a inregistrat pe caseta.

Pianul, saxofonul, trombonul, trompeta … ritmul acela ce-mi placea la nebunie … jazz.

Nu intelegeam versurile in engleza dar ascultand muzica prinsesera sa mi se deruleze prin fata ochilor secvente cu restaurante chic, din inox si sticla, cu usi batante prin care intrau sau ieseau femei frumoase, extrem de suple si inalte, imbracate in haine de matase ce se mulau pe trup, parfumate si coafate, razand galgaitor la bratul unor domni sobri, dar cu zambet parsiv, ce le conduceau spre limuzine de lux la volanul carora se aflau soferi tineri cu papion si parul stropit din abundenta cu briantina.

 


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

cumpene

Posted in cercul de desen on June 3rd, 2010 by -X-

 

pictura de Joaquín Sorolla y Bastida

În coapsa înserării cresc ferigi de miere

Caisul pare o-nsingurată velă
Luciri de stea la cumpăna fântânii
Desen bizar, suavă acuarelă.
Versurile s-au scris singure in timp ce veneam agale inspre casa cu blocul de desen lipit de piept, ca o platosa impenetrabila intre mine si lumea din jur. In spatele lui auzeam cum imi bate inima.
In acea zi cercul de desen nu se tinuse. Profesorul avusese de rezolvat niste probleme  personale.

Incotro sa merg?m-am intrebat in timp ce ajunsesem aproape de intersectie.

Pasii au pornit in susul strazii din dreapta.
Primavara îmi plăcea sa umblu. Îmi place si acum. Am senzatia ca sunt un personaj ce se deplaseaza intr-un cadru de film. Ma privesc pe mine dintr-un unghi vizual inedit. Ceea ce vad s-ar putea sa fiu eu, dar la fel de bine s-ar putea sa nu fiu.
In mine sălăşuieşte cu intermitenţe un suflet semi-nomad ce mereu ma îndeamna sa o iau din loc. Sedentarismul ma sufoca, ma decoloreaza, ma împuţinează, asa cum lipsa luminii imputineaza clorofila plantelor …
Acasa mi-am notat versurile in registrul contabil.
Aproape tot ce scrisesem pe atunci se gaseste intr-un caiet gros cu liniatura specifica contabilitatii.
Profesoara de româna ne punea uneori sa transcriem cit mai frumos poeziile sau textele in  proza compuse de noi si, dupa propriul gust, facea o selectie pe care o trimitea prin diverse locuri: Cutezatorii, Luminita, ziarul judetean …
Alesese si ceva scris de mine pe la inceputul trimestrului desi acel text nu mi se parea extraordinar. Aveam altele ce ar fi meritat întâietate.
In fine, nu eu eram persoana in masura sa hotarasca. Deci trebuia sa ma supun gusturilor doamnei profesoare.
Dupa mai mult timp, chiar foarte mult timp, asa, pe neasteptate, mi-a venit ideea sa trimit undeva  patruversul compus pe drum
Am rasfoit revistele de prin casa in cautare de adrese si fara sa pierd prea mult timp m-am hotarit ce sa scriu pe plic.
In urmatorul numar al revistei versurile au fost publicate.
Aceste patru rânduri reprezinta primele mele versuri tiparite pe hârtia unei reviste. O revista de literatura.
Nu stiu ce l-a facut pe redactor sa le ia in consideratie.
Profesoara s-a mirat cind le-a citit dar si mai mult s-a mirat de initiativa de a le trimite.
Daca nu ar exista ca marturie revista, cu anul si data tiparite negru pe alb, as zice ca memoria ma inseala si ca le-am scris mai tirziu, nu pe vremea cind eram o minora nestiutoare.
Ori de cite ori imi bag nasul in registrul cu poezii ma incearca sentimentul regresului. Nu-mi vine sa cred ca la vârsta aceea puteam scrie asa.
Lectura lor imi provoaca o întâlnire incordata cu mine însămi. Uneori mi-e teama sa nu ma auto-plagiez …  alteori astept sa ma paraseasca cuvintele.
Daca radiografiez acest patruvers ajung la concluzia ca se compune din trei diapozitive proiectate simultan.
Ferigile le vazusem chiar in acea zi in cimitirul evreiesc,  loc preferat de pierdut orele, caci pietrele funerare cu litere si insemne ciudate ma atrageau cu forta unui supermagnet.
Caisul (mai tirziu am aflat ca e de fapt zarzare), il salutam zilnic in drumul meu.
Era singurul pom de acest fel din oras despre care aveam cunostinta si se afla la o distanta de sapte-opt case fata de casa noastra.
Fântâna cu cumpana nu existase nicaieri in realitatea fizica imediata insa vazusem la televizor un program inregistrat la un muzeu in aer liber si ma captivase principiul de functionare al cumpenei.
Cumpenele se inteleg intre ele :)
Amalgamul de imagini si senzatii s-a developat apoi in lumina amurgului ce-mi insotea umbra rebela.
Asfaltul spalat de ploaia torentiala din ziua precedenta s-a transformat intr-un aparat de proiectie mânuit cu indemânare de imaginatie. Acuarelele din geanta isi pierdusera utilitatea. Descoperisem ca pot picta mai frumos si mai repede cu puterea gândului.

… pot picta la fel de bine si acum.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr

istorii

Posted in cercul de desen on May 17th, 2010 by -X-

 

 imagine – Zoltan Palugyay

Pe unde umbla huţanul asta?

Tonul brutal al vocii mi-a zgâriat timpanele. Am intors capul si mi-am dat seama ca intrebarea nu mi-e adresata.
Un zidar sau zugrav mai in virsta, ceva peste patruzeci de ani, imbracat cu o salopeta stropita de var si nisip, manevra atent roaba goala din curte. Linga el, un altul, mult mai tinar, statea jos pe bordura.
Pe acesta din urma il cunosteam din vedere … de la biserica catolica.

Stiam ca profesorul de desen nu e roman, dar nici huţan nu era.

Brutalitatea vocii zidarului m-a urmarit si dupa ce am intrat inauntru. Casa Pionierilor era goala. Holul de la intrare, blocat cu saci de ciment, un furtun incolacit si legat cu sfoara, o scara ‘cârpita’ si niste bidoane, m-a facut sa ma reintorc din drum. Din camerele alaturate nu razbatea nici un zgomot.

Am iesit pe trepte.
Cei doi zidari, sau zugravi, tocmai isi verificau pompa.
Trasesera caruciorul linga Ginkgo Biloba si proptisera de trunchiul copacului coada cu miner a caruciorului supraincarcat.

In timp ce coboram treptele ma intrebam daca sa le spun sau nu.
Ajunsesem in dreptul lor. Atunci am luat hotarirea sa le spun ca si-au rezemat caruciorul de un monument al naturii.
Zidarul in virsta m-a ascultat si l-a rindu-i a privit cu interes frunzele copacului.
Cel tinar m-a recunoscut si m-a intrebat de bunica.

Zidarul in virsta a terminat de analizat copacul dindu-mi de inteles ca nu i se pare deosebit. Accentul moldovenesc ii adauga un plus de  farmec.

I-am zis ca e vorba de un copac din China.

Si cine ma rog l-a adus aici?, a intrebat el neincrezator.
Mao Tzedong, a replicat cel tinar pufnind in ris.

Desi s-a vrut o gluma, nu m-a facut sa rid.

Zidarul s-a uitat la mine. Cred ca astepta o explicatie sau macar doua cuvinte referitoare la copac.
I-am spus ca se stie cine l-a plantat in curte, insa, mie, imi place sa inventez tot felul de variante.

Serios?  Ce variante ai inventat?  m-a intrebat el cu o mina extrem de serioasa.

Poate l-a adus un negustor chinez venit in Europa  sau poate ca a fost plantat de o prinţesa chinezoaica rapita si vinduta  apoi …
Nu am reusit sa-mi expun si cea de a treia varianta caci vocea zugravului cel tinar mi-a taiat fraza pe din doua …

Nu l-a sadit cumva Confucius?, si a inceput sa rida de unul singur.
Zidarul in virsta nu a reactionat. Precis ca nu stia cine e Confucius.
Numele Confucius il auzisem anterior pe undeva dar nici eu nu stiam cu exactitate cine a fost  … poet, filozof, imparat, om de arme?

Nici gluma aceasta nu a prins.

Mi-am amintit ca la ora de istorie profesoara ne spusese ca seminte de plante din Extremul Orient au ajuns in Europa  datorita cailor mongolilor, mai bine zis copitelor, caci in scobitura copitelor s-au ascuns buclucasele seminte.
Zidarului in virsta i s-a parut interesanta aceasta informatie. Am observat aerul ginditor ce i-a invaluit figura.
Pentru citeva secunde s-a lasat linistea.

Dupa ce a revenit cu picioarele pe pamint  m-a trimis sa vad daca in cladire se afla cineva. Aveau nevoie de cheile de la cercul de desen ca sa zugraveasca peretii.

Am intrat din nou inauntru. Dupa citeva salturi peste materialele si ustensilele de pe hol am ajuns aproape de usile deschise.
Mobilierul fusese strins in mijlocul camerelor si apoi acoperit cu prelata si saci din  polietilena.

Usa de la cercul de desen era inchisa.

Am strigat.
Inauntru nici tipenie de om.

Paseam cu grija pe holul intunecat. I-am zarit pe cei doi zugravi cum trebaluiau afara. Isi reglau pompa. Apa amestecata cu var a tisnit cu putere si a stropit frunzele verzi ale lui Ginkgo Biloba.

Mai cu grija, s-a auzit vocea zugravului cel tinar. L-ai stropit pe Gingo Biloba!
Dupa tonul vocii nu puteam sa-mi dau seama daca o spune la mişto sau la modul serios.

Biloba lu’ mă-sa , a ripostat nervos cel in virsta, enervat ca nu poate inchide pompa, care, dupa toate aparentele, se blocase in pozitia “deschis”.
A trintit-o de pamint. S-a oprit ca la comanda.

In acel moment si-a dat seama ca l-am auzit ce a spus.
Nu stiu ce l-a facut sa izbucneasca. Poate felul meu de a vorbi. Poate felul in care eram imbracata. Cine stie? Poate ma considera o sclifosita cu pantofi de lac si rochie de catifea.

Stai sa-ti spun o istorie, da’ nu din aşelea pe care vi le zic la scoala.

M-am oprit si am asteptat sa continue.

Ce stii despre foamete?
Care foamete?,  am intrebat eu nedumerita.
Foametea de dupa razboi, care alta? V-au spus la scoala despre foametea de dupa razboi?

Istoria moderna a Romaniei se invata in clasa a opta, i-am raspuns intrucitva usurata. Eu nu sunt intr-a opta.

Tot un drac, a raspuns el incretindu-si in mod involuntar muschii fetei.
Habar n-ai ce-i aia foamete … si bine ca habar n-ai.
La noi in sat nu mai avea nimeni ce minca.
Nu plouase de luni de zile. In luncă si padure nici urma de ciuperci. 
Oamenii se hraneau cu măcriş, ştevie si lobodă … daca le gaseau. Mincam si lobodă porcească, numai s-o gasim.
Dar nu se gasea nimic de mincat. Cleiul de pe visini si pruni il roseseram. Cu tot cu coaja.
Pâine nu mincasem de citeva saptamini. Oleaca de malai cu tarita, oparit si apoi prajit pe plita, o singura data pe zi, sau la doua zile, ne tinea in viata. Fiecare primea de la mama doar o felie cit palma. Ca sa fie mai gustoasa o ungeam cu usturoi.
Vitele mureau pe capete. Cei ce aveau şurile acoperite cu paie le-au descoperit si le-au dat la vite sa manince.

Intr-un sat din vecini cineva si-a facut pomana si-a adus pâine proaspata. Doi copii au murit dupa ce au mincat-o iar altii din sat s-au imbolnavit. 

Noaptea visam ca maninc colaci albi, cu mac,  si cu lapte proaspat muls de la vaca. 

Noi nu mai aveam vaca. Murise saraca. Oi nu aveam. Aveam citeva gaini si duminica mincam oua cu ceapa verde si mamaliga adevarata, fara tărâţă.
De abia asteptam sa vina duminica.

In alte sate, acolo unde se gaseau fagi si stejari, lumea minca jir si ghinda. 
De foame mincau tot ce era verde si placut la miros.
Nu stiti ce inseamna sa te scoli cu noaptea in cap si sa mergi sa cauti ceva de pus in gura.

S-a oprit din povestit. Nu ne privea pe noi, adica pe mine si zugravul cel tinar, privea undeva departe, inapoi in timp.

Măruţa nu era mai mare ca tine, si in acest timp, cu precizie, m-a incadrat in deschizatura compasului privirii lui.

Cine e Măruţa?, am indraznit sa-l intreb.

Nu mi-a raspuns imediat.

La crapatul zorilor ieseam afara din casa si o luam pe lunca dupa ceva de mincat. Macris, oua de pasari salbatice, ciuperci de balegar, …. auzisem ca unii maninca broaşte. 
Multe se zvoneau prin sat …
Măruţa, vecina mea, iesea din casa cam tot pe la acea ora.
Nu stiam unde merge. Nu venea in lunca.

Intr-o zi m-am luat dupa dinsa. Am urmarit-o pina la bariera.
Se intilnea cu cineva. Un barbat  de-o seama cu bunicul ei. S-au tavalit ce s-au tavalit prin iarba dupa care ea s-a ridicat si a plecat cu o boccea mica sub brat.
De rusine nu am indraznit sa-i tin urma.

Peste citeva zile am vazut-o cum la miezul noptii o ia pe ulita satului. Ca un hot m-am tinut iarasi dupa dinsa.
Aproape de cimitir s-a zarit o umbra. Un barbat, de la partid, ce statea in gazda la popa satului, o astepta.
S-au dus in cimitir.
Eu am ramas la poarta pitit dupa brusturi.

Dupa un timp el a iesit cu miinile indesate in buzunare si camasa scoasa din pantaloni.
Am intrat in cimitir cu inima cit un purice. 

Măruţa statea linga o cruce si, dintr-o cutie de carton, scotea ceva si-si punea in poala de la camasa.
O piine mare, rotunda si umflata, stralucea la lumina lunii. 
Măruţa a deschis o cutie. Mirosul de saramura si brinza mi-a umplut gura de apa.
Am dat sa fug dar piciorul mi s-a impiedicat de o piatra si am cazut in iarba uscata.

Măruţa m-a privit fara sa se sperie. Mi-a facut semn sa vin.
A rupt o bucata de pâine si a inmuiat-o in cutia cu brinza. Farimituri de brinza s-au lipit pe coaja de piine Coaja s-a inmuiat de la apa sarată.
Mi-a intins-o si m-a îmbiat : mănânca !

Mestecam incet si-i priveam petele rosii de pe git. Pâinea mirosea a flori de cimp si a spice. O priveam pe Măruţa si-i vedeam pe cei patru frati si surori mai mici ce asteptau acasa ca ea sa le aduca mincare. Patru guri flaminde.
Parul balai impletit intr-o coada groasa pe spate o facea serioasa.
Painea inmuiata cu branza aluneca greu in jos. Inghiteam cu noduri si-mi dadeau lacrimile.
In viata mea n-am mincat ceva mai bun.

La sfirsit de toamna au gasit-o in iaz. Iazul se umpluse iarasi cu apa. Ploua noapte si zi, ca la potop.  Ulitele satului  erau tot un glod galben.

Lumea din sat vorbea ca nu s-a inecat si ca cineva ar fi strins-o de git dupa care ar fi  aruncat-o in apa. Femeile ce-au spalat-o si au pregatit-o de inmormintare se jurau ca i-au vazut vânătaile de pe git si muscaturile de pe sâni si pântec.

Zugravul s-a oprit din povestit.
Cel tinar si-a plimbat privirea dinspre el inspre mine.

Nu trebuia sa-i povestesti asa fara perdea.  Nea Gligore, ai ajuns sa-ti pui mintea cu copiii?

Zugravul in virsta l-a privit zimbind pe zugravul tinar.
N-am zis nimic ce nu se cuvine.
Care copii ?  
Nu-i copil deloc, a spus raspicat in timp ce m-a redimensionat din nou cu privirea.

Stiu c-ai inteles ce ti-am istorisit.
Sa te feresti ca dracu’ de tămâie de cei ce-i judeca usor pe semenii lor, a adaugat el ostenit.

Dintr-o data, cu o energie neasteptata, a azvârlit mistria direct in cofrajul cu mortarul  proaspat pregatit, improşcându-l in toate directiile.

Gestul lui, banal in aparenta, mi-a ramas in amintire … si au fost destule momente in care am dorit sa fac la fel.


Free website hit counter

var sc_project=6753314;var sc_invisible=1;var sc_security=”9c4f7fca”;

counter on tumblr