1. Banul nu este Domnul Dumnezeul tău, caută-ţi alţi Dumnezei în afara lui. Poţi să crezi în soare, în lună şi stele, în zâmbetul unui copil, în zambile, vişine sau dovleac copt. Dar nu te închina la zeul capitalist orb şi rece care împietreşte suflete pe capete şi omoară speranţe cu nemiluita.

2. Fă-ţi idoli din oamenii de pe stradă, din persoanele celebre, chiar din personajele de basme. Însă nu te închina lor, ci învaţă de la ei. Fiecare are o poveste din care poţi desprinde un tâlc doar al tău.

3. Să iei numele Domnului în deşert. Ba chiar şi al Doamnei şi, de ce nu, al Domnişoarei. Satirizează, critică, ironizează şi râzi de tot ce te-nconjoară ca să fii sănătos pe dinăuntru. Iar mai presus de toate, nu uita să îţi îngăduieşti să faci băşcălie de propria persoană.

4. Adu-ţi aminte de tine şi odihneşte-te cum se cuvine. Poţi să ai carieră, o căsnicie, copii, obligaţii cât încape – nu există ca la sfârşitul zilei să nu-ţi poţi permite câteva minute pentru propria persoană. Reflectează, surâde-ţi, iubeşte-te – cine să o facă mai bine decât tine?

5. Cinsteşte pe cei care te-au făcut. Nu uita de unde ai plecat şi revizitează mereu toţi oamenii care poate acum îţi par caraghioşi sau incomozi, aidoma unei hăinuţe prea mici şi prea strâmte, dar care ai fost cândva.

6. Să nu ucizi. Speranţe, dorinţe, entuziasm. Copilul din tine sau cel din alţii. Sentimente. Şi cel mai important, nu-ţi ucide timpul drămuit. Ai grijă în ce, şi mai ales în cine îl investeşti, pentru că e cel mai preţios dar de care dispui.

7. Să fii desfrânat, dar cu cap. Alege-ţi cumpătat viciile, principiile şi ideile fixe, şi tinde spre autoconservare, nu autodistrugere.

8. Să nu furi, ci să ceri. Cere un sărut, un compliment, un zâmbet, o privire. Ţine minte că orice ţi se dă de bunăvoie valorează mai mult decât ce îţi iei forţat. Şi nu uita să dai înapoi fără să te laşi furat, ca să rămâi cu fruntea sus şi inima uşoară.

9. Să minţi, atâta timp cât o faci frumos. Minte-te în fiecare zi că eşti superb, unic, că ai noroc cu sacul şi că meriţi ce e mai bun pe lume. Şi, din când în când, minte şi pe un altcineva special la fel.

10. Să nu te aştepţi la nimic, dar să îţi doreşti totul. Să speri şi să tânjeşti. Să te vezi împărat bărbos, acrobat la circ, explorator al junglei, dramaturg ilustru, politician cinstit sau tătic iubit. Pentru că nu se ştie unde te poartă curentul vieţii şi ce realitate îţi pune în braţe. Da, eşti un biet muritor, însă visele tale sunt invincibile, mai ales dacă sunt de neatins.

Aşa că iată ce are eterna mea febleţe (cu atât mai valoroasă cu cât nu e vreo bunăciune) Marin Sorescu de spus despre gândirea pozitivă în romanul “Trei dinţi din faţă”:

“El vedea părţile bune la fiecare om, asta îi sărea lui în ochi mai întâi – ce avea individul mai ales. Îşi cultiva latura asta: descoperirea părţilor pozitive ale oamenilor. Şi-o cultiva vast şi sistematic, tocmai din cauza spiritului său critic extrem de dezvoltat, care, lăsat la voia întâmplării, adică dacă i se dădea frâu, ar fi făcut praf şi pulbere din oricine, oricât de plin de calităţi. Semizeu să fi fost, şi-l desfiinţa în trei minute, îl rădea. Îi găsea călcâiul lui Ahile şi începea să-l roadă de acolo. Asta ar fi însemnat desfiinţarea universului, încetul cu încetul… Iar spiritul distructiv ar fi ajuns, până la urmă, la el însuşi… Or, Tudor nu voia să se sinucidă.”

Socotiţi-vă, aşadar, dacă nu v-ar face mai mare plăcere să vă înconjuraţi de pahare mai degrabă pline decât goale (bineînţeles, dansatul pe stradă cu pleata în vânt e opţional şi încurajat, ca orice altceva, doar în moderaţie).

Şi ca să nu vitregesc de tot postarea de contribuţia proprie, închei cu o vorbă de duh născocită într-un moment de-a dreptul tantric, ce merge pe subiect infim mai bine decât nuca-n perete:
Perfecţiunea nu e decât totalitatea calităţilor şi defectelor care ne plac.

Era a doua jumătate a lui septembrie când am aflat de existenţa ta, deşi nu erai încă aici, şi abia la începutul lui octombrie am ajuns să te văd pentru întâia oară. În dragoste la prima vedere n-am crezut niciodată, dar ţin minte limpede că încă din primele clipe m-ai făcut să simt că sunt exact unde mi-e locul şi că nu-mi doresc nimic altceva.

A urmat timp tot mai mult petrecut împreună, cu perioade în care ne intersectam aproape zilnic. Iar tu, chiar dacă mă vedeai cu alt băiat de fiecare dată, nu mi-ai cerut deloc socoteală şi m-ai primit mereu cu braţele deschise, probabil alimentat de faptul că, indiferent ce s-ar fi petrecut în timpul zilei, seara tot la tine veneam.

Apoi inevitabilul s-a întâmplat şi ai început să devii tot mai cunoscut. Nu e drept că îmi doream în secret să fii doar al meu, cât timp nici eu nu-ţi eram în întregime fidelă. Totuşi am simţit un mare gol în stomac când am auzit că ţi s-a dat poreclă formată din iniţiale, ca unei vedete de peste hotare. Şi aici ştiu că greşesc, tânjind după obscuritatea de la început, fiindcă mi-amintesc de cele citite cândva pe un forum. Fiind adusă în discuţie comercializarea unei trupe, un fan fidel îi reproşa unui fan dezamăgit că n-ar fi spre binele trupei dacă ar rămâne ascunşi cântând unei mâini de oameni într-un subsol mucegăit – şi câtă dreptate avea.

Acum, deşi nimic nu mai e la fel, sentimentele mele pentru tine au rămas neschimbate. Retrăiesc cu drag momentele de la început, când simţeam că găsesc o lume a mea în tine, dar nu uit să mă bucur de faptul că ai crescut şi numele tău circulă pe buzele tuturor. Şi din când în când îmi place să uit de distanţa ce ne desparte şi să creez alte amintiri frumoase – cum ar fi diseară şi la noapte, când voi fi numai şi numai a ta. Promit să mă dau ţie trup şi suflet şi să las egoismul deoparte când vine vorba ca, inevitabil, să te împart cu restul lumii.

A ta mereu,
ily

Consider că nu e nici greu, nici neobişnuit să ştii să zâmbeşti sau să gândeşti. Ce-ţi oferă cu adevărat valoare e să fii capabil sa le împleteşti şi să le faci deodată pe amândouă. Şi uite aşa s-a născut ciupercuţa mea, din nimic altceva decât dorinţa sinceră de a crea o mică platformă de interacţiune a persoanelor care zâmbesc gândind, sau gândesc zâmbind.

A crescut inima în mine cu fiecare comentariu pertinent acceptat, şi cel mai mult creşte cand mă gândesc că nu a fost nevoie să resping niciunul. M-au bucurat toţi oamenii care m-au aprobat, şi chiar mai tare cei care m-au contrazis. Iar cel mai fain şi mai fain m-au făcut să mă simt discuţiile faţă-n faţă pornite de la unele articole.

Evit patetismele pe cât posibil, dar o dată în an îmi pot permite să mulţumesc cu umezeală şi căldură – în ochi şi în suflet, bineînţeles. Celor care m-au citit, virtual sau la o citro. Celor care şi-au rupt din suflet câteva rânduri, câteva clipe, sau câteva clipiri. Iar celor care nu mi-au gâdilat orgoliul făcându-şi simţită prezenţa, le mulţumesc cât de clişeic pot eu pentru că există. Fiindca niciodată nu vor fi prea mulţi gânditori zâmbăreţi sau zâmbăreţi gânditori pe lume.

Pe cât posibil, evitaţi să pierdeţi vremea cu privitul în oglindă, deoarece este un act total nebărbăt(heterosexual)esc.*
Nu vă place să vă explicaţi sau justificaţi intenţiile şi acţiunile ce decurg firesc din ele.**
Aveţi capacitatea deosebită de a vă orienta spaţial la milimetru, şi nu scăpaţi vreo ocazie de a v-o pune în valoare.***
La un punct de răscruce în viaţă, mereu veţi prefera să vă alegeţi şi urmaţi calea cât de repede cu putinţă, fără aşteptări sau socoteli inutile.****

^{(*) De la această regulă nefăcând excepţie cea retrovizoare.
(**) Chiar dacă legea vă obligă la semnalizare.
(***) Fiindcă bicicliştii sunt cea mai eficientă amortizare pentru gropile şi canalele pe care le evitaţi la mustaţă.
(****) Deoarece asiguratul şi acordatul priorităţii sunt activităţi net inferioare virajelor bruşte şi depăşirilor în intersecţii.}

Ştiu, ştiu, drumurile sunt proaste, legile interpretabile, ceilalţi şoferi nişte dobitoci, iar bizoneria nativă se scutură instantaneu la trecerea graniţei, deoarece – nu-i aşa? – România e cea mai de cacao ţară. Iar oamenii civilizaţi pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc în trafic sunt nişte anomalii care trebuie trecute sub tăcere, la fel ca atunci când echipa preferată pierde la fotbal din cauza stării terenului, şi nimeni nu observă cu voce tare faptul ca adversarii n-au întâmpinat probleme în a înscrie mai multe goluri, în exact aceleaşi condiţii.

Vestea cea mai bună e că numai mulţumită vouă am învăţat să apreciez la justa lor valoare şoferiţele care mă încântă zi de zi cu aceleaşi giumbuşlucuri. Pentru că genele noastre nu sunt astfel clădite încât să fim capabile să manevrăm tone de fier, ceea ce înseamnă că poezia gafelor femeieşti e spontană şi simţită, aşadar mult mai preţioasă.

Consider reţelele sociale virtuale un rău necesar. Pe de o parte, e într-adevăr trist că oamenii preferă simplitatea şi libertatea interacţiunii indirecte, dar pe de alta, sunt situaţii în care un astfel de cont prinde enorm de bine – păstrarea legăturii cu oameni de departe, hărţuiala muşamalizată etc. Iar reteaua mea preferată, sau răul cel mai mic din toate, e Facebook, datorită encriptării bune, respectării intimiţătii utilizatorilor, dar mai ales sclipirii de geniu care a apărut probabil în perioada asta a anului.

Un om şugubăţ spunea că urăşte sărbătorile de iarnă, fiindcă destrăbălarea sezonieră face ca destrăbălarea lui obişnuită să-şi piardă farmecul. Ei bine, eu percep lucrurile fix pe dos, prin prisma unui sadism copilăresc şi inocent. Fiindcă dupa ce fredonezi de unul singur la nesfârşit aceeaşi piesă, e plăcut ca măcar câteva zile pe an să cânte toată lumea împreună la refren.

Hai noroc şi să fim cu totii iubiţi in 2010, cu dramă nici prea multă, nici prea puţină – aşa, ca sarea în bucate.

Aşadar, într-o ordine pur haotică ce se vrea cronologică, eu în 2009:
m-am îndrăgostit, fiind absolut convinsă că n-o să-mi treacă în veci, şi-am plâns mult din cauza asta; am mers pe bicicletă prin ger de crăpau pietrele; mi-am făcut (un nou) blog; am plâns şi mai mult când mi-am dat seama că nu mai sunt îndrăgostită; am făcut autostopul prin Germania, Olanda, Belgia şi Franţa; m-am udat ca o puştoaică la clişee amoroase pariziene; am hotărât să mă las de alcool în exces; am făcut şi vândut mărţişoare; am cunoscut două fete extraordinar de diferite una de cealaltă şi ambele de mine; am declarat public că nu voi deveni niciodată vegetariană; am vizitat Praga pentru a cincea oara, şi nu mi-a spus nimic nou; am îmbrăţişat gratis; am cântat Natalie Imbruglia cât mă ţineau plămânii pedalând la răsărit; am început un lung şir de pete, cu una care mi-a ajuns pe conştiinţă; am dansat pentru mine; am devenit fotograf şi inginer (în ordinea asta); am avut o cvasi-criză existenţială; am trecut graniţa călare în şa; am vizitat din nou Praga şi-am fost dată pe spate de câte lucruri am descoperit; am primit cel mai cel compliment al vieţii mele – “un om atât de mare într-un corp atât de mic”; am retrăit anii de liceu dormind sub cerul liber înstelat, pe malul apei; am ramas împietrită în faţa celei mai monumentale privelişti a vieţii mele; am dansat frenetic, cu nesaţ; am primit cu pluguşorul franţuzesc; am simţit într-o săptămână cât alţii într-un an alături de copii surzi implantaţi şi familiile lor; am băut o bere cu Radu fără să rezonăm prea tare, şi o citro cu Copolovici, care e un super om; am dormit acasă la necunoscuţi; am organizat cel mai original festival din ţară şi-am descoperit o droaie de oameni de la tare faini în sus; am devenit vegetariană; am început un master; am rezonat incredibil de bine cu un om care pe hârtie nu promitea cine ştie ce; am încheiat lungul şir de pete cu încă una pe conştiinţă; am dansat până la leşin cu fostul care nu dansa; am coborât garda; am ballo-şit la televizor si nu m-am lăsat până n-am avut ce-am vrut; am primit cu pluguşorul spaniol; am pornit un curs de formare profesională la care sunt şi participant, şi organizator; am luat primul salariu “la alb”, din care prima cheltuială a fost un buchet de crini roz, pentru mama; m-am abţinut să nu mă îndrăgostesc; am savurat ca un copil fiecare fulg de nea din cea mai bogată iarnă de mulţi ani încoace; am pedalat prin nămeţi; am facut un cadou de Crăciun aproape cât de frumos mi-aş fi dorit; am îmbrăţişat strâns de tot cele doua fete atât de diferite care mi-au devenit prietene atât de dragi.

Trecerea în 2009 a spus multe când m-a prins în şa, singură, dar cu sufletul uşor ca un fulg şi cu privirea îndreptată spre cer. Iar revelionul ăsta îl voi petrece cu o mână de oameni apropiaţi, făcând abstracţie de cei din jur care nu contează pentru mine.

Ca rezoluţii pentru anul ce vine, îmi propun să râd, să plâng, să simt şi să fac cel puţin tot atâta cât în anul ce se-ncheie în curând. Detaliile de implementare sunt mult prea irelevante şi n-aş vrea să jignesc miracolul de-a trăi făcând vreo listă tradiţională.

Mulţi ani mie şi vouă! Cât timp dau de la mine, să fie fără număr. Pentru că viaţa are un fel aparte de a funcţiona: cu cât o împarţi mai mult, cu atâta se înmulţeşte mai tare.

R: Cam la fel de tare ca aceia care amână să trăiască pentru că sunt prea preocupaţi de vieţile altora.

Ca un sfat de viitor: nu mai fiţi cioburi şi căscaţi ochii la bârne. Fiindcă acreala mea se tratează cu un somn bun, dar timpul vostru pierdut, în schimb, e incurabil.

Cel mai frumos lucru când eşti biciclistă iarna e să treci prin nămeţi într-o seară albă şi frumoasă de duminică şi să dai de nişte copii care se joacă. Şi o mogâldeaţă de băiat să caşte gura la tine şi să-ţi spună uimit: “Eşti invincibilă!”.

N-am pic de înţelegere pentru cei care se văd osândiţi la mai 5 ani de pus aceleaşi speranţe obosite în aceleaşi suite de chipuri trase la indigo, 5 ani de răsfoit aceleaşi ziare şi butonat aceleaşi posturi, în căutarea aceloraşi miracole neinventate. Fiindcă sunt oamenii care nu văd pădurea de copaci.

Istoria de gimnaziu ne învaţă că într-un stat democratic puterea o are poporul, iar aici intră inclusiv puterea de schimbare. Cât de neverosimil pare ca schimbarea să se propage de jos în sus, nu-i aşa? Dar ăsta nu e decât mirajul delăsării, fiindcă infinit mai greu de imaginat e un scenariu în care ea să pornească de sus în jos. Nimic valoros nu vine fără efort, şi e mare păcat că trece neobservat atât de usor.

De bine, de rău, duminică românii au făcut efortul de a alege. Într-o situaţie extraordinar de echilibrată, n-au strâmbat din nas şi ridicat din umeri la căldura caloriferelor, ci s-au informat (sau nu) şi au decis (sau nu), dar şi-au exercitat un drept fundamental într-un număr record. Iar pentru a avea o naţie cu cetăţeni şi preşedinte model, prima etapă e transformarea cetăţenilor, nu a preşedintelui. Ce mod mai bun de a trage un semnal de alarmă în mintea măscăricilor ce se vor lideri, decât a le arăta că nu doar dronele lor au un cuvânt de spus? Şi, în ciuda chefuielii insistente şi a declaraţiilor şugubeţe, mă-ndoiesc să fi picat chiar bine palpitaţiile, sutele de convorbiri telefonice, şi efortul suplimentar necalculat care a trebuit depus ca să se facă să iasă.

Istoria se scrie sub ochii noştri încăpăţânaţi, dar noi nu vedem prezentul de viitor şi schimbarea de evoluţie. Şi ne irosim potenţialul, depozitându-l cu mare grijă într-un loc uscat şi răcoros, în aşteptarea unui Mesia care întârzie să apară pentru că probabil procedează exact la fel cu al său.