„Cine crede în inteligenţă şi numai în inteligenţă nu va înţelege niciodata rostul zilei de Duminică.
[....]
E atât de înstrăinat omul contemporan încât nu poate înţelege ziua a şaptea (de ce a şaptea şi nu a cincea sau a noua) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regăsirii ci a unei pierderi de alt tip în lume. A unei pierderi desfătătoare. E ziua abandonului. Şase zile omul slujeşte ceva: şi trebuie să slujască într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligenţa, cu muşchii, cu voinţa ascuţită. Acum vine ceasul eliberării în distracţie. Să ne dăruim pasiv jocului căci ne-am închinat destul muncii.

Dar e slujnicie, într-un caz, ca şi în altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie şi cui nu trebuie încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim nu mai suntem. Începem de la şi sfârşim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze, tantalic, la ceva sau la altceva; la orice. Blestemul e şomajul. O săptămână cu şapte Duminici, fără posibilitatea de a te dărui, nici de-a binelea, nici în joc, lucrurilor, deci fără trudă, dar şi fără distracţie – aşa ceva ar fi supliciul suprem.

Că munca noastră nu e sfinţită de nici un înăuntru, că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere şi distracţie – lucrul nu e, oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e oare groaznic? ”

„Eseu despre Duminică” – Constantin Noica