Suntem în permanenţă conectaţi la ceva. Dacă nu comunicăm online, pe messenger, twitter sau facebook atunci vorbim la telefon, tastăm un SMS sau stăm cu căştile pe urechi. Trebuie doar să fii atent la ce faci zilnic.

E o dependenţa inconştientă de care îţi dai seama doar atunci când pierzi accesul: când nu mai merge internetul, când nu ai semnal, când ţi s-a terminat bateria. Parcă e sfârşitul lumii. Avem căşti în loc de urechi, cameră video în loc de ochi şi microfon în loc de gură. Ne amintim din când în când că lumea poate fi descoperită şi trăită fără să fii online, fără să faci poze când te uiţi la ceva, fără să asculţi muzică când te plimbi în parc.

Nu am nimic cu tehnologia. Îmi place la nebunie. Dar îmi plac mai mult oamenii.

Aşadar, cred că butonând tot timpul mă îndepărtez de lucrurile importante. Privind prea mult spre exterior sunt prea obosită să mă uit la cine sunt eu. Intorcandu-mă cu faţa spre lume închid uşa care duce la mine.

Viaţa e dincolo de sistemele în care trăim şi orice formă de tehnologie, pe lângă lucururile minunate pe care ni le oferă, ne îndepărtează de emoţii autentice, ne rapaste momente unice cu oameni dragi şi clipe de linişte în care să ne adunăm gândurile. Conectarea la tehnologie e o formă excelentă de a fugi de noi şi de a ne ascunde în mulţime. E mai confortabil să fii «ocupat» decât să rămâi cu propriile gânduri. E mai uşor să urmăreşti ce fac ceilalţi decât să te evaluezi pe tine.

S-a lăsat seara şi cântă păsările în faţă geamului meu. Dacă aş închide ochii, dacă nu s-ar auzi maşinile şi dacă nu aş ştii că sunt la Paris, aş avea impresia că mă plimb într-o pădure de munte.

E timpul să mă deconectez..