blogu' lu' fete

Fetele care iti zambesc inapoi

Prețul schimbării

 

Ați citit și voi motto-uri inspiraționale? De la oameni care vorbesc la fel de fel de conferințe și dau lecții de viață, din alea de spun că ”e bine să îți urmezi inima”, că ”transformarea se face în afara zonei de confort” că ”e bine să ai un vis măreț și să îți pui energia în el” … bla bla bla. Eu le-am citit, mult, multe cărți în care am investit, plus timp atunci când le-am citit. Pagini peste pagini, imaginări peste imaginări. Și cumva le-am crezut! Atât de tare le-am crezut încât am crezut că trebuie să fie tare să poți să faci asta. Zis și făcut! A tot copt ceva în mine legat de asta … de schimbare! Mi-o doream atât de mult. Încât la un moment dat, când țara fierbea, mi-a venit o idee ”trăznită”. Mi-a venit ideea de a încerca să schimb un sistem întreg. Cel dedicat tinerilor în România. Sector în care am investit o căruță de timp din viața mea. Am pornit o campanie pentru a susține un om competent într-o funcție de decizie. La început campanie a început ca un joc. Un joc de oameni mari, cu intenții serioase. Nu știam încotro se va duce toată energia mea. Singura credință care îmi dădea energie era una dintre lecțiile învățate în zecile de cărți / articole citite – ORICE ESTE POSIBIL! Am fost atât de prinsă în toată nebunia aia încât nu mai vedea altceva în viața mea. Familia, prietenii, planul meu de carieră – totul era pus pe pauză. Așa au trecut zilele, săptămâniile pănă când într-o dimineața m-am dus la același loc de muncă pe care îl cunoșteam de anii de zile, mai preciz de 10 ani de zile. Am urcat aceleași scări, am deschis aceiași ușă, m-am așezat la același calculator și pe același scaun. Totul părea să fie o zi normală de lucru, nimic neobișnuit. Colegii au început să vină, unul câte unul, discuțiile de început de dimineață … totul banal. Până în momentul în care mi-am deschis pagina de facebook. Acolo am văzut un mesaj care părea că anunță ceva important. Așa a și fost … visul devenise realitate. Omul propus a fost propus și de Guvern într-o poziție similară cu cea pe care o doream. Nebunie! În acel moment mintea mea nu mai percuta nimic. Îmi amintesc și acum cum colegii mei vorbeau pe lângă mine și eu nu îi mai auzeam. Vedeam ordinul prim-ministrului (publicat în Monitorul oficial) și nu îmi venea să cred. Se întâmpla! Îmi vedeam visul cu ochii … exact în momentul în care am renunțat să mai cred în el (trecuse deja aproape o lună de la pornirea inițiativei). Eram atât de bucuroasă, încât nu îmi mai încăpeam în piele. Nu credeam că voi putea trăi vreodată un așa sentiment, toate acele cărți acum le înțelegeam … mă simțeam un mic stăpân al lumii. Am primit și acel telefon, chiar de la persoană care urma să preia funcția. Woww …zâmbeam tâmp și nu îmi venea să cred. Am vorbit non-stop la telefon timp de vreo două ore … ne trimiteam mesaje între noi (cei care am fost parte din campanie), ne felicitam reciproc … era magic. Am mulțumit Universului că așa ceva a fost posibil și repet … mă simțeam un mic sau mare creator. Mă gândeam chiar să scriu un articol despre asta! Puterea dorinței! DA, toți acei autori aveau dreptate! SE POATE! … și așa au trecut zilele, știam că procesul se desfășoră undeva în afara mea. Eram mulțumită. Era bine! … Povestea era cu final fericit!

Doar că viața niciodată nu se termină așa cum vrei tu … sau cum scrie în cărți. Faza cu Happy END din filmele americane, e un bun instrument de marketing. După această imensă victorie, am început încet dar sigur să îmi plătesc polițele.

Primul preț.

La o distanță de căteva zile, din nou în același birou, la același calculator, de data asta prin email primesc o veste care ma trântit prima dată de pământ. Am pierdut un interviu la un job pe care îl așteptam de vreo cinci ani! Vestea mi-a picat ca un trăznet. Mă așteptam să fiu măcar pe lista de rezervă, însă mesajul era clar „vă mulțumim pentru participare, nu ați trecut mai departe, s-a stabilit și o lista de rezervă, dar numele dumneavostră nu apare în aceea listă”. Am citit mesajul acela încă o dată, nu îmi venea să cred. Dacă în urmă cu căteva zile nu îmi venea să cred din cauza fericirii imense pe care am simțit-o atunci când am citit mesajul, acum fericirea s-a transformat. Mi-am dat seama că am pierdut. Nu știu nici acum care sunt motivele pentru care nu  am luat acel interviu … am dat 100%? Sau faptul că acel interviu a avut loc exact în momentul campaniei, a determinat ca energia mea să nu fie acolo 100%? Oare dacă nu începeam acea campanie, luam interviul? Mă puteam pregăti mai bine? … sunt întrebări la care nu am răspuns. Și la care niciodată nu voi avea un răspuns. În viața faci alegeri fără să știi consecința lor. Și știu că nu voi știi niciodată … însă am acceptat și am mers mai departe.

În același timp am primit un alt telefon. De la persoana pe care am susținut-o. Mă invita să fac parte din cabinetul lui. Asta însemna pentru mine să renunț pentru un timp la viața mea în orașul meu și să mă mut la Capitală și să lucrez pentru guvern. În momentul în care m-a sunat, am zis da pe loc. Fără să mă gândesc, fără să calculez, fără să cântăresc nimic. Complet irațional. În acele trei sau patru minute cât a durat conversația am acceptat să îmi schimb viața complet, cu 180 de grade. Așa ziceau și cărțile – că e bine să știi ce vrei … păcat că prea puține cărți vorbesc de prețul pe care trebuie să îl dai.

Așa se face că în loc să îmi fac bagajul pentru a lucra într-o altă țară, într-un job pe care îl iubeam, mă pregăteam să mă mut într-un oraș pe care nu îl înțelegeam și să lucrez într-un sector cu care multă vreme am avut multe conflicte.

Luna decembrie, o lună a sărbătorilor a fost pentru mine o lună a împachetării și a mutării. A trebui să eliberez apartamentul în care am stat anii de zile și să mă întorc cu toate lucrurile adunate timp de 11 ani acasă la ai mei – care stau la 65 de km departe de orașul meu. Între Crăciun și Revelion tot ceea ce am făcut a fost să împachetez, să aleg ceea ce păstrez sau ceea ce arunc din toate cele adunate în toți acești ani. Nu știam unde vin, ce voi face … cumva mintea mea nici nu se gândea că ar trebui să își facă vreo problemă.

Al doilea preț.

După revelion, ai mei au venit la mine și m-au ajutat să mă mut. Cu împachetări, bagaje etc. Au venit, am pus totul în cutii și pe urmă ei s-au întors acasă. Pe drum însă au avut primul lor accident major din viața lor. Mașina lor a fost izbită de un șofer care se pare că a adormit la volan. Noroc că nu au fost victime sau răni. Dumnezeu cumva i-a păzit. Însă ei nu erau pe drumuri dacă eu nu mă mutam, asta e clar. Că există sau nu legătură între asta și viața mea? Că totuși ar trebui să fiu recunoscătoare că nimeni nu a pățit nimic? (doar mașina este praf). Asta așa este … voi știi vreodată dacă una a adus cealaltă? … nu voi știi niciodată, însă e clar un alt preț pe care l-am plătit.

Al treilea preț … și va urma

M-am mutat. Am venit cu multe filme în cap. Mi s-a promis locuință de servici. Suna sexy să lucrezi pentru Minister. M-am gândit că precis o să am o cameră frumoasă cu cele necesare, un birou cât de cât. Știam că o să-mi fie greu la început, dar am trecut eu prin multe, nu mă speria o schimbare așa minoră. Însă atunci când am ajuns am primit șocuri unul după altul:

  • Locuința mea era de fapt o cameră într-un hotel de vreo două stele, care nu avea tot timpul apă caldă, care nu era cam încălzită (afară erau -20 de grade), unde aveam un pat, trei scaune și un dulap ….aaaa și un TV – care pe mine oricum mai mult mă deranja decât mă încânta. Fără internet și la vreo 40 de minute de mers pe jos până la stația de metro.
  • Biroul meu era inexistent. Făceam schimb cu câte un coleg să mai stau la vreo masă, nu aveam calculator. Timp de vreo trei săptămâni îmi căram laptopul (care nu era cel mai ușor) în spate vreo câțiva km căci nu era niciunul disponibil în Minister. E drept că după vreo două zile am avut un birou, însă calculatorul l-am primit după vreo trei săptămâni.
  • Am început să mă agit astfel încât să mă mut. Nu a fost defel ușor. A trebuit să vorbesc în stânga în dreapta, nimeni nu îmi dădea vreun răspuns normal, numai promisiuni, să vorbescu cu X, cu Y, etc. La un moment chiar mi s-a spus că nu mă pot muta într-un loc mai decent, doar dacă există „voință politică„ – nu era cazul meu. Așa că mi-am luat soarta în mâini și am vorbit cu o colega care tocmai în aceiași perioadă își închiria și ea apartamentul. A trebui să mă mut într-un apartament provizoiu până am ajuns la cel pe care teoretic îl închiriez. După ce m-am mutat, după o săptămână primesc a doua bombă. Va trebui să împart apartamentul (și așa mic) cu încă o persoană, pe care nu o cunosc. Asta pentru o persoană, ca mine, care de cinci ani stă singură, nu e o veste chiar așa ușor de procesat

… Și mai e ceva …. sentimentul de singurătate. Chiar dacă sunt în țara mea. Sunt complet singură în orașul asta. Toată lumea are viața ei și nimeni nu stă în loc pentru tine, asta știam deja. Însă de atât de multe ori mă simt atât de singură. Nu am probleme cu singurătatea – chiar mă simțeam bine cu mine, însă de când sunt aici, mă simt complet dezorientată. Chiar m-am întâlnit cu două prietene, pe care le știam încă de anul trecut. Mi-au zis că sunt schimbată, că nu mai am energie. Așa este … sunt complet secată de orice energie. Simt că am renunțat la tot și nu am primit nimic. Apartementul meu cu trei camere din orașul meu în care stăteam singură și în care mă simțeam bine … prietenii care mă cunoșteam și cu care chiar dacă nu ieșeam zilnic, atunci când o făceam îmi umpleau sufletul, jobul pe care de multe ori l-am și „înjurat” dar la care știam ce fac, când fac, cum fac … oamenii pe care îi iubesc și pe care îi simțeam alături de mine … toate sunt așa de departe de mine. Însă îmi trăiesc visul … mi-am dorit schimbarea, am făcut tot ceea ce am putut să am parte de schimbare în viața mea … dar nimeni, sau aproape nimeni nu îți spune cât de mult doare schimbarea!

 

Si Femeia e om.

Alta maxima la moment de efervescenta sentimentala (ce metafora am scos, imi vine sa vomit). Tristetea grava te ia ca un joint tare, in valuri.

Cumva, iei cateva fumuri, crezi ca esti ok, si dintr-o data, de niciunde, iaca un tsunami!
Si da-i si boceste minute in sir! si sfarsitul lumii!! ce te faci acuma? unde? cu cine? mai tuseste, mai si muci, mai si respira.. pete pe fata, si , si , si gata.. calm.
Ai supravietuit. Esti tare, increzatoare si puternica. Esti o fraiera ca te-ai lasat surprinsa! ce-s alea sentimente?, nici macar nu esti beata, ca sa fie efectul chiar asa de devastator… Da, asta e cuvatul: devastator!! .. ce nemernic, cum a putut sa-ti faca asta!?! Ce ai gresit ca sa meriti asta?! si tu ai cazut de fraiera din nou…..
Ooooooh FUCK!!! Vine din nou!!!!
Cata productie de muci, aproape “papa!” lacrimi, convulsii de om bolnav, iti amintesti din nou sa respiri si te gandesti ca la cati muci ai scos, poate va arata si cantarul mai putin — chiar arata ca doar n-ai mancat de 4 zile — tot raul spre bine.. si din nou catre chillau. numb. nimic nu te poate atinge.. esti intruchiparea imaginilor cu “No fucks given”.. si la urma pentru ce? Oricum nu ai nevoie de asta.. dar te asteptai si voiai altceva.. si , si , si..
Cacat.. acuma nu mai esti in stare decat de smiorcaieli. fara lacrimi, fara crize de astm.. chiar sec. imaginea unei houswife beata si trista, pe antidepresive luate cu pumnul.

Mai faina ii iarba.

Doi

Si lumile se trec in doi
si-n doi tot timpul e mai bine
ca mine si ca tine – noi
nu vor mai fi nici azi nici maine

Si-atunci sa-mi fie cu iertare
cand taina simpla si frumoasa
a miilor de lumi ce-apasa
asupra ta si-a mea iubite
n-o s-o-nteleg in vietile inchipuite
nici deschipuite-n scapatare

Dar si cand prinsa-n focul cel de-l vrei
al stelelor -saruturi din viata doi
sau patru sau cinci… de dupa noi
te voi iubi si-n sus si-n jos si-n trei!

Si lumile se trec in doi
si-n doi tot timpul e mai bine
si-atunci de ce sa mai creez frumos
cand miracolul e-n tine-mine!

Viața după relație … oare există viață după o relație?

O viață întreagă m-am învățat să fiu singură și să îmi fie bine așa. Timp de 26 de ani, am reușit. Nu am avut nicio relație de lungă durată. A fost succesul meu! Mi-am zis, DA, se poate! Interacțiune, construire, bla bla bla … mă mai lovea din când în când dorința de a fi cu cineva, mai mult decât o noapte, însă mă uitam în jur la exemplele de relație pe care le aveam pe lângă mine, și îmi trecea repede sentimentul. Pentru că mie aparent, îmi era mai bine decât părea că le este persoanelor care aveau relații. Deci totul bine, zburdam ca o albină printre flori, fâl-fâl, fâl-fâl. M-am mai împiedicat un pic, câteodată am mai și picat, însă repede, repede mă scuturam și îmi reveneam. Și tot așa până cănd am văzut o licărire a LUI. Wowwwww – am descoperit o nouă lume. O lume cu un el. Adică am înțeles ce înseamnă un weekend petrecut cu cineva, ce înseamnă să gătești cu cineva, să te uiți la un film, să dorim în brațele cuiva și să te trezești tot cu el, să îți planifici călători împreună, și chiar să le faci. Am înțeles ce înseamnă să îți dorești să te întorci acasă după o călătorie, pentru că el e acolo și pentru că el te strânge în brațe. Mda, pe românește spus, m-am cam îndragostit. Însă povestea s-a oprit. Ce-i drept, s-a oprit frumos și cu mare recunoștință pentru ceea ce a fost. Însă pe căt de frumos am încercat noi să o încheiem, pe atât de dureros a fost și este pentru mine. După povestea asta, de fapt chiar în timpul finalului ei a apărut un nou Făt-Frumos, cu care am putut visa un pic mai mult decăt în povestea trecută. Cu acest Făt-Frumos am visat mult, departe. Prea mult și prea departe. A fost scurt și intens. M-a cucerit povestea și m-am lăsat în mreajele ei. Și precum a venit, povestea a plecat. Nici nu am realizat ceea ce m-a lovit. Și așa am ajuns ca în decurs de mai puțin de trei luni să trec prin relație, despărțire, relație, despărțire … și STOP! Gata, mă dezic de relații. E drept am învățat mult… însă trebuie să revin la mine. Real, autentic, cu iubire și cu acceptare. El, mi-a zis la ultima întâlnire, G. fă pace cu tine. Și nu l-am ascultat … și așa e. Simt nevoia să fac pace cu toate cele care sunt eu … și cu G. care iubește libertatea, și cu G. care are nevoie de afecțiune și stabilitate, și cu G. care are nevoie de aventură, și cu G. căruia nu îi place ”chestiile” casnice … cu toate G.-urile care sunt în mine. Pentru că relațile doar mi-au oglindit părți din mine, iar ceea ce am văzut în ei și mi-a plăcut, este în mine, la fel de mult precum există în mine și ceea ce am văzut la ei și nu mi-a plăcut. Un prieten, mi-a dat verdictul …G. ai prea multe pretenții, nu îl vei găsi niciodată pe Făt Frumos pe care îl aștepți. GREȘIT! Îl voi găsi, atunci când mă voi găsi! Și când va fi pace între toate G-urile mele. Când voi remedia ceea ce relațiile mi-au arătat că nu e ok în mine, când mă voi accepta așa cum sunt … când voi conștientiza că o interacțiune cu un om (indiferent de durata ei) e o privire în oglindă.

Deci există viață după relație, însă e un proces intens de redefinire! E nevoie de mult curaj pentru a avea un zbor lin! Dar trecutul îmi dă forță, prezentul mă eliberează iar viitorul îmi dă viziune.

Re-venire … revenire!

Revenire … dulce revenire

Au trecut ani … si viata s-a schimbat! … Încă nu mi-am luat bărbat și nu am făcut doi copii, însă am trecut printr-o relație! Puf, mi-a fost tare tare frică de asta! Doar că a apărut Făt Frumosul care a reușit să mă îmblânzească și să mă suie preț de câteva clipe pe calul lui. Nu am ajuns să stau în Palat cu el și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți – cum spune povestea, însă am avut parte de o călătorie fantastică, pentru care sunt foarte recunoscătoare. La început totul a fost ca un joc. Doar așa cred că a reușit să mă „prindă”, mi-a plăcut tipu … mult! Iar la invitația lui la un film, apoi la o bere, am zâmbit și am zis, DA ! Apoi, ce puteam sa pierd ? Insă  încet, încet, ieșirile prindeau contur, vorbeam ore în șir … prima dată am vorbit 5 ore, apoi 6 … apoi ne-am limitat la 5 J și tot așa până când mi-am dat seama că simt mulţi fluturi în stomac când mă sună, când îmi trimitea mesaje. Am tremurat toată la primul sărut (îmi amintesc momentul perfect) iar prima dată când am făcut dragoste a fost absolut magic – ceva nemai întâlnit și nemai povestit. Deci începuturile unei interacțiuni frumoase. Eu am evitat absolut tot timpul termenul de relație, îi tot spuneam … noi nu suntem într-o relație, ci așa într-o interacțiune. Însă acea interacțiune a tot crescut în intensitate ! Îi simțeam lipsa, mă deranja când nu mă suna, când nu ne vedeam … și așa cu pași mici m-a făcut să îmi dau seama că sunt într-o relație. Chiar dacă eu în continuare îi spuneam non-relație. Sentimentele au crescut, momentele s-au diversificat, am adunat amintiri, trăiri … un adevărat pachet. Erau momente când zburdam pe cal, când „vedeam” și trăiam împreună cele mai frumoase peisaje. Bineînțeles că erau momente și când calul șchiopăta, sau când era să cad de pe el, însă tot înaintam – credeam noi înspre Palat. Așa a trecut timpul, am petrecut împreună zile, săptămâni, luni și a trecut anul … și au mai trecut luni … și noi tot nu ajungeam la Palat. E drept, eu eram cea care devia calul să ajungă acolo. Nu eram pregătită să ajung la Palat și să descalec pentru a deveni prințesa veșnic îndragostită de prințul ei. Iar la un moment dat am vrut să cobor de pe cal și să pun punct călătoriei. Am ales să mă întorc la Palatul meu. Zis și făcut! Însă nimeni nu te învață cum să cobori de pe cal (astfel încă să nu te zdrobești) și să te întorci acasă. Iar drumul de întoarcere, este foarte greu. Pentru că pe el revezi locuri prin care ați trecut împreună, te lovesc momente pe care le-ați trăit și absolut nu îți vine să crezi că acele trăiri nu le veți mai avea niciodată împreună. Iar palatul tău de sticlă nu mai e la fel. E PLIN de amintiri, de urme lăsate acolo de el și atunci când reintri în el, te lovesc toate. Și DOARE … și vrei să fii din nou pe cal cu el, și sunt momente în care regreți că ai coborât de pe cal. În care îți spui că poate era bine și frumos în Noul Palat și mai ales ți-e o frică teribilă că nici un al Făt Frumos nu te va duce într-o călătorie atât de deosebită precum te-a dus el.

Cam așa mă simt acum … am o mare durere în suflet, însoțită de o mare spaimă că niciodată, nimeni nu va fi ca el. Iar cruntul adevăr ăsta este, NICIODATĂ, NIMENI nu va fi ca el pentru că el este unic, iar ceea ce am trăit noi este unic și NU se va repeta niciodată! Viața nu se întoarce, și chiar dacă noi oamenii ne întoarceam, nimic nu mai este la fel. Deci nu știu cum să ajung înapoi la mine, cum să fac față durerii, cum să fac să rezist tentației să nu il sun și să îi spun că vreau să trăim din nou momentele noastre, și NU ȘTIU cum să las un alt Făt Frumos să mă ducă pe un alt cal. Cum să închei? Cum să revin cu adevărat? … Iar în momentele în care îți pui întrebări, inima îți dă răspunsuri. De fapt lucrul cel mai prețios pe care cred că l-am primit (în afară de însăși viața) este LIBERTATEA! Libertatea de a alege și de a co-crea. În cel mai rău caz din toate călătorile rămăi cu tine și cu ceea ce alegi tu să fi. Iar eu pot să îmi refac Palatul meu, să pun la loc de cinste amintirile, trăirile și să îmi refac Palatul. Iar când un alt Făt Frumos va veni, eu aleg dacă îi deschid ușile Palatului, și dacă vreau să plec în călătorie cu el. Și, da îi dau dreptate lui M. nu e bine să îl rechemi pe Făt-Frumos, o dată coborât de pe cal, e bine să te întorci pe jos la tine. Iar ceea ce este cel mai fain este că însăși călătoria de întoarcere e călătoria inițiatică înspre tine.

Deci, da … revenire!

Ia un loc..

Ia un shot, trage fumul in piept,
Ia un shot, sa-ti refuzi nu e drept,
Ia un shot, bea-l rapid nu-i ragaz,
Te prinde seara, si tu esti treaz.

Bea un shot, in cinstea mea
Bea un shot si pentru ea

Bea un shot, o sa uiti tot ce-i rau,
Bea un shot, romu-i pretenul tau,
Bea un shot.. si priveste in fata,
Lumea din jur, totu-i in ceata

Master-Slave

Atat:

Inspira


Inspirația mie îmi vine din trăiri mega intense: bucurie, fericire, uimire, groază, tristețe, remușcări și alte sentimente care îmi pun un nod în gât și îmi taie respirația.
Ca și cum eu aș fi un vas în care intră câte o întâmplare fericită, impresia după un film, sentimentul de după o ieșire cu fetele, părerea de rău când nu îmi face pe plac iubitul, panica, împlinirea și căldura când mă ține în brațe.. patetisme de genul ăsta, de care o bună bucată de vreme nu credeam că sunt în stare.

Iar vasul dă pe dinafară când e prea plin, sau mizeriile dinăuntru fac o reacție chimică, și bolborosesc și se umflă, și ies și curg, se preling și vasul poate rămâne aproape gol.
Tot e bine câtă vreme nu bubuie să crape

– și comparația asta a fost inspirația mea pe autocar –

“Eppur si muove”

Un om cu care in trecut nu impartisem nimic special si-a intersectat spontan drumul cu al meu…de data asta altfel.
A fost asa, la prima vedere nechemat si pe nepusa masa si mi-a vindecat cinismul crunt de care am inceput sa sufar recent in privinta relationarii mele cu barbatii. A fost atat de natural si de usor si de pe aceeasi vibratie, lungime de unda si de detoate incat momentul impartit mi-a daramat toate filmele, toate tesaturile mintii de cum si ce ar trebui sa fiu eu:o intersectare organica, naturala care m-a facut sa ma simt bine cu mine, cu ceea ce sunt, mi-a dat incredere ca da, sunt pe calea cea buna si ca se merita din plin sa aleg mereu ‘better, not easier’; Un om frumos care mi-a dat exact ceea ce am cerut fara sa fiu constienta macar de actul de a cere.
Nu stiu daca vi s-a intamplat fete, insa eu am stiut din momentul in care i-am auzit vocea la telefon ca e pentru mine, ca imi aduce pace si bucurie tampa…si l-am primit cu sufletul deschis si cu mintea in tacere. Intalnirea a fost ca si cum trebuia sa ne intalnim si ne-am povestit/apropiat ca si cand am fi fost prieteni de o eternitate…a adus mult drag si vindecare.

A fost si mai misto pentru ca mi-a zis de ce a trebuit sa ma intalneasca acum pe mine si eu stiu de ce l-am primit acum pe el.
La final am ramas cu un bilet de multumire pentru caldura si energie pozitiva. Schimbul a fost mai mult decat reciproc.

Simt enorm de multa recunostinta Universului ca mereu conspira sa ma trezeasca si sa ma bucure pe calea catre mine insami.
PS: nota lumeasca, nu, nu am facut sex.

La lucru

Locul cel mai prietenos dintr-o cladire de birouri este, surprinzator sau nu BUDA. “De ce?” poate va intrebati si o sa va spun: acolo iti permiti atatea pe care nu le faci cu nimeni, nici cu prietenii, nici cu familia  (si va rog, nu va ganditi la caca, pisu, etc).

  • Eu in buda ma retrag cand ma dor oasele si fundul de atata stat la birou, si profit de spatiu si ca sunt singura, ca sa ma intind si sa fac exercitii de fund si de picioare.
  • Esti la lucru si iubitul te supara.. Ce faci? Fugi la buda si plangi! Te uiti in oglinda sa vezi cat esti de lame, cu ochii rosii si sariti din orbite, pete pe fata, nas iritat, lacrimi sarate pe obraz, si cand vezi imaginea asta in oglinda, te sperii si iti revii.
  • Noaptea trecuta ai fost la o mega bauta, pana tarziu in noapte sau chiar dimineata, iar dimineata la lucru esti mahmura si ti-e rau. Solutia? Evident, mergi la buda, iti bagi elegant degete in gat si in cateva minute esti fresh!
  • Vestiar: cand inainte sau dupa lucru, mergi la sport, ca sa nu mai pierzi timpul, te schimbi direct la buda!
  • Toaleta: evident, cu toate ne improspatam machiajul la buda, in oglinda mare, si bine luminata, care ne scoate in evidenta toti porii, cosurile, petele si toate punctele negre.

Alte intrebuintari? Ce altele faceti voi la buda?