Fiţuica de pe coala de bloc de desen
Aţi auzit cumva de un norocos câştigător la loto ce refuză să-şi ridice premiul?
Imposibil să nu. E plină lumea de ei. De fapt de noi. Doar că e vorba de loteria vieţii şi premiul nu e în bani, ci de nepreţuit: timpul. Nu doar de secunde furate la semafor, ci ani buni de viaţă.
Şi cum intrăm în posesia acestui fabulos premiu? Mâncăm sănătos? Facem mişcare? Ne ferim de excese de substanţe nocive? Nici poveste.
Ajunge să existăm. Acum. Într-o eră a emancipării şi a tehnologiei şi a vieţii trăite în ritm accelerat, unde acumulăm informaţie şi experienţă într-un timp record, şi ne putem lăuda că suntem cu ani buni mai “trăiţi” decât erau părinţii la vârsta noastră, darmite bunicii sau străbunicii, care în plus faţă de toate astea aveau şi speranţa de viata progresiv mai mică decât cea din ziua de azi.
Pe vremuri, bătrâneţea era considerată acea vârstă senină, pe care trebuie să fii foarte norocos să o apuci. Astăzi însă a fost retrogradată la rangul de sperietoare de ciori. Şi toţi se-ntreabă ce-am mai putea să facem după vârsta de 55 de ani, când deja am trăit cât ai noştri in 65, şi mai avem aproape 20 până se trage cortina?
Halucinant cum totuşi ne încăpăţânăm ca nişte catâri să ne maturizăm înainte de vreme, şi să ne înghesuim toate experienţele frumoase într-un timp cât mai scurt, rămânând doar cu o plictiseală tot mai lungă. La cât de tare ne înfricoşează ideea de moarte, e ironic modul în care alergăm prin viaţă.
Soluţia? Nu o am. Şi mă îndoiesc că fac parte din generaţia ce o va descoperi. Pentru că atâta vreme cât scrisul e încă citeţ sub lupă, un elev are falsa impresie a progresului dacă reuşeşte să facă o fiţuică şi mai mică, deşi n-are foarfecă să o decupeze de pe coala de bloc de desen din care face parte.
Tot ce ne stă în putinţă e să nu ne lăsăm vrăjiţi de mirajul maturizării premature. Iar dacă totuşi am făcut-o, să păstrăm în noi toţi oamenii care am fost cândva. Şi să nu uităm sa fim în fiecare zi, măcar pentru câte o clipă, copii, adolescenţi, tineri şi adulţi – toţi la fel de fermecători.
Poate-poate unii care au trăit accelerat își vor da seama de asta și vor căuta să umple marea foaie de desen.
Chiar dacă-cândva regretau că nu au acea foarfecă.
Și tocmai pentru că au acumulat atâta experiență așa de repede, nu vor avea probleme în a o completa cu lucruri care contează, sau cel puțin lucruri care le plac.
November 14th, 2009 at 9:04 pmwelcome to 2010
November 15th, 2009 at 4:52 pmTe rog nu te intrista. Gandeste altfel. Noi vrem sa traim mai multe. Avem mai multe de incercat si cred ca din aceasta cauza inghesuim cat mai multe experiente pe metru patrat. Uneori luam o pauza si respiram usor, incetinim totul si ne bucuram cu si mai multa ardoare de momentul de liniste.
Pauza lunga de final o vor lua cei lenesi. Cred ca batranetea vine cu adevarat atunci cand nu mai simti nevoia sa observi nimic, sa inveti nimic, sa incerci nimic.
Eu cred ca ne dorim creierul mult mai plin, mai folosit, asa ca nu compara totul cu o fituica atunci cand stii ca suntem atatia care vrem sa umplem pagini intregi
November 15th, 2009 at 5:34 pmCopii, adolescenţi, tineri… din ce în ce mai puţini, these days. Chiar şi printre cei de până în 20 de ani, din păcate.
November 15th, 2009 at 6:27 pmNu-i nimic gresit in a gandi inspre viitor. E o chestie pe care o facem toti. Antiipam. Si fiecare-si umbe foaia A3 dupa preferinte, experiente, dorinte si nostalgii. Ce conteaza cel mai mult, cred, e ca atunci cand iti scrii fituicile pe coala, sa le scrii cu un zambet pe buze, nu cu nostalgia-n ochi si suflet.
Fituica si-o scrie fiecare, ca pe-o carte, daca vrei, in care cuprinsul sta in sprijinita pe axa timpului, de la pruncie la maturitate:
-> vise / cand ma fac mare, vreau sa fiu aviator
-> dorinte / vreau sa-mi iau bacu’ cu nota mare sa pot sa intru la o facultate buna; vreau sa stiu cum e sa te-ndragostesti
-> sperante / sper sa raman la fara taxa; sper sa-mi ajunga banii luna asta
-> bucurii / sunt absolvent!; mi-am luat primul salariu, dau de baut!; prietenii mei sunt cei mai tari!
-> trairi / mi-am vazut moartea cu ochii in timp ce plafonu’ masinii mi se-apropia de frunte; cred ca m-am indragostit
-> cugetari / tineretu’ din ziua de azi… ui cine-o sa ne plateasca noua pensiile; ma, parca mai bine nu-mi iau placa aia video si cumpar un cadou dragut la mandra; sa m-aplec pe-un genunchi in public sau privat?
-> concluzii / pusca si cureaua lataaaaaa; iar am uitat ziua de nastere a lu’ mama soacra, noroc ca n-avem supa azi…; s-a terminat cu prostiile, de-acum tre’ sa am grija de Cata cel mic!; tre’ sa obtin promovarea aia, junioru’ are nevoie de calculator nou;
->delasare / lasa, nepoate, ca nu trebe… ce sa fac eu cu de-aia, ca nici nu stiu ce e…; cum il cheama pe neamtu’ ala de-mi tot ascunde bastonu’ si telecomanda?
Inca suntem in faza in care scriem frumos, energic, cu speranta si fruntea sus spre orizonturi senine. N-are rost sa grabim lucrurile. Solutia e simpla: nu-i nevoie sa cautam o solutie. Intr-adevar, timpu’ e prea pretios ca sa-l pierzi cautand elefanti albi, pentru ca asa trece viata pe langa tine si fituica ti se umple de nsotalgii, regrete si tristeturi.
Si in ceea ce ma priveste, cat si cand ci cum pot, o sa contribui la inseninarea fituicilor fiecaruia din jurul meu
Pentru ca daca nici veselie si bucurie nu mai stim sa simtim n-o sa putem nici s-o traim. Daramite sa ne si bucuram de ea sau s-o apreciem…
Avem timp de nostalgii atunci cand le va veni vremea. Da’ vreea lor nu vreau si nu accept sa fie acuma
November 16th, 2009 at 6:51 pm