The Rise and Rise of Nicolae Guţă

Ai avut vreodată impresia că atunci când artistul tău favorit devine foarte popular începe să-ţi scadă pofta de a-l asculta? Te-a enervat vreodată că toţi fraierii încep să asculte muzica ta preferată, pe când tu o ştii de când fraierii ăia erau fani Linkin Park?
Ei bine, atunci ai să înţelegi următoarele rânduri.

Nu mulţi ştiu că singer/songwriter-ul Nicolae Guţă a început din Banat, ba chiar de la casa de discuri a lui Ghiţă Olaru, Audiotim (Iosefin). Ducând lipsă de o scenă muzicală bine conturată în locul său de baştină, Petroşani, tânărul Nicolae a ales să ia calea “oraşului florilor”, sperând la o viaţă nouă.
Dar soarta i-a fost crudă, punându-i multe obstacole până a ajunge la statutul de superstar din zilele noastre. Este puţin cunoscut faptul că artistul supranumit “regele manelelor” a trăit timp de mai mulţi ani chiar sub podul Decebal şi şi-a câştigat existenţa fiind barman la cafeneaua artiştilor, unde deseori era înjurat şi umilit de marii scriitori ai oraşului pe motiv că era ţigan.
Însă într-o bună zi, Nicolae a avut ocazia să-l cunoscă pe promoterul de categorie grea, Ghiţă Olaru, care a simţit imediat ce talent sălăşluieşte sub podul dinspre Piaţa Traian. Se spune că Guţă interpreta o doină în momentul în care Olaru era în trecere pe pod, iar managerul i-a propus pe loc un contract de o mie de mărci.

Primele casete

“În timp ce primul album constituieşte o feerie de imagini şi sunete, un discobol al amintirilor de bunăoară, următoarele compoziţii ale atotsimpaticului mustăcios ne aduc cu picioarele pe pământ, dar nu un pământ oarecare, ci o grădină a Edenului ce abundă in neasemuite culori şi fiinţări, ca o ectoplasmă atinsă de devenire prin prisma trecutului”
Bogdan Moraru, analist guţolog

Ei bine, în 1992, sub egida Audiotim, Guţă lansa primul album, intitulat “Asalt psihotronic asupra intelectului uman”, de pe care am cules o piesă reeditată în 1995 (albumul iniţial se găsea doar pe casetă):


De la acest debut discografic sunt de apreciat toate release-urile sale, însă doar până la albumul “Viaţa mea e doar o sintagmă” din 1999, care, permiţându-mi (nu ştiu de ce) o comparaţie cu RACLA, este un “Plus infinit” al lui, deci un cântec de lebădă al celui care a fost artistul necomercial Nicolae Guţă.

Transformarea

“Nu mai e emoţia aia pură din voce, s-a dus pe pulă tensiunea aia care promitea atât de multe”
Răzvan Giuleşteanu, fost ascultător Nicolae Guţă

Toţi ştim, însă, ce compoziţii triviale are, din păcate, Guţă în ziua de azi şi cu ce mişcare s-a asociat. Şi cred că mă înţelegeţi când spun că şi dacă marele talent NG ar scoate din nou piese cu substrat şi esenţă ca pe vremuri, tot aş avea reţineri să mă proclam iar fan al său, tocmai din cauza tipologiei fanului actual. Cert este, însă, că Guţă, pe placul meu (sau al altora ca mine) sau nu, a reuşit în viaţă şi este unde este numai datorită minţii sale strălucite, născut sub o stea a unui destin norocos şi, nu în ultimul rând, plin de încercări nebănuite, pe care nu oricare dintre noi le-ar fi putut birui.

“Noi, rromii, le avem mai greu cu şcoala. Noi avem mai mult şcoala vieţii”
însuşi Nicolae Guţă