Blogu` lu` ily

În ultima vreme, printre blogurile pe care le consum cu mare plăcere se numără cel al unui gagiu care nu mai e printre noi. O parte din fascinaţie se explică prin febleţea mea: punctul de vedere pe care îl pot înţelege perfect, deşi nu-l împărtăşesc.

Din câte îmi dau eu seama, există două categorii de oameni, în funcţie de cum joacă mâna de cărţi pe care le-a oferit-o soarta, pe cat de asemănătoare, pe atât de diferite: cei care văd viaţa ca pe un joc de cruce şi cei care o văd ca pe unul de 66.

În prima tabără sunt oamenii care au reguli conform cărora sfidează universul. Am primit sub 11 puncte? N-avem tromf? Nicio problemă, se refac cărţile, şi se speră într-o mână mai norocoasă data viitoare.
Cu alte cuvinte – m-am născut la ţară? Ma mut la oraş.
Am o aluniţă pe frunte? Mă operez.
Simplu ca bună ziua.

De partea cealaltă sunt eu împreună cu toti ceilalţi care apreciază mai degrabă potenţialul unei mâini slabe. Deşi patru nouari la cruce sunt o tragedie, patru doiari la 66 sunt mană cerească. Şi cărţile nu se refac niciodată, pentru că oricât ghinion ai avea, măcar 66 de puncte ar trebui să te descurci să duci.
Mai pe româneşte – m-am nascut într-o ţară de căcat? Nu-mi fabric o iluzie cum că sunt înconjurată de trufe belgiene. Dar mă aprinde şi mă entuziasmează provocarea de a schimba ceva în mai bine. Şi nu trebuie să candidez la preşedinţie pentru asta, doar să nu mai arunc gunoaie pe jos. Pe undeva e chiar mai uşor.
Similar: m-am nascut fără prea mare filosofie în decolteu? Decât să mă bag sub bisturiu, prefer să mă bucur că pot fugi şi sări cât am poftă, că n-am dureri de spate sau probleme cu a-mi cumpăra cămăşi care să nu explodeze. Şi totodată mă mândresc cu posteriorul unanim apreciat.

Îmi plac provocările, nu mă sperie munca şi pun pasiune în ceea ce cred şi ceea ce simt. Şi mă atrage mult mai tare efortul de a remodela bunele şi relele din dotare, decât cel de a mă reinventa. Nu zic cum e mai bine şi cum nu pentru ceilalţi, ştiu doar ce mi se potriveşte mie. Fiindcă în fond nu cred că se supără cineva dacă în aceeaşi camera se desfăşoară în paralel un joc de cruce cu unul de 66. Important e doar respectul dintre jucători, şi să nu ne trişăm unii pe ceilalti chiar dacă suntem la mese diferite. Pentru că la urma urmei, când bate marele orologiu, nu mai conteaza luptele pe care le-ai dus cu nimeni altcineva decât cu tine însuţi.

(Notă: ideea acestui post nu e de a lua apărarea Romaniei în particular, ci a unui concept în general. Aşadar îmi rezerv dreptul de a şterge comentariile ce critică situaţia curentă a tării pe motiv că nu-s la subiect. Alte discuţii cu altă ocazie.)