Ochii mei sunt ciudati: o pupila inconjurata de niste raze galbene si un cer(c) albastru. Noaptea, cand pupila se mareste, galbenul se extinde si inghite albastrul. Ochii devin verzui, din imbinarea celor doua culori.

Ma intreb daca si atunci cand sunt rea ochii imi devin verzui. Ar fi frumos….

Astazi am fost rea. Foarte rea. Aceeasi rautate intima si in acelasi timp misterioasa, ca o reintalnire cu un cunoscut pe care nu l-am mai vazut de mult.

Si ciudat e ca de o vreme incoace, de fiecare data cand constientizez aceasta rautate ma bucur ca de un privilegiu deoarece cunosc mai bine acea parte salbatica din mine care nu poate sta ascunsa multa vreme. Sunt ca un om de stiinta satisfacut de musca pe care urmeaza sa o analizeze sub microscop.

Partea interesanta e ca de cele mai multe ori sunt rea cu aceeasi ignoranta si inconstienta ca jocul unui copil cu o bucata de sticla neslefuita. Un joc interesant si frumos pana in momentul cand sticla inteapa pielea alba a copilului si un fir subtire de sange incepe sa curga.

Rautatea mea nu e brutala si violenta insa tocmai transparenta o face periculoasa. E discreta ca acel ciob de sticla care taie fara sa stie si fara sa vrea. Si de multe ori face victime nevinovate.

Stiu ce ar trebui: copiii sa nu mai puna mana pe obiecte taioase. Cioburile de sticla ar trebui sa se confrunte cu ceva mai dur. Cu materiale de slefuit. Sau pietre de rau. Sau mai bine sa fie transformate toate in cani frumos colorate in care fetele sa puna trandafirii primiti de la iubitii lor.