Hai nu mai spune

Limba noastra-i o Camorra.

pai e-n primu rînd
vorba de menajarea interlocutorului.
ca ma trezisem stoic scriitor
cu ş şi ă şi î şi ţ
şi mai rar â
si din respect pentru română
le tastam indiferent
ca mi-e discursu elocvent
sau nu.

si-ntr-un tîrziu mi-a fost destul de clar ca-i inutil
sa pui pe cineva
intr-o dispozitie inconfortabila
(care, desigur, este o consecinta a ignorantei celor care n-au intrat vreodata-n control panel sa-si adauge un input language si, implicit, au pornit moda folosirii incomplete a propriei limbi)
cauzata de un text prea corect care e dulceag de atîtea diacritice
cand omu-i de limbaj superficial
si pan’la urma
nu e ceva rau
ba chiar imi permit o comparatie:
pai n-ar fi ridicol si absurd sa ne vorbim
tot timpu intre noi protocolar
si s-abolim
limbaju popular?
un rînd abundînd in diacritice
submină placida suficienţă
si confera un aer de superioritate nedorit.
diakritikos, eu am ieşit*.

N-am putut insa sa renunt la î din i
pe mijloc de cuvînt.
imi place, e chiar şic.
desi, bineinteles si aici e o chestiune de simt,
cu exceptiile ei, naturelmon(t).
sa stii c-ai fi mojic sa spui acum
ca sunt inconsecvent.
apropos!
am renuntat si la jumate din articolu hotarat.
mi-am permis pentru ca
il gasesc complet inutil.
de litera mare la inceput de propozitie, rînd
Nici nu mai zic.

* “I am a walking paradox. No, I’m not” Internet, 2010

Nu-mi vine să cred
Că existam în două mii opt,
Când un taifun a lovit o coastă din Pacific
Şi io cică eram
Aici
Scriind păreri, fiind foarte cinic.

Îmi vine foarte greu să cred
Că eu trăiam în două mii opt
Şi că s-a prăbuşit un avion în Guatemala
Pe când eu eram
preocupat cu şcoala.

Îmi vine greu să cred că nu numai eu
am fost în două mii opt.
Ba chiar majoritatea celor pe care i-am cunoscut,
Dacă-i întrebi îţi spun
“Sigur, ce-ntrebare de nebun!
Normal c-am fost şi eu în două mii opt!”.
Şi d e f a p t
C u m poate oricine
s ă e x i s t e
î n t r – u n
n
u
m
ă
r
?

Prinde bine luna când cade
în ceasul pătrat de la trei jumate.
După, alte trei parade
de marţi si de miercuri curbate.
În pătrarul curmat de-o găină
învârte din stilou un bou
codiţe de “ţ” şi coji de ou.
Păi bine, fata mea, facem mega-şou.

La soarele ce stă să-ţi fiarbă ochii,
tot pe banca unde s-au depus
ouăle fripte omletă
primite-n dar demult.
Ne-uităm în sus.

Ce mi-e om, ce mi-e carpetă,
istoria se repetă.
Ce mi-e iederă, egretă
De-aia zic acum, repetă,
udă-mă cu o pipetă,
creşte-mă după reţetă,
plimbă-mă la mal de râu,
Dragă bicicletă.

O arzi în scheme dansante şi pielea pulii de leopard
că ţi-ai pus-o-n cap
să nu vezi labagiii când te ard.
Pizda Gaga e un veşnic deget de cămilă
ce inspiră orice lesbiană umedă şi-umilă,
ai amigos poponari ce-ţi joacă-n videoclip
şi pentru trei dolari îşi dau cu pula-n chip.
Ţi-o zic clasic, deci dă-te-n gâtu mă-tii
eşti ca de pe Atomic
un echivalent de-”avem di tăti”.
Te sui pe motociclete şi cânţi despre futai
te vezi noua Madonna prin coclauri cu parai.
Până-ntr-o zi când o să-ţi cadă pula
şi-o să vezi cum cei pe care altădată-i credeai fani
strigă “Ura, Ura”!
şi-ţi slobozesc asiduu gura.

Dar te-a sunat Beyonce
să-ţi spună că sunt şanse
s-o luaţi amândouă la smecleu
de la Jay-z şi înc-un negroteu.
Te-ai pudrat pe clitoris că cine ştie
dar băéţii ţi-a cerut decât o onanie.
Ai făcut videoclip cu Jonas Akerlund
da’ v-aţi scremut prea mult
şi-aţi luat-o tot în fund.
Aţi cheltuit milioane pe-o reclamă tardivă
dar albumu-i tot de ştoarfe,
faima-i pentru boarfe,
nu te mai crede divă.

*scris în 30 martie 2010, după luni de zile de ascultări Lady Gaga, în urma pariului pierdut cu celebrul wutangmetal

(4 peruvience din Lima desculţe de bete la ceas de nuapte în bucătărie)

limuista #1: Why The Beatles never make song about Portugal. Is sooo niiice!
limuista #2: Don’t mind her. She is crazy! Really crazy!
limuista #1: I loooove The Beatles!
limuista #3: We are weird, don’t mind what we say!
limuista #1: Alex, do you like Lady Gaga?
Io: Well I think her music is perfectly produced in order to appeal to the average…
#4: She is shit!! Mierda mierda mierda!!!
Io: Or that, yeah…
#1: I loooooooove ice-cream. Y Portugal tambien! Why do we have work in life more than we have holiday? Tell meee!
#3: We are so weeeeird!
Io: I must admit, you are a bit.
#2: We are crazy, don’t mind us!
#3: We are weird!
#4: You should visit Machu Picchu!
#1: We…
(#1 fuge în paşi abrupţi spre baie să borască. Celelalte trei descencente ale civilizaţiei incaşe îşi cer scuze. Un japonez intră în scenă zâmbind larg, oferindu-se să le facă o poză. Fetele se încâlcesc una în alta în ipostaze obraznic-pupăcioase. Cortina.)

*în portugheză perú = curcan

Rajiv este un indian de 28 de ani, poponar, păros ca toţi indienii, cu perciuni elvisieni, sufletist şi vorbăreţ. Cele mai mari plăceri ale sale sunt să miroasă prosoape ude proaspăt şterse de mădularele bărbaţilor, crichetul şi, evident, să se fută-n cur. Dar cumva se face că prosoapele îi plac cel mai, cel mai mult.
Rajiv are trei prietene foarte bune, Mina, Feli şi Loli, care sunt foarte fericite să iasă cu el în oraş pe post de breloc în mărime naturală, e gayuţul lor. Chiar dacă nu e neapărat amuzant, Mina, Feli şi Loli râd la glumiţele lui mai mult chiar decât la glumiţele date între ele, pentru că Răjivicu e poponăruţul lor drăguţ. Se bat pe umăr şi râd în hohote cu gura lărgită spre tavan, exclamând de fiecare dată “Vai, Rajiv, ce nebun eşti!”.
Lui Rajiv tot timpul i-a plăcut să se joace ca fetele, însă n-a putut niciodată să păstreze păpuşi sau rochiţe frumoase, pentru că îl snopea taică-su în bătaie când îl prindea. Şi chiar dacă-şi dă seama că Mina, Feli şi Loli sunt nişte toante, lui tot îi place compania lor, mai ales că poate vorbi cu ele deschis despre cum îi place lui să miroasă prosoape.
Aşa că, de ziua lui, cele trei fete s-au gândit să-i facă o mare surpriză prietenului lor homosexual şi i-au dăruit, n-ai să mă crezi… toate prosoapele proaspăt şterse de pulă DIN LUME!
Da! Iar de atunci, oriunde în lume s-ar şterge o fiinţă omenească pe pulă, focosul indian Rajiv soarbe laaaaarg, din toate sinusurile, astfel depusa mireasmă, fix pe piesa asta, plângând şi fericindu-se veşnic întru un nemaipomenit orgasm de delicii nazale.

Inventatorul de televiziune
Şi de telenovele
A adus lumii exemplu
Că deriva-i călduroasă.

Lua-mă vei de om nebun -
în toate circumstanţele,
fereşte-te de omul spân,
fie el şi o femeie -
Şi crede-mă atunci când spun
C-acasă e un templu.

Să dormi în templu e păcat
Precum e şi să fluieri.
Din om în vânt te-ai transformat
Şi-n loc să baţi, tu şuieri.

Să stai nu-i greu, dar nici să vii
Chiar dacă-ţi stau picioarele.
Până la urmă schema e să ştii
Unde are templul tău filialele.

Minutul 57. Un brazilian şi-o braziliancă, amândoi în tricoul naţionalei, pe Rua Augusta, slalomând printre mese de terase, se grăbeau să prindă repriza a doua. El, aproape fugind, ea târându-se după el, legaţi într-o mână. Ea, către el, în celebra limbă braziliană: “Staaai, scumpii, că mă dor picioarele!”. El, către ea, tot pe limba braziliană: “Hai, fă, mişcă hoitu’ ăla-n pula mea, că pierd meciu, f’tuţi naţia mă-tii de curvă care te-a făcut cu Curitiba lu tac-tu-n cracii ăia ai tăi ce nu poţi să ţi-i mişti, tu-ţi soarele mă-tii, dar să ţi-i desfaci ţi i-ai desface toată ziua”. Minutul 59. Gol, Brazilia – Chile 3-0. Cei doi se sărută ca-n filme.

Mâncam o caracatiță și gândul îmi zbura la Corrado Cattani
Oare el nu e invidios pe Chuck Norris niciodată?
Nu cumva Corrado Cattani facts ar fi mult mai justificate decât cele ale americanului?
Ei bine, eu nu știu
E clar ca lumina zilei
Dumnezeu n-a fost român, a fost Ennio Morricone.

Diferenţa la vot au făcut-o Românii de Pretutindeni şi nu cei din ţară! Bravii fii ai neamului, plecaţi în misia desăvârşirii democratice pe hotarele covrigilor în cozi (chiar şi intrate-n fund), au răpus COMUNIŞTII din pesede dându-le o labă

băsesciană peste bot! (nu ştiu de ce s-a lăsat un rând liber, probabil ceva eroare)

Eroul apare în scenă cu mâinile salutânde încă din culise şi cu un zâmbet triumfător în lupte, un zâmbet de Traian. Publicul desfăşoară un banner imens pe care scrie “Diaspora a salvat România”, iar apoi se ridică în picioare, izbucnind în paroxismul aplauzelor. Un spectator înfocat rupe un scaun şi aplaudă cu el de podea; de extaz, doamnele (mai trebuie oare să menţionez?) sparg nasturi şi materiale textile acoperitoare de forme plăcute; se udă podelele. Câteva drapele ale României arborate, iau foc de la înflăcărarea patriotică, fiind stinse instant de oameni strădalnici în portocaliu şi înlocuite în timp record cu alte steaguri mai noi şi mai strălucitoare. Preşedintelui reales i se scurge o lacrimă pe obrazul de pirat, lacrimă pe care toată asistenţa se opreşte s-o asculte căzând pe podeaua lustruită, sorbind-o din priviri.

“Dragi români din străinătate, am învins comunismul şi hoţia din PSD! Am arătat că voi, poporul, împreună cu mine, suntem puterea în ţara noastră, oriunde ne-am afla pe glob. Vă mulţumesc că mi-aţi acordat şansa de a continua construirea unei Românii mai bune, în care sper din tot sufletul să vă întoarceţi cât mai curând acasă”
Audienţa e gata să izbucnească într-un cor de hohote de plâns, dar Traian face un semn cu mâna:
“Aşteptaţi! Acum vreau să vă prezint un prieten de-al meu. Îl ştiţi pe Rudolf? N-are nasul roşu, dar e portocaliu. Şi e foarte priceput! Are pregătit un număr chiar acum, special pentru voi!”

Rudolf apare pe scenă, iar spre deliciul spectatorilor face câteva tumbe, sare printre anvelope de tractor, face duble cu mingea, cântă la acordeon, face skandenberg cu un voluntar din public, îşi suge pula singur şi la final îşi stinge de limbă o ţigară, pe care o aruncă apoi în sală, spunând “Taves bahtalo!”.
Sala ia foc.

De ce a luat foc sala? :(