Blogu' lu' horică

Chit că acum îmi vine să golesc un tub de oxigen pentru a scăpa de starea de mini-disconfort ce mă încearcă. Ca să nu mai vorbesc de durerea din gât care-mi va ține de urât câteva zile. Mahmureala asta e, de fapt, o investiție. Una chiar foarte bună.

Totul a început aseară cu o piesă de teatru cu potențial, dar jucată execrabil. A fost totuși o experiență reușită pentru că am avut doi amici buni și o superbă lângă mine. Apoi, nimic nu se compară cu un drum lung bătut la picior, cu câte o luptă între principii pragmatice și de autoconservare desfășurată la fiecare semafor ce ne întâmpina cu a lui roșie culoare. Pentru că până și scândurile pot avea, pe lângă așchii și colțuri, curbe șlefuite și lăcuite.

Apoi, cât de des îți este dat să trăiești o piesă de Alifantis? Sau să stai împreună cu o mână de oameni și să vă bucurați pentru câteva clipe de tăcerea prezentă și de liniștea de fundal, spartă subtil de Pink Floyd; sau să guști din rezultatul muncii pasionale a unei fete; sau să te bucuri de un om de zăpadă făcut ca la carte — sau ca la revistă de specialitate, mai bine zis. În plus, este un deliciu când ea are înălțimea potrivită și îți acoperă pieptul cu o căldură de care-ți era dor atunci când o strângi în brațe.

Apoi, cât de des îți este dat să se trezească lângă tine; și să dai și peste un taximetrist cu mai mult bun simț decât meriți tu să primești?

Apoi, e așa de plăcut să te lași dus înapoi cu ani de zile de o melodie cântată de un amic,  pe care-l vedeai cântând-o cu același patos și atunci, doar că fără o țintă și o cineva care să o asculte cu zâmbetul până la urechi. Și e bine să vezi că “da, se falsează dar chiar asta contează?” Mi-a fost mare dor să mă plimb pe sub masă și mi-a plăcut să văd oameni care știu că ce este între contează mai mult. N-am crezut că am să ajung să închid ochii pe Ciuleandra, sau să ascult Vinul cu aceeași plăcere ca atunci când îl las să-și facă de cap cu mine. N-am crezut că va mai fi o fată care să mă facă să o sun noaptea, târziu, din bar; eu nefiind în stare să leg vorbe, dar măcar în stare să-mi dau seama de asta.

Mi-a plăcut mult să mi se bage zăpadă în față și să se scurgă până la buric. Mi-a plăcut mult că sunt magazine deschise non-stop în complex și am avut de unde să-mi iau, din nou, țigări. Apoi, un drum lung așternut cu zăpadă scârțâindă  mi-a ținut de urât în timp ce ascultam devărsări sufletești transpuse pe note în plutirea mea spre casă.

De ce m-aș plânge de mahmureala asta, când ea a s-a născut din atâtea lucruri care te îmbată de viață?

Am primit ( încă ) o leapșă, de la draga de Todo. Ea, leapșa a fost bilingvă pentru majoritatea camarazilor care au fost atinși de dânsa. Eu o trag în română.. că deh.

1. Zîi o chestie nașpa din ultima săptămână: Păi, ar fi faptul că imi planificasem trei excursii în doi în următoarele luni — și din cauza mea nu mai merg în două dintre ele, iar în cealaltă merg singur.
2. Și amu o chestie mișto: am avut, în sfârșit, o discuție lungă cu o persoană pe care am mirosit-o că nu m-ar agrea. Persoana-i de milioane și se pare că nu ( mai ) are nicio râcă.
3. Fă o mini-recenzie ultimei cărți citite: Ben Hunt, Save the Pixel — este un plus pentru cei ce desenează, absolut necesară pentru programatori. A se observa că nu am stofă de recenzii sau că, pentru mine, mini înseamnă mini!
4. O urare, de sărbători: meh.
5. Și… o persoană căreia să i-o dai și să fugi: ca de obicei, la liber.

Dragul de Raka m-a pricopsit cu o leapșă, care e destul de drăguță. Încă nu am găsit cum să-l refuz, deci urmează trei activități plăcute mie care-mi provoacă febră musculară.

1. Târnăcopul! — pentru că nu se compară cu lopata, sau hârlețul, sau sapa. Senzația pe care o încerci în momentul în care unealta este deasupra capului tău, tu ochești ținta și începi să-ți canalizezi întreaga forță pentru a nimici orice ar fi ce ai tu de târnăcopti … îți oferă o descărcare emoțională mai ceva ca un orgasm. Singura chestie comparabilă e atunci când folosești
2. Toporul! — pentru că am petrecut două ierni într-o hrubă încălzită ( vorba vine ) cu sobe pe lemne. Programul meu zilnic de dinainte de școală cuprindea o juma’ de oră de spart lemne. Activitate care m-a înzestrat cu o precizie nimicitoare, căci mereu am fost obsedat de eficiență în lucruri mai puțin artistice.
   Apoi, peste ani, m-am folosit de un topor, într-o curte în care purtam discuții aprinse cu o fată, la lumina unui astru timid, lângă o casă în care dormea beată gagica-mi de atunci, pentru a alunga drăguții de consăteni care s-au gândit să vadă ce fac ăia de la oraș. Mini-morală: până și o schijă pare amenințătoare dacă are un topor sănătos în mâini și un zâmbet de fată cuminte pe față.
3. Airsoft! — adrenalina care-ți pompează prin tâmple când fugi ca după fofo și te crezi Bond, Rambo sau Tobias Reiper este una care-ți intră-n sânge! După prima mea tură, aveam o febră musculară la coapse și mergeam în așa hal că ziceai că am făcut muncă voluntară la bordel, nu că mă-aș fi jucat pac-pac!
4. Bonus: dansul! Sau cum s-o numi ce fac eu când e muzică și încep să-mi mișc extremitățile. După o tură cu ea, apoi una cu ea… am fost aproape ca după airsoft. Păcat că mi-am făcut antrenament și acum nu mă mai încearcă gemenii după o tură sănătoasă.

Ca de obicei, lepșele mele sunt la liber. Se bagă cine vrea. Lepșe… lepre… hmm.

Mai țineți minte când Gwen a furat piesa celor de la Simplu? Nostim e că nu s-a lăsat cu nimic. Deh, ce-i poți face ei? Mai ales de aici, din România.

S-au făcut bani. Simplu au făcut bani din piesă, apoi a fost rândul ei, apoi a fost scandalul — care a fost doar la noi, evident — iar Simplu au făcut din nou bani pentru că lumea a vorbit despre ei.

Apoi au fost Coldplay. Au furat, pe față, linia melodică pentru piesa lor de mare succes din 2008. Au luat-o de la Joe Satriani. Aici mă așteptam să iasă scântei. Nu mai era o luptă între David și Goliat. Era o luptă între titani. Mare caca! Și-au rezolvat problemele în instanță.

Adică: Satriani a făcut-cândva bani cu piesa, Coldplay au făcut și ei bani cu versiunea lor, Satriani a zis ”bă!”, a fost scandal, au făcut, din nou, bani pentru că lumea a vorbit despre ei, s-au împărțit ceva bănuți să nu se supere Joe foarte tare… și gata.

Problema e că plebea nu a înțeles nimic. Eventual că e perfect în regulă să iei de la alții.
Piesa celor de la Coldplay, de exemplu, e unul dintre marile hituri de anul trecut. Cu toate că în mare parte nu e a lor.

E cam trist când iei ceva ce ar trebui să vină din suflet și îl transformi într-un portofel. Înțeleg că trebuie să mânce multe guri, dar e păcat să incluzi plata avocaților în bugetul unui album.

Chiar se rezumă totul la bani și eu încă nu am înțeles?

Măcar a ieșit o chestie foarte mișto din tot maldărul ăsta de gunoi cu gust de civilizație modernă.

De un minut și jumătate, de atât am avut nevoie.

Adică drumul de la mașina lui Vali până la mine acasă.

Adică de atâta timp petrecut sub o ninsoare blândă, admirată prin fața unui stâlp bătrân, în timp ce vântu-mi adia pe la sprâncene. Chiar dacă nu am reținut titlul din franceză. Era liniște, cald și luminos.

E bine să mai fii și mic uneori. Altfel uiți.

… chiar fără Artanu, au fost monumentali, ieri, în Setup.

Energizanți pentru noi, cei din public, într-o formulă de trio nemaiîntâlnită, Dan Iliescu și prietenii au cântat și ne-au încântat timp de vreo două ore. Piese vechi, piese noi, nostime sau triste au răsunat tare, umplându-ne de nostalgie și bucurie deopotrivă.

Total pe lângă concert, mi-a plăcut să mai stau de vorbă cu Alex, cu Adi și să-i mai văd pe Carmen, Marian, Alex și Ale. Ale, care a făcut și poze.

Acum, în vremuri incerte și triste cu privire la conducătorul poporului român, vă las cu Timpuri Noi – Victoria.

Pisic mic (da, e motan) proaspăt găsit de muma-mi. Cum am deja 15 pisici în ogradă, nu îmi permit să îl păstrez.

Fac deci apel la tine, să o iei în primire, să îi oferi dragoste și adăpost, sau măcar să dai vestea mai departe. Preferabil în Timișoara sau împrejurimi.

Mulțumesc!

Uite cam de asta nu pot eu să scriu cod sublim sau să mă bucur de pogăcele marți seara.

Imaginea bestială este luată de pe xkcd.

Și eu credeam că sunt maniaco-depresivă până mi-am dat seama ca sunt, de fapt, femeie!
ily

Acum câteva zile mergeam cu taxiul, ca omul omni-grăbit ce am ajuns să fiu.

Ploua ușor și ne-am oprit în coloana imensă ce aștepta cuminte la semafor. M-am uitat pe geam și am văzut o fetiță de vreo cinci ani împreună cu mama ei. Ele stăteau, ca și mine. Doar că ele nu stăteau la semafor, nu.

Fetița era extrem de amuzată de o treaptă. Se urca pe ea, apoi sărea jos. Uneori ținând-o pe mama ei de mâna, alteori singură. Pe fața ei se vedea că încearcă senzații de euforie. Cât de superioară este ea nouă. De fapt, cât de buni și tari am fost cu toții cândva.

În ziua de azi, multora le trebuie o mărire cu 20%  la salariu, sau multă vodka, sau o mașină nouă, sau un inel scump pus pe degetul care trebuie pentru a simți aceeași senzație de euforie și împlinire pe care o simțea acea fetiță. Ei i-a fost de ajuns o treaptă.

Mai ții minte când erai copil și nimic nu te putea opri? Erai de neînvins!
Ce s-a întâmplat cu tine?