Ochii privesc cu incantare la ploaia arginitie ce se cerne fara graba. Aerul rece si curat inteapa narile prin care respir cu nesat. Imi ingheata nasul si fata. Cativa fulgi poposesc putin si apoi se topesc pe obrajii calzi. Sunt incantata de cunostinta. Sper ca si ei.

Calc pe stratul imaculat cu un soi de mandrie amestecata cu adoratie. Imi place enorm de mult sa pasesc pe zapada proaspat cazuta sa indraznesc a lasa urme pe intinderea perfecta si continua.

Prima zapada e o clipa magica.

Niciodata nu am dansat ceva asemanator cu tango. Niciunul din dansurile pe care le-am incercat nu m-a facut sa simt ce am simtit dansand tango. Imi plac si alte dansuri insa mi se par un pic sarace. La salsa, vii cu o tehnica exceptionala si dansezi perfect. Lipseste insa ceva. Parca e doar spectacol, fara sa existe o conexiune reala intre parteneri. Tango-ul mi se pare ceva mai profund, e o stare interioara care se materializeaza in ritmul muzicii. E o stare de libertate extrem de frumoasa. O imbratisare care prinde viata. E concentrare si empatie, ascultare si daruire, emotie transformata in creativitate prin miscare.

La tango se pune mult accent pe conexiune. Multi oameni au impresia ca intre partenerii care danseaza tango trebuie sa existe o relatie de iubire. Nu e asa, poti sa dansezi cu (aproape) oricine, insa trebuie sa fie mai mult de doua trupuri alaturate care realizeaza niste pasi.

Conexiunea inseamna tocmai o legatura invizibila intre cei doi, o comunicare foarte fina. Mi s-a intamplat sa nu pot dansa cu anumite persoane, sa existe un anumit blocaj. Cu altele, dupa o perioada de adaptare ne sincronizam, ajungem pe aceeasi lungime de unda si simtim muzica in mod similar. Si cel mai minunat e atunci cand totul devine atat de fluid incat e ca si cum cele doua trupuri se armonizeaza perfect si devin unul. Atunci uiti de tot ce te inconjoara.

Nu degeaba se spune ca e nevoie de doi ca sa dansezi tango. E un dans care nu functioneaza decat daca doi oameni doresc sa ii dea viata.

“In tango, you move with your partner and with the music. The relationship between you and your partner is not personal. What is personal between the two of you is that you both are trying to caress the music with your feet. A good tango dancer is one who listens to the music. We dance the music, not steps. You see, we are painters. We paint the music with our feet.” Miguel Zotto

Sunt anumite momente in care ne expandam. Trupul ne e piedica si hotar. E senzatia de coplesire, cand ceea ce simtim e asa de mare, grandios si frumos incat ne inunda intreaga fiinta. Plutim, inflorim, radiem zambet si lumina. Sunt clipele cand ne topim de FERICIRE.

Exista alte momente cand am vrea sa ne contractam pana la stadiul de graunta.  Si poate sa ne nastem din nou. Sangeram,  ne strangem in noi,  inchidem ochii si sufletul, ne innecam in SUFERINTA.

Viata e  o alergatura bezmetica intre cele doua ipostaze extreme, poate cele mai puternice stari pe care le traim ca oameni, insa ambele, sa nu uitam,  trecatoare.

Pana astazi nu stiam ca exista un nume pentru modul in care imi place mie sa lucrez: autonom, fara un program prestabilit si o locatie fixa.

R.O.W.E = Results Oriented Working Environnement.

Adica nu conteaza cum, cand si de unde lucrezi atata timp cat lucrurile sunt indeplinite. Putin e important daca stai intr-un birou sau pe o banca in parc. Nici daca lucrezi pana la miezul noptii. Nici daca termini in 2 ore. Conteaza ca ai facut ce trebuia.

Care sunt avantajele?

- faci lucrurile adaptat la stilul tau de viata.
- lucrezi in momentele cand esti cel mai plin de energie si chef
- nu pierzi timpul cu chestii precum drumul pana la un birou, aglomeratie in trafic
- te concentrezi pe ce e important: rezultatele

Exista si cateva limitari:
- Trebuie sa ai motivatie intrinseca. Daca lucrezi pentru ca trebuie, nu o sa iti fie usor sa preiei fraiele si sa te pui singur in starea de a face lucrurile, fara sa stea cineva pe capul tau.
- Daca nu esti o persoana organizata e destul de ineficient pentru ca apar mult mai multe elemente ce iti distrag atentia, planul personal interfereaza usor cu cel profesional. E nevoie asadar, de un pic de self management.
- Evident, nu se poate aplica chiar pentru orice activitate. Vanzatorii din magazine, oamenii de la ghisee, bucatarii, de exemplu, sunt legati de spatiul in care lucreaza.

Nu mi-as fi dat seama ca ma indentific cu aceasta teorie daca nu as fi trecut prin mai multe modalitati de a munci.

8 ore intr-un birou ma fac sa ma simt ca un caine intr-o lesa. Niciodata nu am fost mai obosita psihic.

La BEST am lucrat in cel mai tare mod. Vorba Raspandacului Tehnic: “Apare când vrem, când putem şi când ne lasă!” Cam asa se lucra si acolo:  cand aveai chef si timp, dupa orele de scoala sau chiar in timpul lor, din sediu sau de acasa. Un pic haotic, nu neaprat eficient, repetand si reinventand roata.  Perioada petrecuta in BEST m-a ajutat sa imi dau seama ca poti face chestii foarte tari incalcand toate regulile si standardele care sunt aplicate in firme.  Am fost activa vreo 2-3 ani. Nu am primit niciun ban. E putin 3 ani. Altii au facut asta vreo 7 Am dormit 2 ore/noapte, pe niste scaune, doar ca sa ma trezesc dimineata devreme sa duc un catalog la tipografie. Commitment to a higher purpose.

La bookblog, lucrurile merg pe acelasi principiu, R.O.W.E.  Lucrez partial de acasa, partial ma intalnesc cu oameni in oras. Poate nu  e o intamplare ca am ales sa fiu aici  si ca bookblog e foarte tare!

Gandhi’s Children (castigatorul marelui premiu)

O clădire masivă dintr-una din mahalalele New Delhi-ului adăposteşte 350 de băieţi orfani, abandonaţi sau fugiţi de acasă. Pe lângă un acoperiş deasupra capului, instituţia le oferă acestora şi hrană. Aproximativ jumătate dintre ei sunt în evidenţa poliţiei pentru infracţiuni minore. Trăind câteva luni alături de aceşti băieţi, regizorul surprinde lucrurile devenite rutină şi o parte din experienţele lor. Chiar dacă viaţa acestora este o luptă pentru supravieţuire, mulţi dau dovadă de tărie de caracter, înţelepciune şi conformare. Odată aduşi alţi 181 de copii siliţi la muncă, clădirea deja deteriorată devine şi mai puţin rezistentă. Instituţia face tot ceea ce poate pentru ei, însă este oare acest lucru deajuns?

Acest film arata acea parte a Indiei pe care, daca ai curajul sa o descoperi si sa o intelegi, iti arata ca umanitatea, visele si bogatia spirituala traiesc din plin in cei saraci cu trupul. M-a impresionat mult maturitatea si sensibilitatea copiilor.

Rough Cut

Vitrinele elegante ale magazinelor din centrul Teheranului atrag privirile trecătorilor. Curând însă sesizezi că ceva nu e în regulă: manechinele înfăţişând siluete feminine au fost mutilate pentru a corespunde femeii musulmane în conformitate cu standardul oficial. După războiul dintre Iran şi Iraq, manechinele au reapărut, după ce dispăruseră complet în anii 1980. Primele au fost cele masculine, iar mai apoi şi cele înfăţişînd femei, nu înainte de a li se decupa sînii şi de a li se înlătura orice trăsătură feminină. Filmul pătrunde dincolo de chadar-ul care acoperă societatea iraniană, vorbind în imagini puternice despre consecinţele, adesea absurde, ale normelor impuse de societate.

Brides of Allah

În spatele gratiilor unei închisori din Israel se împletesc frumuseţea şi cruzimea, cântecul de leagăn şi ura, mila şi crima comisă cu sânge rece, feminitatea şi violenţa extremă. Ne sunt dezvăluite vieţile femeilor încarcerate pentru implicare în atacuri teroriste, prin portrete intime filmate în decursul a doi ani. Aflăm despre motivaţiile lor pentru faptele comise, despre rutina zilelor de de puşcărie şi despre evenimente majore din viaţa lor, precum naşterea unui copil. Cînd vorbesc despre soţii care le-au abandonat, le înţelegem durerea şi, cu siguranţă, le vom fi alături atunci când se vor confrunta cu problemele vieţii din închisoare. Un film despre religie, ideologie, discriminare, disperare, familie, ruşine şi pocăinţă.

A fost cel mai socant film pe care l-am vazut. Femeile astea nu sunt inchise doar intr-o inchisoare ci si intr-o gandire fanatica. O mama care nascuse in inchisoare ii canta copilului despre idealul nobil de a fi “suicide bomber” cand va creste mare. Alta femeie avea 4 copii acasa si se hotarase sa se implice intr-un atentat sinucigas.

Constantin and Elena

Daca as scrie despre ce este filmul, probabil nu vi s-ar parea interesant. Nu actiunea e punctul lui forte ci personajele pe care ni le arata. Doi batranei care traiesc intr-un sat din jud. Neamt. Sigur ati intalnit oameni ca ei daca aveti/ati avut bunici la tara. Constantin si Elena transmit multa intelepciune, armonie, caldura si bucurie de a trai. Sunt fiinte speciale care au cu atat mai mult farmec cu cat sunt 100% naturale, reale, neprefacute.

Mi-a ramas foarte intiparita in minte o replica a bunicutei. Tesea la razboi covoarase pentru inmormantarea ei, ca sa fie date la oameni. Nea’ Costica o ia un pic la rost: “de ce sa te chinui cu ele? Oricum o sa fii moarta!”. Bunicuta ii zice atunci ca orice om trebuie sa lase ceva in urma. Ea va trai in amintirea celor care ii vor admira covoarele.

1) Băi, ce prost e ăsta. Uită-te şi tu cum a parcat maşina!

2) Ce viaţă de rahat.

3) Câte gropi pe strada asta

4) Ma enervează oamenii care bârfesc!

5) Cât de urâta e jigodia vecinilor mei!

6) M-am văzut cu o fostă colegă de liceu. Tocmai se întorsese de la New York. Ce noroc pe ea!

7) Tipa asta nu se uită în oglindă când pleacă de acasă?

8) Bucureştiul e un oraş aşa prăfuit ….

………………………

Are vreun rost să gândim la lucruri asupra cărora nu avem niciun control? Dacă ne limităm la afirmaţii de acest gen oricum nu se schimbă nimic. E inutil!

De cateva zile sunt oficial “mutata” in Bucuresti. Cum e = cum ma simt? Greu de spus, pentru ca sunt mai multe stari prin care trec.

Daca tot nu am scris cum a fost perioada de inceput la Paris, ar fi interesant sa fac o comparatie. Oricum, pana in prezent m-am mutat de vreo 7 ori, daca iau in calcul perioada in care am stat in gazda si la internat. Sa le numim relocari

Fiecare relocare e precedata de o perioada de idealizare
Pana acum nu m-am mutat decat de bunavoie si am vazut mutarile ca pe niste schimbari pozitive. La 14 ani ma gandeam cum va fi cand nu voi mai locui cu ai mei. La Timisoara visam la cheile Senei, la Paris imi imaginam ce o sa fac la Bucuresti. Partea interesanta e ca ceea ce iti imaginezi este o varianta simplificata si destul de idealizata a realitatii.

Relocarea e o schimbare. Orice schimbare presupune o doza de discomfort.
Fara sa insist pe discursul romantic care ar spune cat de misto e sa fii intr-un loc nou, cate provocari ti se arata si cat de multe inveti, orice astfel de schimbare e grea. Sunt schimbari pe mai multe planuri: patul in care dormi si casa in care locuiesti, ce vezi cand iesi in strada, cu ce oameni iti petreci timpul, in ce moneda sunt afisate preturile, etc.

Loc nou=sistem nou=reguli noi
In principiu, e vorba de lucruri banale: cum ajungi dintr-un loc in altul, de unde cumperi paine, unde platesti taxele. E ca si cum ai incepe un nou joc ale carui reguli trebuie sa le cunosti. Pe de alta parte, incerci sa integrezi in peisaj vechile tale obiceiuri si preferinte, adica umbli usor pe la repere, obiceiuri si rutine.

Vezi lucrurile cu ochi noi
Ai mintea proaspata. Ti se activeaza spiritul critic cu care judeci toate experientele. Mi se pare foarte tare si bogata in invataminte etapa aceasta deoarece, inevitabil, ulterior intervine procesul de adaptare prin care ceea ce ti se parea inainte iesit din comun, imposibil de imaginat sau gresit devine parte din normalitate si nu te mai sensibilizeaza.

Te raportezi la trecut.
Avand in vedere ca treci printr-o stare de oscilatii, singurele elemente de stabilitate sunt experientele trecute cu care ai tendinta sa compari noul stil de viata, noua locuinta, ceea ce vezi pe strada, cum sunt imbracati oamenii, care e atmosfera generala. Eu as vrea pentru inceput niste indicatoare in statiile pe unde circula fiecare autobuz. La Paris asa era.

Raportarea asta la trecut are multiple consecinte. Te poate face nemultumit ca lucrurile nu sunt asa cum ai fost tu obisnuit sa le vezi, te poate provoca sa schimbi ceva, sa imbunatatesti, sa pui in practica idei pe care le-ai vazut implementate in alta parte. De asemenea, te poate determina sa apreciezi ceea ce traiesti in prezent.

Iti cauti locul (intelepciunea suprema la care am ajuns meditand pe aceasta tema)
Adica iti construiesti din nou stabilitatea: in jurul unui loc in care ti-ai aranjat lucrurile asa cum iti place, in jurul unor oameni cu care iti e drag sa petreci timpul, in jurul unor activitati care iti aduc multumire.

Da, orice facem, oscilam intre schimbare si stabilitate, fiecare in felul lui.

Ieri am aterizat in Bucuresti. Imi place cuvantul “aterizat” pentru ca ilustreaza foarte bine modul in care te simti cand ajungi intr-un loc nou. Pana acum vizitele mele aici nu au fost deloc socante. As spune chiar pozitive, insotite de momente faine petrecute cu oameni deosebiti.

De data asta a fost diferit. Cand stai o perioada in afara tarii, intoarcerea te face sensibil la comparatii inconstiente. Nu mi-am dat seama ca am plecat din Paris si nicio clipa nu am simtit acut sentimentul despartirii. Mi-am imaginat, totusi, ca abia in Romania o sa imi dau seama de schimbare. Contacul brusc cu Bucurestiul a fost dureros ca o lovitura de bici. Mi s-au involburat toate sentimentele si am inceput sa ma intreb ce naibii caut aici.

Nu cunosc inca sufiecient de bine orasul, asa ca ma refer strict la experienta superficiala a strazii, la ce poti sa vezi trecand prin el, la bun-venitul pe care ti-l ofera. E urat. Cladiri suferinde, cu rani deschise sau acoperite cu reclame care te indeamna sa visezi la experienta eliberatoare(?) a consumului. Da, inundatia de reclame care mascheaza imperfectiunile. Strazile in constructie si pline de gropi. Lipscaniul si tot centrul istoric care pare abandonat. Prostul gust si carpeala.

Efectiv, in unele momente, am avut impresia ca trec printr-un loc care a fost de curand distrus de un razboi sau de vreun dezastru. Nu mai stiu in ce carte citisem despre un oras din India, Calcutta, cred, ca era descris ca fiind “in agonie”, sufocat, chinuindu-se sa traiasca. Am  simtit la fel privind Bucurestiul.

Stiu bine ca nu zic nimic nou si ca toate lucrurile astea sunt conoscute. Poate tocmai asta e problema. Si eu o sa ma obisnuiesc cu ele. Poate ca la fel cum cladirile acelea frumoase au fost ridicate de catre arhitecti francezi, si acum salvarea poate veni mai degraba de la straini decat de la localnicii care au invatat sa vada fara sa priceapa, fara sa lacrimeze.

Intamplator sau nu, am dat peste proiectul fotografic “Bucureştiul ne-iubit“.  Ma duc maine sa vad  fotografiile.

“Cu sprijinul Ministerului român al Culturii şi al Ambasadei Franţei – care doresc să se implice în acţiunea de salvare a «Micului Paris», am lansat mai multor tineri fotografi români o provocare privind modul în care am putea atrage atenţia publicului asupra ravagiilor ce se petrec sub ochii lor şi îndemnul de a lupta pentru apărarea unui patrimoniu de o valoare inestimabilă. Nu merită, oare, Bucureştiul mai mult decât reputaţia unui oraş ne-iubit ?”
Ferrante Ferranti -nascut in Algeria, diplomat in arhitectura la Paris, fotograf si calator.

(sursa poze: port.ro)

“Nu il vad ca pe un oras menit sa bucure privitorul prin armonia lui, ci mai degraba sa il surprinda, sa il deranjeze. Nu este un oras de vizitat, este un oras pe care sa il descoperi.” Dan PIERSINARU

Astazi parasesc firma in care am facut un stagiu de 6 luni. Cred ca am invatat destul de putine lucruri “tehnice” sau “operationale” (in afara de ameliorarea nivelului de franceza) insa bilantul e pozitiv daca mergem pe ideea ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic. Sunt multe lucruri pe care le-am observat si stari negative pe care le-am trait si nu as vrea sa le mai repet alta data.

Descrierea e destul de atragatoare. Marketing intr-o firma mare, care mai si insista sa te angajeze la sfarsitul stagiului desi suntem in vremuri de criza. Corporatia insa se dovedeste o “cutie a pandorei” care in spatele costumelor si a zambetelor stralucitoare ascunde o mare minciuna. E la fel de ipocrita ca majoritatea oamenilor din open space.

Nu aveam asteptari mari, pentru ca oricum, nu venisem in Franta cu dorinta de a ma forma in inima unei mari organizatii, ci mai mult pentru experienta completa de a trai un an in alta tara. Cred ca am facut un experiment al carui rezultat il stiam, si pentru care cobaiul eram chiar eu. Pun parafa si semnez ca nu o sa il mai repet.

Doare un pic sa stii ca faci parte dintr-o organizatie cu care nu ai nimic in comun. Doare sa vezi ca devii la fel de plictisit ca ceilalti.  E frustrant sa te prefaci si sa mimezi zambete in timp ce prin cap iti trec injuraturi, sa lucrezi cu oameni care nu iti plac. Cateodata imi imaginam ca mai degraba as spala pe jos pentru o cauza in care cred decat sa corectez de 10 ori un document care nu schimba mare lucru.

Pentru mine locul unde am stat 8 ore pe zi a fost toxic. Mare usurare a fost sa descopar ca nu sunt singura care vede asa lucrurile. Chiar eram foarte fericita cand mai dadeam peste unul care se plange pentru ca imi confirma mie convingerea.

Recunosc ca aveam o mica prejudecata care imi spunea ca oamenii din jurul meu, care suporta asa ceva, trebuie sa fie si ei destul de idioti. M-am inselat. Dincolo de aparenta plictiseala si rutina au vise, frustrari si nemultumiri pe care le accepta, cu care s-au obisnuit pentru ca nu au alta solutie. Intreb si eu: vinovat e sistemul sau oamenii care il tin in viata? E un cerc vicios, o relatie de simbioza otravicioasa intre om si lumea asta corporatista.

Ar fi multe de spus, despre cate resurse sunt irosite, despre cati oameni nu fac altceva decat sa trimita un mail pe zi, despre faptul ca eu, in majoritatea timpului lucram la proiecte personale (noroc cu internetul).

M-a intrebat multa lume de ce nu mi-a placut si de fiecare daca mi-a fost greu sa explic.  As putea sa enumar multe argumente marunte si generice, de la managerii pe care imi e greu sa ii admir pana la reuniuni in care se discuta nimicuri. E mai simplu de atat. Nu am gasit niciun sens, nicio provocare si nicio satisfactie. Ori, fara astea, daca voi puteti sa traiti va doresc succes!

Azi m-am vazut cu Felicia. E putin spus ca ne-am vazut. Ne-am pupat, imbratisat, si am mers de mana pe strada (cu ce ochi ne priveau unii oameni!! ) ). M-am bucurat sa o revad si mi-a placut mica noastra plimbare prin Montmatre si muzica braziliana descoperita intr-o strada ascunsa.

Daca e un lucru pe care l-am invatat in Franta este cum sa zambesti mecanic, cum sa “faire la bise” cu toata lumea, asa, la prima intalnire. De cate ori nu am injurat in gand la intrebarea “ca va?” stiind ca cel care o pune stie deja raspunsul. Mda, e un moment cand te saturi de ipocrizie.

Imbratisarea adevarata nu e un automatism. E moment trait constient, cu mintea treaza si sufletul deschis. E un schimb de emotii in care fiecare centimetru de piele se daruieste. Imbratisarea autentica e lunga, ca si cum ai vrea sa te impregnezi cu celalalt, sa te imbraci cu el si sa fiti o singura suflare pentru cateva clipe.