Blogu` lu` ily

Pupa-mi-aş blogul, ciupi-l-aş de obrazul bucălat, da-i-aş o palmă la popou şi scuipa-l-aş să nu-l deochi, cu tot cu anişorul său împlinit cu tot! Pentru că, după alte încercări mai mult sau mai puţin reuşite izvorâte din entuziasm adolescentin sau răbufniri emoide, îl consider un experiment drag mie tare reuşit.

Consider că nu e nici greu, nici neobişnuit să ştii să zâmbeşti sau să gândeşti. Ce-ţi oferă cu adevărat valoare e să fii capabil sa le împleteşti şi să le faci deodată pe amândouă. Şi uite aşa s-a născut ciupercuţa mea, din nimic altceva decât dorinţa sinceră de a crea o mică platformă de interacţiune a persoanelor care zâmbesc gândind, sau gândesc zâmbind.

A crescut inima în mine cu fiecare comentariu pertinent acceptat, şi cel mai mult creşte cand mă gândesc că nu a fost nevoie să resping niciunul. M-au bucurat toţi oamenii care m-au aprobat, şi chiar mai tare cei care m-au contrazis. Iar cel mai fain şi mai fain m-au făcut să mă simt discuţiile faţă-n faţă pornite de la unele articole.

Evit patetismele pe cât posibil, dar o dată în an îmi pot permite să mulţumesc cu umezeală şi căldură – în ochi şi în suflet, bineînţeles. Celor care m-au citit, virtual sau la o citro. Celor care şi-au rupt din suflet câteva rânduri, câteva clipe, sau câteva clipiri. Iar celor care nu mi-au gâdilat orgoliul făcându-şi simţită prezenţa, le mulţumesc cât de clişeic pot eu pentru că există. Fiindca niciodată nu vor fi prea mulţi gânditori zâmbăreţi sau zâmbăreţi gânditori pe lume.