Gandhi’s Children (castigatorul marelui premiu)

O clădire masivă dintr-una din mahalalele New Delhi-ului adăposteşte 350 de băieţi orfani, abandonaţi sau fugiţi de acasă. Pe lângă un acoperiş deasupra capului, instituţia le oferă acestora şi hrană. Aproximativ jumătate dintre ei sunt în evidenţa poliţiei pentru infracţiuni minore. Trăind câteva luni alături de aceşti băieţi, regizorul surprinde lucrurile devenite rutină şi o parte din experienţele lor. Chiar dacă viaţa acestora este o luptă pentru supravieţuire, mulţi dau dovadă de tărie de caracter, înţelepciune şi conformare. Odată aduşi alţi 181 de copii siliţi la muncă, clădirea deja deteriorată devine şi mai puţin rezistentă. Instituţia face tot ceea ce poate pentru ei, însă este oare acest lucru deajuns?
Acest film arata acea parte a Indiei pe care, daca ai curajul sa o descoperi si sa o intelegi, iti arata ca umanitatea, visele si bogatia spirituala traiesc din plin in cei saraci cu trupul. M-a impresionat mult maturitatea si sensibilitatea copiilor.
Vitrinele elegante ale magazinelor din centrul Teheranului atrag privirile trecătorilor. Curând însă sesizezi că ceva nu e în regulă: manechinele înfăţişând siluete feminine au fost mutilate pentru a corespunde femeii musulmane în conformitate cu standardul oficial. După războiul dintre Iran şi Iraq, manechinele au reapărut, după ce dispăruseră complet în anii 1980. Primele au fost cele masculine, iar mai apoi şi cele înfăţişînd femei, nu înainte de a li se decupa sînii şi de a li se înlătura orice trăsătură feminină. Filmul pătrunde dincolo de chadar-ul care acoperă societatea iraniană, vorbind în imagini puternice despre consecinţele, adesea absurde, ale normelor impuse de societate.

În spatele gratiilor unei închisori din Israel se împletesc frumuseţea şi cruzimea, cântecul de leagăn şi ura, mila şi crima comisă cu sânge rece, feminitatea şi violenţa extremă. Ne sunt dezvăluite vieţile femeilor încarcerate pentru implicare în atacuri teroriste, prin portrete intime filmate în decursul a doi ani. Aflăm despre motivaţiile lor pentru faptele comise, despre rutina zilelor de de puşcărie şi despre evenimente majore din viaţa lor, precum naşterea unui copil. Cînd vorbesc despre soţii care le-au abandonat, le înţelegem durerea şi, cu siguranţă, le vom fi alături atunci când se vor confrunta cu problemele vieţii din închisoare. Un film despre religie, ideologie, discriminare, disperare, familie, ruşine şi pocăinţă.
A fost cel mai socant film pe care l-am vazut. Femeile astea nu sunt inchise doar intr-o inchisoare ci si intr-o gandire fanatica. O mama care nascuse in inchisoare ii canta copilului despre idealul nobil de a fi “suicide bomber” cand va creste mare. Alta femeie avea 4 copii acasa si se hotarase sa se implice intr-un atentat sinucigas.
Daca as scrie despre ce este filmul, probabil nu vi s-ar parea interesant. Nu actiunea e punctul lui forte ci personajele pe care ni le arata. Doi batranei care traiesc intr-un sat din jud. Neamt. Sigur ati intalnit oameni ca ei daca aveti/ati avut bunici la tara. Constantin si Elena transmit multa intelepciune, armonie, caldura si bucurie de a trai. Sunt fiinte speciale care au cu atat mai mult farmec cu cat sunt 100% naturale, reale, neprefacute.
Mi-a ramas foarte intiparita in minte o replica a bunicutei. Tesea la razboi covoarase pentru inmormantarea ei, ca sa fie date la oameni. Nea’ Costica o ia un pic la rost: “de ce sa te chinui cu ele? Oricum o sa fii moarta!”. Bunicuta ii zice atunci ca orice om trebuie sa lase ceva in urma. Ea va trai in amintirea celor care ii vor admira covoarele.

Citeşte noile articole






No Comments
Leave a Comment
trackback address