I watching you…

www.facebook.com

Clubul Sportiv Fortuna

E-mail: inscrieri@fortunakarate.ro

Web: www.fortunakarate.ro

Stil: Karate Goju-Ryu

Jigoro Kano

Despre judo s-a scris mult si se va mai scrie si in continuare. Pentru a intelege insa mai bine ce a insemnat aparitia judo in Japonia este necesar sa vedem mai intai de unde se trage si unde isi are judo radacinile.

Numarul artelor martiale de-a lungul timpului este foarte mare, insa la modul general le putem grupa sub denumirea de jujutsu (sau jujitsu, cum mai este intalnit in unele scrieri). Scopul jujutsu a fost in principal cam acelasi: combaterea adversarului, ducand chiar si la moartea acestuia. Aceste arte martiale au fost folosite de razboinicii samurai de-a lungul timpului insa incepand cu 1868, odata cu perioada Meiji, ele au cunoscut o decadere si un declin evident, transformandu-se in forme de lupta mai putin violente si periculoase. Nu putem merge mai departe in prezentare insa fara a face o descriere sumara a celui care, prin entuziasmul sau, a salvat jujutsu de la disparitia sa, transformandu-l in ceea ce mai tarziu avea sa se numeasca judo. Tineretea lui Jigoro Kano
Jigoro Kano s-a nascut in 1860 dintr-o familie care acorda foarte mare importanta educatiei. Tatal sau a fost proprietarul unei companii de transport, ocupatie ce presupunea drumuri dese la Tokio si astfel lipsa indelungata de acasa. Ramas orfan de mama la varsta de noua ani, Jigoro Kano se muta in casa tatalui sau din Tokio si este inscris de acesta la o scoala privata renumita, unde incepe sa studieze limba engleza. La varsta de 13 ani este mutat la o alta scoala unde isi aprofundeaza cunostintele de engleza cu profesori europeni, invatand totodata si limba germana. Acest moment avea sa fie unul extrem de important in viata lui si avea sa cantareasca foarte mult in istoria judo de mai tarziu. Avand un fizic firav, copiii mai mari au inceput sa-l sicaneze iar tanarul Jigoro, neajutorat, se intorcea deseori la casa tatalui sau plangand. Aici il intalnea frecvent pe Dl. Nakai, un prieten al tatalui sau, care in tinerete fusese una din garzile personale ale sogunului. Acesta a fost primul care i-a povestit lui Jigoro despre existenta jujutsu, ca si modalitate de aparare chiar impotriva oponentilor mai mari. Fiind un copil ambitios si constiincios, niciodata descurajat, cuvintele lui Nakai i-au sunat ca o revelatie si s-a decis sa invete jujutsu. Tatal sau insa nu a fost de acord cu acest lucru insa vazand indarjirea cu care fiul sau nu se lasa induplecat, a acceptat cu greu sa-i gaseasca pe cineva care sa-l invete. La varsta de 17 ani, Jigoro descopera in sine insusi primul sau dascal, nu inainte insa de a bate la usile multor persoane din cartierele orasului. Din acest moment si-a concentrat toata atentia in studiul jujutsu si, asa cum era un elev foarte bun la celelalte discipline, a ajuns in foarte scurt timp sa exceleze si in jujutsu. A devenit rapid asistentul maestrilor sai si a fost chiar solicitat sa preia conducerea dojo-ului atunci cand acestia au incetat din viata.

Personalitatea lui Jigoro Kano
Este foarte greu de inteles aparitia judo fara a intelege personalitatea complexa a fondatorului acestei arte, personalitate caracterizata de constiinciozitate, ambitie, aprofundare, urmarirea exacta a scopului si blandete. La 17 ani isi incepe studiile la universitatea din Tokio unde aprofundeaza cunostinte de literatura, economie si stiinte politice. Ulterior continua sa studieze filosofia si inclina spre ramura educatiei, subiect cel mai apropiat de sufletul sau. El a vazut astfel in educatie valoarea suprema din punct de vedere al dezvoltarii individuale precum si a societatii japoneze in ansamblul ei. Se poate afirma ca Jigoro Kano si-a dedicat intreaga viata educatiei, sustinand ca cele mai multe eforturi trebuie indreptate catre educarea si calificarea profesorilor buni, care la randul lor vor educa generatiile ce vor urma. Pentru 30 de ani a condus “Tokio Teacher’s Training College”, una din cele mai prestigioase scoli de educatie din Japonia, scoala fundata de el insusi. Tot in aceasta perioada a devenit si consilierul special al ministrului educatiei si una din multele sale obligatii a fost supravegherea programei scolare. Astfel Kano, avand si experienta personala, a realizat ca educarea psihica in scoli este foarte redusa si a sustinut mereu ca dezvoltarea psihica a copiilor are o importanta majora in maturizarea lor corecta. S-a interesat personal in mai multe ramuri ale sportului dar a observat ca jujutsu nu dezvolta numai forta fizica si a vazut in aceasta ramura o cale excelenta de a dezvolta calitatile morale si mentale. Mai mult, din cauza necesitatii antrenarii cu un partener, a vazut si cat de multa responsabilitate este implicata si cum fiecare este dependent de celalalt in vederea propriei dezvoltari.

Nasterea judo
Acesta este fundalul pe care Kano a conceput judo. Scopul principal a fost in primul rand educational. Astfel a aparut si necesitatea incorporarii unor schimbari in jujutsu – era inacceptabila permiterea in scoli a tehnicilor dificile si periculoase. Devenea deci necesara transformarea jujutsu intr-un sistem mai bland. Pentru a culege cat mai multe informatii, Jigoro Kano a mers din scoala in scoala, contactand cat mai multi maestri. Unii accentuau tehnicile de lovire iar altii dimpotriva, puneau mai mult accent pe stransori si blocari ale bratelor. Urmatorul pas a fost asadar in biblioteci, unde a inceput o munca imensa de strangere a informatiilor. Tot acum a concluzionat si ca aceasta culegere a datelor de la diverse persoane este importanta, insa concentrarea pe o singura metoda nu are cum sa duca la progresul jujutsu: “lumea se schimba si jujutsu trebuie sa se schimbe odata cu ea”. Astfel ca in ianuarie 1882 isi deschide primul dojo pe cont propriu, intr-o mica incapere a templului budist Eishoji (figura alaturata). Si-a adunat cativa elevi si le-a spus ca, incepand de acum, ei vor fi antrenati intr-o metoda complet noua, care contine integrate in ea mai multe alte metode. Le-a explicat de asemenea ca acest nou sistem a fost conceput pentru a le furniza o educatie completa din punct de vedere fizic, mental si moral. Noua metoda a fost denumita “judo” pentru a sublinia si mai mult faptul ca nu este doar o alta arta martiala ci mai degraba o “cale” bazata pe principiile blandetii si flexibilitatii. Scoala proaspat fondata a fost numita Kodokan – “locul unde se invata calea”.

Munca lui Kano insa nu se opreste odata cu infiintarea scolii Kodokan ci de-abia acum incepe. Doua importante sarcini mai trebuiau duse la indeplinire: recunoasterea noii sale metode precum si raspandirea pe scara larga a sistemului sau, facandu-l disponibil pentru toata lumea.
Sursa: www.jkarate.ro

Clubul Sportiv Varan

E-mail: csvaran@yahoo.com

Web: www.csvaran.ro

Stil: Ju Jitsu

Crazy Karateka

Sursa: www.blacksamurai.webs.com

Clubul Sportiv ” Academia de chen taiji quan “

E-mail: emilmoldovan@gmail.com

Web: www.kung-fu.ro/chen.htm

Stil: Kung-Fu

Si-Jo Yip Man

Marele maestru Yip Man s-a născut la 14 Octombrie 1893 sub dinastia Ching în oraşul Fatshan din ţinutul Kwantung. Numele său original a fost Gei Man, a avut un frate mai mare, Gai Gak şi două surori mai mici, Wan Mei şiWan Hom. De la 6 ani a învăţat de la Chan Wan Shun, a fost ultimul şi în acelaşi timp şi cel mai tânăr discipol al lui Chan. În 1905 a murit Chan Wan Shun, dar înainte de moartea lui i-a încredinţat datoria de a-l ănvăţa pe Yip lui Ng Chung Sao. În 1908 o rudă l-a ajutat pe Yip să găsească o locuinţă în Hong Kong, pe Kane Road unde a învăţat ca bursierul Colegiului St. Stephen. Între 1909-1913 s-a întâlnit cu unul dintre fii lui Leung Jan, Leung Bik. Acesta i-a predat Wing Chun timp de 4 ani şi astfel Yip Man a deţinut toate cunoştinţele Wing Tsun-ului. Timp de peste 20 de ani, între 1914 şi 1937 a lucrat mai mult la armată şi la poliţie. S-a căsătorit cu Cheung Wing Sing (ea era descendenta unui ministru din dinastia Ching). A avut patru copii: fii Yip Chun (Yip Hok-Chun), Yip Ching (Hok Ching) şi fiicele Ar Sum şi Ar Wun. În afara muncii sale s-a mai întâlnit şi s-a mai antrenat şi cu alţi maeştrii, între aceştia se numără Yuen Kay-San, Yiu Choi şi Tong Kai. Grădina maestrului a fost cumpărată de către guvern şi a fost preschimbată într-un muzeu. Între 1937-1945, în timpul ocupaţiei japoneze, Yip Man a trăit în Fatshan şi s-a luptat împotriva invadatorilor. Când satul lui natal a fost ocupat el a rezistat şi nu a respectat guvernul formal. Prietenul său, Chow Cheng Chung i-a aprovizionat familia cu hrană din când în când. Marele maestru a vrut să-i mulţumească lui Chow acest gest şi a început să-i predea Wing Tsun fiului acestuia, Chow Kwang Yiu.Între 1941 şi 1943 a predat în Wing On aici formând prima generaţie: Kwok Fu, Chan Chi Sun, Ng Ying, Lun Kai. După capitularea japonezilor abia în 1948 a continuat să predea, discipolul său a fost Tong Kai Pang Nam şi i-a predat acestuia în Asociaţia Atletică Cheung Yee din Fatshan. În 1949, pentru a scăpa de regimul lui Mao, a emigrat prin Macao în Hong Kong. În 1950 a început să predea în Kowloon, pe strada Dai Lam la Asociaţia Muncitorilor din Restaurante.În prima clasă a avut doar 8 discipoli printre aceştia Leung Sheun şi Lok Yiu. Toţi au fost muncitori în restaurante şi din această cauză partea aceasta a fost numită “Faza Întâi a Asociaţiei Muncitorilor din Restaurante”. În 1953, din cauza alegerilor din cadrul asociaţiei, a fost nevoit să-şi mute şcoala pe strada Hoi Tan. A început să dea ore private în Biserica Celor Trei Prinţi de pe strada Yue Chow. În 1954 a continuat să le predea membrilor Asociaţiei Muncitorilor din Restaurante, în acest timp i-au fost discipoli Lo Man Kam şi Kan Wah-Chit (Victor Kan). Între 1955 şi 1957 s-a mutat din nou în Kowloon şi aici i-a fost discipol Lee Siu-Ling (Bruce Lee), Hawkins Cheung şi mulţi alţii. Între 1957 şi 1963 a ţinut ore private şi a predat în numeroase locuri, în atelierul de olărit al lui Sau Kai-Wan şi Shun Kei, la numărul 61 de pe Tai Po Road din Lee Chang Ok Chuen şi în croitoria Yee Wa. În această perioadă au învăţat de la el Cheun Yiu-Wing, Chan Wun Lam, Kwok See-Yan şi Peter Chang. În 1963 şcoala s-a mutat la etajul întâi al restaurantului Tai Sang de pe strada Fook Chuen din Tau Kok Tsui. Mulţi au venit în această clădire să înveţe de la marele maestru. În această perioadă maestrul a predat şi la poliţia de pe strada Hin Hing din San Po Kong. Printre discipoli erau Tan Sang, Lee Yiu Fei, Wong Kok şi mulţi alţii. În 1965 a închis şcoala şi s-a mutat înapoi pe strada Tong Choi.Nu a mai predat în public dar a dat ore private la el acasă. În 1967 a înfiinţat Wing Tsun Athletic Association, prima asociaţie oficială de arte marţiale. După acestea a predat în mai multe locuri, în locunţa Chen Wei Hongs de pe Waterloo Road şi pe Chi Yau Road, asistenţi i-au fost Jun Ching-On, Fung Hon şi alţii. Maestrul a acceptat prima dată o femeie ca discipol, se numea Ng Yuet Dor. Le-a predat şi avocaţilor de pe Siu Fai To şi casa Yip Sing-Cheuk. Acesta a fost ultimul loc unde marele maestru a predat Wing Tsun. În mai 1970, când clasele organizaţiei sale formal s-au format, a decis să se retragă din predat şi că va savura o viaţă liniştită lăsând conducerea gimnaziului şi predatul pe mâinile preferatului său discipol, Leung Ting, care a moştenit sistemul Wing Tsun şi a devenit descendentul lui Yip Man. După ce s-a retras de multe ori l-au văzut savurând ceai în mai multe locuri, singur sau chiar cu discipolii uitând că a fost cândva maestrul lor. Si-Jo Yip Man a murit la 1 decembrie 1972 la el acasă pe strada Tong Choi la 79 de ani. Între 1970 și 1971 Bruce Lee, unul dintre discipolii lui Yip Man, a devenit un celebru actor de filme despre Kung Fu. Bruce era cunoscut mai mult despre Jeet-Kune-Do, un stil creat de el, dar mulți au știut că el a fost o vreme discipolul lui Yip Man. Yip man niciodată nu s-a simțit mândru că Bruce Lee a fost discipolul său. Întotdeauna când l-au rugat să vorbească despre Bruce Lee, a răspuns doar cu un zâmbet. Nu prea a zis nimic când oamenii au afirmat chestii greșite despre teoriile Wing Tsun. Adevărul e adevăr și Yip Man fost Yip Man. Nu contează pentru Wing Tsun dacă vorbește despre Bruce Lee sau nu. Sursa: www.eewto.ro

Kung Fu

Denumirea de Kung-Fu a fost adusã în Europa dupã ce armata britanicã a cucerit la 1856 o parte din teritoriul de sud-est al

Chinei, în zona Hong-Kong, care a fost dominion britanic pînã în anul 1997. Astfel o denumire chinezã „gong-fu” pronuntie

„kong-fu” care în traducere directã înseamnã „timp îndelungat”, „în timp”, „efort uman”, printr-o preluare gresitã, datoritã

faptului cã maestrii chinezi ai acelor vremuri prezentau stilurile de luptã pe care le practicau si apoi le asociau cu aceastã

denumire, prin faptul cã la mãestrie sportiva se ajunge în timp îndelungat, prin eforturi deosebite. Aceasta a ajuns sã

reprezinte artele martiale traditionale din China.

Aceastã denumire nu este folositã în China in documentele oficiale ale Federatiei Chineze de Wushu, unde se foloseste numele

de Wushu, pronuntie “u-su” sau “u-shu”. In rindul populatiei insa este mai cunoscut Kung-fu-ul decit Wushu-ul. O denumire

generica a Kung-Fu este cea de “persoana disciplinata”, “om corect”, dar se mai intilnesc si altele cum este aceasta

“calea artei martiale”, etc.

Un moment deosebit pentru recunoasterea acestor stiluri de luptã l-a reprezentat declansarea si desfãsurarea „revolutiei

boxerilor”, adicã a luptãtorilor martiali din China, din anul 1905. Pînã la momentul în care europenii au denumit artele

martiale chineze „Kung-Fu”, acestea aveau pînã atunci diferite denumiri în functie de:

-Locul în care se desfãsurau, ca de exemplu templul Shaolin, considerat în toate tãrile orientale ca fiind locul de

practicare organizata a artelor martiale, dupã anul 524 e.n., dar si templul Wudang.

-Regiunea geograficã, adicã sudul, nordul Chinei, zona de cîmpie sau cea de munte.

-Animalele pe care le imitau miscãrile de luptã cum sunt tigrul, cocorul, maimuta, sarpele, vulturul, dragonul (animal mitologic)

si altele.

-Armele de luptã si obiectele de muncã, adicã sabia, palosul, lancea, toporul, cutitul si multe altele.

-Stãrile de spirit, atitudinile, filozofia sau religia, de la care s-au dezvoltat stilul „betivului”, stilul „supremei perfectiuni”,

stilul „musulmanilor”, etc.

-Familiile si clanurile care pãstrau si transmiteau în familie secretele tehnicilor de luptã, de pregãtire fizicã si spiritualã.

În anul 1928 guvernul chinez din acea perioadã a încercat sã facã o reformã a artelor martiale chineze printr-o unificare a

tuturor stilurilor pentru a face dintr-o „artã rãzboinicã” un sport national numit „guoshu” sau „zhongguo quan”

(pumni chinezesti). Acest fapt nu s-a reusit datoritã situatiei socio-politice a Chinei, dar evolutia artelor martiale chineze din

acea perioadã a avut un moment de vîrf în anul 1936 cînd la Olimpiada de la Berlin delegatia chinezã a prezentat ca sport

olimpic demonstrativ Kung-Fu-ul, prin stilurile traditionale cele mai reprezentative.

Dupã anul 1949 odatã cu întemeierea Republicii Populare Chineze, pe fondul reformelor efectuate în toate domeniile

vietii si societãtii s-a luat hotãrîrea redefinirii artelor martiale chineze. Astfel au fost studiate, modificate si modernizate o serie

de forme de luptã traditionale care au fost denumite Wushu, adicã „arta rãzboiului” sau „arta de a lupta”, cu o împãrtire oficialã

în stiluri majore si scoli, reduse la un numãr de 372. Dupã unele studii si estimãri pe teritoriul actual al Chinei s-ar cunoaste

si practica peste 2.500 de stiluri, scoli si variante de scoli de arte martiale traditionale.

Principala modificare a fost legata de unificarea Taolu-urilor, astfel in anii ‘70-’80 o echipa formata din peste 30 de persoane

au adunat, studiat si modificat mai multe forme traditionale, in urma acestei activitati au rezultat formele standard denumite:

Chang-Quan (Boxul lung sau de nord), Nan-Quan (Boxul de sud), dar au fost modificate si realizate noi Taolu-uri in stilul

Taichi “Taiji-Quan” (cu mina goala si cu arma) si in cele ale celor patru arme clasice: sabie, palos, baston lung si lance.

Pe fondul revolutiei culturale din China anilor ’70 o serie de scoli si temple în care se predau artele martiale traditionale au

fost desfiintate. Cel mai seminificativ fapt fiind chiar desfiintarea templului „Shaolin” de unde cãlugãrii meditativi si cei luptãtori

au fost împrãstiati în toatã China. Templul a fost restaurat dupa anul 1972, in prezent el fiind considerat patrimoniu national.

O altã evolutie a artelor martiale chineze a fost cea a chinezilor din diaspora. Aceastã diaspora s-a format în vestul Europei,

dar si în SUA si Canada, încã din secolul al XIX-lea, iar o altã diaspora a fost în tãrile din sudul Asiei, în Singapore, Malaezia

si Indonezia. Dupã 1949 insula Taiwan s-a separat de China si pînã în anul 1972 a fost recunoscutã de cãtre ONU ca

reprezentînd China, chiar în prezent aceasta denumindu-se „Republica China”.

Marea majoritate a chinezilor din afara Chinei au practicat si practicã stilurile traditionale de Kung-Fu, pãstrînd traditiile si

formele vechi de cîteva sute de ani. Un fapt deosebit de interesant este acela cã începînd cu anul 2004 Federatia Internationalã

de Wushu a introdus o formã nouã de competitie denumitã „Wushu Traditional”, dar nu „Kung-Fu”, aceasta înseamnã o

anumitã „reorientare” datoritã faptului cã pe plan mondial s-au constituit o serie de federatii, asociatii si organizatii de Kung-Fu,

care nu au legãturi si nu recunosc Wushu-ul ca sport traditional, iar la concursuri se interzice prezentarea Taolu-urilor moderne

de Wushu. Sursa: www.kung-fu.ro

Clubul Sportiv Jissendo

E-mail: office@jissendo.ro

Web: www.jissendo.ro

Stil: KickBoxing

Club Electric Dojo

E-mail: office@electricdojo.ro

Web: www.electricdojo.ro

Stil: Kyokushin

Masutatsu Oyama

Sosai

Masutatsu Oyama s-a nascut la 27 iulie 1923 într-un sat nu departe de Gunsan, în Coreea de Sud. La o vârsta relativ tânara a fost trimis în Manciuria, în sudul Chinei, pentru a locui la ferma surorii lui. La vârsta de noua ani a început sa studieze forma chineza sudica a stilului Kempo sub îndrumarea maestrului Yi, angajat în perioada respectiv la ferma. Când Oyama s-a întors la 12 ani în Coreea a continuat antrenamentul studiind Kempo corean. În 1938, la vârsta de 15 ani a plecat în Japonia, cu gândul de a se înscrie într-o scoala militara si a deveni pilot. Încercarea nu i-a reusit însa, deoarece în perioada aceea viata în Japonia nu era tocmai usoara, iar visul de a deveni pilot pe un avion militar a trecut în plan secund.

La scoala lui Funakoshi

Oyama nu a renuntat însa la antrenamente. A început studiul boxului si al judo-ului, iar o ocazie l-a adus pe sosai în dojo-ul lui Gichin Funakoshi de la Universitatea Takushoku. La vârsta de 17 ani, progresul lui a fost incredibil, ajungând la centura neagra cu 2 dan, iar la vârsta de 20 ani, când s-a înrolat în Armata Imperiala, avea deja 4 dan. În aceasta perioada Oyama a întrerupt si antrenamentele de judo.

So Nei Chu

Înfrângerea Japoniei si perspectiva unei ocupatii militare l-au adus pe Oyama într-o stare de disperare maxima. În aceasta perioada Oyama îl întâlneste pe So Nei Chu, un alt maestru corean din provincia din care se tragea si sosai si care era o autoritate în Japonia în Goju Ryu. Maestrul era binecunoscut pentru forta fizica si taria spiritului. So Nei Chu este cel care l-a îndrumat pe Oyama sa îsi dedice viata artelor martiale. Tot el a fost cel care l-a sfatuit pe Oyama sa se retraga timp de trei ani în munti pentru a-si perfectiona arta.

Antrenamente pe munte

La vârsta de 23 ani, Mas Oyama l-a întâlnit pe Eiji Yoshikawa, autorul romanului Musashi, bazat pe viata si aventurile celui mai faimos samurai japonez. Romanul si autorul au avut o influenta covârsitoare asupra lui sosai, introducându-l într-o lume fascinanta, cea a samurailor si într-un cod pe care îl va respecta toata viata, Bushido. La mai putin de un an de când l-a întâlnit pe Yoshikawa, în 1948, Oyama viziteaza muntele Minobu din prefectura Chiba, unde Musashi si-a dezvoltat arta sabiei, cu intentia de a petrece urmatorii trei ani în studiul artelor martiale. Împreuna cu el a urcat si un elev de-al sau, Yashiro, însa dupa sase luni, din cauza soltudinii si a antrenamentelor dificile, acesta cedeaza psihic si îl paraseste pe Oyama. Dupa mai bine de un an si jumatate, sponsorul care îi trimitea mâncare l-a anuntat pe Oyama ca nu îl mai poate finanta, astfel încât perioada de antrenament pe munte a luat sfârsit. Câteva luni mai târziu, în 1947 Mas Oyama a câstigat primul Campionat National de Arte Martiale de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. Nemultumit de faptul ca a trebuit sa renunte la antremanentul pe munte, Oyama se decide sa îsi dedice viata artelor martiale si reâncepe o perioada de antrenament în care exersa 12 ore pe zi pe muntele Kiyozumi din Prefectura Chiba. Tot în aceasta perioada începe un studiu aprofundat al Zen-ului, pe care îl considera parte integranta din Karate, ajungând sa declare :”Karate este Zen”.

Iesirea în lume

În 1950 Oyama a început o serie de demonstratii menite a arata lumii puterea Kyokushin-ului. Într-un turneu început în Statele Unite ale Americii, Oyama va începe un turneu pe parcursul caruia a spart caramizi cu mâinile goale, a rupt gâtul sticlelor cu shuto, dar mai ales a înfruntat 47 de tauri carora le-a rupt coarnele, iar pe patru dintre ei a reusit sa îi ucida. În 1957, aflat în Mexic, Oyama era cât pe ce sa fie ucis în timpul unei lupte cu un taur care a reusit sa îl raneasca si a petrecut sase luni în spital. În perioada aceasta, din cauza ca majoritatea luptelor în care se angaja se terminau în câteva secunde, de multe ori în urma unei singure lovituri, a capatat porecla de „Godhand” (Mâna lui Dumnezeu). Japonezii obisnuiau sa spuna despre Oyama: „Ichi geki, hissatsu”, ceea ce înseamna „o lovitura, moarte sigura”. Tot în aceasta perioada, Oyama l-a cunoscut pe shihan Jacques Sandulescu, românul cu care avea sa fie prieten pâna la sfârsitul zilelor.

Primul dojo

În 1953, Mas Oyama a inaugurat primul lui dojo, pe o parcela din Mejiro, Tokyo. În 1956, într-un studio de balet aflat în spatele Universitatii Rikkyo, Oyama avea sa adune sub îndrumarea lui nu mai putin de 700 de elevi. Practicanti ai altor stiluri obisnuiau sa vina în acest dojo pentru sparring, iar Oyama si elevii lui încercau sa preia de la acestia tehnici care se dovedeau folositoare în lupta. În felul acesta Kyokushinul a evoluat si s-a dezvoltat în arta martiala care este astazi.

Provocarea

În 1964, luptatorii de box tailandez îi provoaca pe japonezi la o întâlnire cu cinci dintre ei, iar Oyama accepta. Trei dintre elevii lui câstiga în fata tailandezilor si astfel Oyama dovedeste înca odata suprematia Kyokushin-ului. În acelasi an se pun bazele cartierului general al Kyokushinkai Kan.

Primul campionat mondial

Ideea lui Oyama de a aduna într-un singur campionat cei mai puternici luptatori ai lumii a generat un fenomen extraordinar. Primul campionat mondial tinut în 1975 la în Tokyo a repurtat un succes extraordinar. Practicantii altor stiluri veniti la competitie au fost aproape toti eliminati în primele tururi. De atunci, din patru în patru ani, japonezii organizeaza în Tara Soarelui Rasare un campionat mondial la care sunt invitati cei mai buni luptatori din fiecare tara unde se practica Kyokushin-ul. Si simpla participare la un astfel de eveniment este o onare pentru orice luptator din oricare parte a lumii.

În 26 aprilie 1994 Masutatsu Oyama moare de cancer la plamâni. Ca urmare a decesului, Organizatia Internationala de Kyokushin se divide în mai multe fractiuni.

Sursa: www.kyokushin.ro

Wing Chun … Jeet Kune Do

Wing Chun

Asemenea tuturor stilurilor clasice de Gung Fu chinezesc, sistemul Wing Chun îşi trage rădăcinile din trecut de la templul Siu Lum (Shaolin), aflat în Muntele Sung din provincia chineză Ho Nan. În timpul perioadei cunoscute drept Dinastia Ching (Qing), numită şi guvernarea manciuriană, templul a devenit loc de refugiu pentru forţele rebele – patrioţi Ming care juraseră să răstoarne regimul Ching, ei înşişi fiind cei care răsturnaseră benevolentul regim Ming aflat anterior la putere. Mănăstirea Siu Lim a oferit un bun refugiu patrioţilor, care se identificau între ei prin folosirea unui gest secret cu mâinile care de atunci a fost identificat cu Gung Fu-ul chinezesc – palma stângă fixată deasupra pumnului drept închis. Acesta era menit să semnifice afilierea cuiva la cauza rebelilor prin reprezentarea către un observator a imaginii soarelui şi lunii – cele două elemente care constituie caracterul chinezesc pentru Ming. Acest semn secret cu mâinile era foarte asemănător cu „semnele bandelor” urbane americane, utilizate azi să reprezinte sau să identifice pe anumiţi membri ai bandelor, dar care a fost folosit cu peste 300 de ani în urmă!

În timp, guvernatorii manciurieni au aflat despre simpatia mănăstirii despre simpatia şi ajutorul acordat de către mănăstire patrioţilor Ming prin intermediul trădării unui călugăr pe nume Ma Ling Yee, care cunoştea punctul vulnerabil al templului şi i-a ajutat pe Ching să incendieze templul. Mulţi dintre călugări au pierit în acel incendiu, care a avut loc aproximativ în anul 1674 D.C., dar printre supravieţuitori se găseau şi cei „Cinci Maeştri”: Jee Seen, Fung Doh Tak, Pak Mei, Miu Heen şi călugăriţa buddhistă Ng Mui.
Una din cele mai larg acceptate versiuni despre interpretarea originii Wing Chun-ului spune că Ng Mui s-a refugiat într-un loc numit Bock Hock Gwoon – templul „Cocorul Alb”, aflat pe Muntele Tai Leung. Într-una din numeroasele vizite în satul de la poalele muntelui, ea a întălnit o fată tânără şi frumoasă pe nume Yim Wing Chun care, împreună cu tatăl ei Yim Yee, vindea lapte de soia în acel sat. Laptele de soia, fiind vegetal, era un mijloc de existenţă obişnuit pentru călugări şi călugăriţe la vremea aceea, aşa că Ng Mui a devenit client permanent pentru Yim Wing Chun şi tatăl ei. Prin intermediul relaţiei lor strânse Ng Mui a aflat despre un anume latifundiar răuvoitor care fusese atras de frumuseţea şi tinereţea lui Yim Wing Chun şi care o ceruse în căsătorie în ciuda faptului că ea fusese deja promisă altcuiva, şi de faptul că şi ea şi tatăl ei refuzaseră să permită vreo încălcare a logodnei. De vreme ce latifundiarul, pe numele său Wong, îi ameninţase deja cu violenţa corporală pe Yim şi pe tatăl ei, Ng Mui a decis să o accepte pe Yim Wing Chun ca discipol şi să-i dezvăluiască acesteia secretele complicatului sistem de luptă pe care îl perfecţionase la mănăstire – propria ei combinaţie de tehnici din variate stiluri de Gung Fu învăţate la templul Siu Lum. Tehnicile pe care Ng Mui le-a ales erau acelea care se bazau mai mult pe viteză şi pe agilitate, decât pe forţa musculară. Pentru acestea, ea a rămas renumită prin faptul că le-a extras mai ales din formele de Şarpe şi Cocor ale Shaolin Gung Fu-ului.

După ce a învăţat suficient din stilul ştiinţific de luptă al lui Ng Mui pentru a-şi asigura o victorie, Yim Wing Chun s-a întors în satul ei şi, folosindu-se de nou învăţatele abilităţi l-a provocat şi l-a învins într-un mod categoric pe Wong. Apoi ea a mers să se căsătorească cu logodnicul său, Leung Bok Sau şi a continuat să exerseze şi să-şi îmbunătăţească sistemul de luptă transmis ei de către Ng Mui. Stilul rezultat a fost denumit „Wing Chun Kuen” de către soţul ei, ca tribut pentru îmbunătăţirile şi rafinamentele făcute de Yim Wing Chun. Leung Bok Sau în cele din urmă l-a învăţat acest sistem pe un bărbat pe nume Leung Lon Gwai, care la rândul său i-a transmis arta mai departe lui Wong Wah Boh, care era actor la opera chineză amplasată pe o corabie numită Hung Shuen, sau „Corabia Roşie”. Printr-o coincidenţă, printre membrii acestei trupe ambulante se afla şi unul dintre cei „Cinci Maeştri”, Maestrul Jee Seen, care stătea ascuns şi servea ca bucătar pe corabie. Jee Seen, în această perioadă, l-a instruit pe un alt membru al trupei, Leung Yee Tai, în mânuirea Bastonului Lung. După ce a ajuns să stăpânească tehnica de baston, Leung Yee Tai a mers să înveţe arta Wing Chun-ului de la prietenul său Wang Wa Boh. Mai târziu, tehnica de baston pe care Leung Yee Tai a învăţat-o de la Jee Seen a fost inclusă în sistemul Wing Chun, adăugând „Look Deem Boon” Gwun acestei arte.

De la Leung Yee Tai, arta a fost transmisă unui medic din satul Fatshan din provincia Kwangtung şi al cărui nume era Leung Jan. Leung Jan îşi câştigase o mare notorietate în întraga provincie de luptător iscusit care şi-a învins toţi adversarii. Unul din elevii de top ai lui Leung Jan a fost un om pe nume Chan Wa Soon, a cărui poreclă era Wun Chen Wa care se tălmăceşte „Casierul Wa”. El şi-a căpătat porecla pentru că funcţiona la o tejghea de schimb de bani, aflată chiar lângă farmacia lui Leung Jan din Fatshan.

Chan Wa Soon a purces să predea sistemul Wing Chun în Fatshan în anii care au urmat şi a devenit chiar instructor şef de arte marţiale în armată. Pe la vârsta de şaptezeci de ani, el a închiriat un templu antic al membrilor clanului Yip în scopul de a preda arta Wing Chun. Printre mulţii săi discipoli a început antrenamentul şi un tânăr de treisprezece ani pe nume Yip Man. Deşi provenea dintr-o familie cu posibilităţi, s-a folosit totuşi de banii din propriile sale economii pentru a plăti taxele destul de ridicate impuse de către maestrul Chan. Yip Man a continuat să se antreneze sub oblăduirea lui Chan până la moartea acestuia din urmă, când Yip Man împlinise vârsta de şaisprezece ani. Atunci Yip Man a părăsit Fatshan-ul şi s-a mutat la Hong Kong să studieze într-o şcoală europeană, St. Stephen, unde se spune că deseori se lupta şi-şi învingea colegii europeni în confruntări.

Prin intermediul unui prieten, Yip Man a fost prezentat unui bărbat mai bătrân care era renumit printr-o mare iscusinţă ca luptător de Gung Fu şi a dorit să-l provoace la luptă. Bărbatul, prezentat tânărului Yip Man drept „D-l Leung”, cunoştea reputaţia de luptător a lui Yip Man, ca şi faptul că Maestrul Chan Wa Soon îl instruise pe Yip Man în Wing Chun. Yip Man, nerăbdător să lupte, nu s-a gândit nicidecum de două ori la faptul că bărbatul respectiv ştia ceva despre trecutul său. Dar, după ce a fost învins categoric de către acel bărbat, Yip a aflat adevărata lui identitate. Era nimeni altul decât Leung Bick, fiul lui Leung Jan şi colegul de antrenament al lui Chan Wah Soon, însuşi instructorul lui Yip Man!

Yip Man şi-a început antrenamentul sub Leung Bick şi până la urmă a învăţat întreg sistemul aşa cum fusese el transmis de către Leung Jan fiului său. Pe vremea când a împlinit vârsta de douăzeci şi patru de ani, Yip Man atinsese un înalt nivel de îndemânare în Wing Chun. S-a întors atunci în satul natal Fatshan, unde a rămas până după cel de-al doilea Război Mondial, când a revenit în Hong Kong şi a trăit într-o oarecare penurie, comparativ cu standardul de înavuţire cu care fusese obişnuit în tinereţe.

În anul 1949, Yip Man a început să predea arta Wing Chun publicului. În calitate de ultim moştenitor în viaţă cunoscut al sistemului în afara Chinei, Yip man a devenit Marele Maestru în Wing Chun. Printre numeroşii elevi s-a numărat şi tânărul Bruce Lee care a continuat să acapareze faimă şi notorietate mondială. Printre alţi bine-cunoscuţi discipoli ai lui Yip Man se numără Ho Kam Ming, Tsui Sheung Tin, defunctul Wong Shun Leung, Lee Sing, Leung Ting, defunctul Moy Yat, Wong Gee Wing şi mulţi alţii. El i-a antrenat de asemenea şi pe cei doi fii ai săi, Yip Chun şi Yip Ching în arta Wing Chun. Ambii erau încă foarte activi în predarea învăţăturilor din arta tatălui lor în momentul scrierii acestei lucrări.

În 1972 marele maestru Yip Man a fost diagnosticat cu cancer la gât. Deşi a luptat cu îndârjire împotriva efectelor debilitante ale cancerului, a sucombat până la urmă din cauza mortalei maladii la data de 2 decembrie a aceluiaşi an.

Astăzi, datorită eforturilor lui Yip Man şi a numeroşilor săi discipoli, arta Wing Chun-ului a înflorit în întreaga lume iar adepţii săi continuă să crească ca număr.

Jeet Kune Do este un proces si nu un produs sau un rezultat final. Ca o expresie personala a lui Bruce Lee asupra artelor martiale, JKD a evoluat pornind de la Wing Chun catre un amalgam dinamic de kickboxing si grappling. Aceasta arta are doua aspecte: fizic si filosofic. Aspectul fizic implica sa descoperi ce este mai bun pentru tine. Aspectul filosofic este folosit de catre JKD ca un mijloc de autocunoastere si progres.

Choi Hong Hi

Fondatorul artei martiale Taekwondo
Grand Maistru 9 DAN

Generalul Cioi Hong Hi.

Nascut la 9 noembrie 1918, in Corea. La 12 ani incepe studierea stilului national de lupta cu picioarele numit Takion. Petrecind studiile in Japonia a studiat Karate la Marele Maestru Ghichin Funakoshi, de la care a primit centura neagra I DAN. Cu inceperea a 2-lea razboi Mondial este recrutat in armata japoneza, care lupta si impotriva Coreei. Din cauza ca nu doreau sa lupte contra patriei sale a fost aruncat cu mai multi studenti in inchisoare. Nici acolo antrenamentele nau incetat, mai mult ca atit, incepe lucrarea sa asupra stilului universal ce sar putea opune Karatelui.
Dupa razboi devine ofiter in armata coreana. Continue dezvoltarea artei moderne din combinatia elementelor din Takion, Subakgi, Hva Rando cu elemente modernizate din Karate. Elementele noi de lupta sunt introduse la baza antrenamentelor militarilor coreeni. La 11 aprilie1955 este anuntata oficial fondarea stilului nou sub denumirea de TAEKWON-DO, ce inseamna „calea mainii si a picioarului”. In 1959 Generalul Cioi este ales presedinte a Asociatiei Coreene de TAEKWON-DO, iar la 22 martie 1966 fondeaza Federatia Internationala de TAEKWON-DO (ITF). A scris mai multe lucrari printre care enciclopedia TAEKWON-DO in 15 volumuri. A invatat toata viata sa si a lasat urmasi multi elevi, carora lea dedicat arta originala sub numele de TAEKWON-DO.
A decedat la 15 iunie 2002, in Koreea. Sursa: www.tkg2003-2006.narod.ru

Clubul Sportiv Bushido

E-mail: master@bushido.ro 

Web: www.bushido.ro

Stil: Taekwondo

Taekwondo

Peninsula Coreei se intinde dinspre nord-estul vastului continent asiatic spre sud si are o suprafata aproape egala cu Anglia si Scotia la un loc.
Coreea se invecineaza la nord si vest cu China si la est cu Japonia . Inca din anul 1948 atat peninsula cat si statul Coreean a fost divizat in doua parti. Rezultatul acestei sciziuni s-a rasfrant si asupra Taekwondo-ului fiind impartit in doua ramuri si chiar dezvoltat dupa criteriile si pozitiile politice respectiv adoptate;

-Coreea de Nord (comunista) pentru Taekwondo ITF prin contributia Gen. Choe Hong Hui.
-Republica Coreea (democratica) pentru Taekwondo WTF prin contributia maestrului Un Yong Kim.

Republica Coreea este o tara foarte moderna, puternic industrializata, a carei economie a devenit un model pentru multe tari din lume. Capitala se afla la Seul, un oras la fel de modern ca orice mare metropola din Europa sau SUA. Este situata aproape de centrul peninsulei coreene pe partea vestica, la malul Mari Galbene.
Cele mai vechi religii ale Coreei sunt samanismul, budismul si confucianismul. Ele au jucat un rol important la inceput in dezvoltarea culturala a tarii.
Taekwondo-ul s-a modernizat, sub ideologia confucianista a respectului pentru ritualuri, relatii interumane, atitudine si comportament corect. Contributia majora o are insa filosofia budhista si taoista.
Filosofia budhista a crescut nevoia de viata estetica si de perfectiune a binelui, in timp ce filosofia taoista a furnizat modul de intelegere a sensurilor mai adanci ale tehnicilor si antrenamentelor practicate in relatie cu natura.
Filosofia taoista in TAE-KWON-DO se regaseste si prin compozitia denumirii. DO-ul este inteles in general cu sensul de cale sau proces pe care cineva il urmeaza in atingerea unui scop. DO-ul ca un concept filosofic rasaritean este greu de explicat cu ajutorul cuvintelor.
Oricum, in descrierea antrenamentelor de taekwondo este posibil de demonstrat cum principiul DO-lui ridica taekwondo-ul de la nivelul sportului la un mod de experimentare a armoniei dintre fizic si mental, dintre individ si mediu. Modul cum DO-ul actioneaza in Taekwondo poate fi inteles si cu ajutorul termenilor filosofici asiatici.
Sensul general poate fi explicat astfel: calea cea mai potrivita de a face ceva.

Scurt istoric al evolutiei Taekwondo-ului ;

1. Perioada dinastiei KOGURYO (ani dc 67-660), taekwondo apare public in timpul
regelui Taejo mare amator de jocuri, organizator si fondator al Festivalului “SIN SU DO”.
Cu aceasta ocazie aveau loc o varietate foarte mare de jocuri cu caracter razboinic, dintre care (lupta cu bastonul, lupta cu sabia, trasul cu arcul, etc…), dar mai ales lupte fara arme in forma traditionala, fapt ce ne arata cum au loc primele intalniri sportive de TAEKGYEON (forma veche a takwondo-ului) si Soo Bak (lupta corp la corp). Campionii erau felicitati si premiati chiar de catre rege, fiind selectionati totodata in cadrul garzilor regale, beneficiind de mari privilegi, fapt ce s-a constituit intr-o provocare, contribuind la dezvoltarea acestei forme traditionale de arte martiale. Din pacate nu s-a intamplat acelasi lucru cu tehnicile de Soo Bak care, din nefericire, nu au mai fost deloc incurajate si a disparut din Coreea. Fiind mai tarziu redescoperite in Japonia si popularizate sub denumirea de JUDO.

2 .Perioada dinastiei SILLA (ani 690-930), taekwondo-ul apare in aceasta perioada sub o forma si mai completa, fiind folosit ca forma militara de educatie, si organizare sociala numita “HWA RANG DO”, inceputa de catre regele Jin Heung. Hwa Rang Do-ul devenise un fenomen social nu numai datorita componentei fizice ce cuprindea tehnicile de Taekgyeon sau Soo Bak dar mai ales pentru latura filozofica a vremurilor ce impuneau cu rigurozitate respectarea unor principi de viata:
- loialitatea fata de natiune
- respectul si obedienta fata de parinti
- exersarea discretiei
- practicarea diplomatiei etc…
de altfel toate acestea cit si multe altele se regasesc si astazi in cultura Coreeana.

3 .Perioada dinastiei KORYO (ani 930-1390), in timpul acestei dinastii s-au dezvoltat foarte mult artele martiale, dat fiind faptul ca regele Chung Hae a incurajat organizarea de festivaluri cultural sportive si chiar a introdus in sistemul militar initierea si specializarea soldatilor prin intermediul cunoasterii si aprofundarii artelor martiale. Numarul crescut de festivaluri a avut un rol foarte mare in popularizarea Taekgeon-ului.

4 .Perioada dinastiei YI (ani 1390-1910), regele Taejo fondatorul dinastiei YI a impus o noua formula de viata mai idealista prin emanciparea unor principii “barbatul trebuie sa cunoasca literatura, sa scrie poezie, sa cante la anumite instrumente muzicale, etc…”, toate acestea ca rezultat principal al treceri de la Budhism la Confucianism.
Artele martiale in aceasta perioada nu au mai fost la fel de populare, ele fiind doar un privilegiu acordat ofiterilor si nobililor. In aceste conditii s-a procedat la fundamentarea primelor norme de departajare, (regulamente) cu ocazia concursurilor, si chiar a practicantilor pe trei nivele valorice:
-experti, cei care puteau executa lovituri cu piciorul la cap prin saritura si intoarcere,
-intermediari, cei care puteau executa lovituri cu piciorul la corp prin saritura si intoarcere,
-incepatori , cei ce nu puteau lovi cu piciorul mai sus de nivelul soldului,
Au mai fost stabilite care sunt loviturile punctate in concurs atat cu picioarele cat si cu bratele.
Acesta este perioada de orientare si crestere a interesului practicantilor pentru loviturile de picior care au devenit preponderente si au marcat evolutia viitoare a Taekwondo-ului.

5 .Perioada MODERNA (ani 1910-1945), dupa sfarsitul primului razboi mondial 1909, in Coreea a fost instaurata ocupatia Japoneza si s-au interzis artele martiale traditionale cat si alte manifestari culturale cu acelasi caracter. Pe de alta parte militiile japoneze incercau sa impuna ca alternativa practicarea Karate-ului. Cu toate acestea foarte multi practicanti au continuat antrenamentele traditionale in secret si astfel au reusit sa transmita de la o generatie la alta cunostintele lor.
Astfel artele martiale coreene au ramas nealterate si transmise pana in zilele noastre sub forma disciplinei sportive olimpice, taekwondo wtf.

Practicat de peste 2000 de ani in peninsula coreeana, Taekwondo reprezinta una dintre cele mai vechi forme de arte martiale, in prezent fiind foarte popular in lume ca disciplina sportiva, recent intrind in familia sporturilor Olimpice.
Coreea are o istorie proprie a initierii si dezvoltarii unei discipline de arte martiale, care se intinde de-a lungul timpurilor stravechi. Scrierile istorice sunt putine dar exista foarte multe dovezi arheologice bine pastrate, care vorbasc despre artele martiale vechi ce au aparut pe intinsul peninsulei coreene.
Cultura Coreeana a avut de suferit in timpul procesului de integrare in imperiul Japonez. Din fericire subakhi-ul si taekkyon-ul nu au disparut, ele fiind conservate de mai multi maestrii ai vremi si adus in actualitate dupa eliberarea din anul 1945, odata cu sfirsitul celui de al doilea razboi mondial

La sfirsitul secolului XIX-lea, Coreea a trecut printr-o perioada de trezire datorita influentelor straine, dat fiind faptul ca aceasta tara mult timp nu a avut legaturi cu straini, cu exceptia Chinei si a Japoniei. Datorita inaugurarii relatilor cu Marea Britanie, SUA, Germania, drumul Coreei s-a deschis spre modernizare.
Istoria soobak-ului si taekgyeon-ului sunt o dovada a dragostei poporului coreean pentru artele martiale.Si mai mult, dezvoltarea de la subakhi care punea accentul pe lovituri de brate, la taekkyon care utilizeaza cu preponderenta tehnicile de picior, arata preferintele traditionale din cultura coreeana pentru sporturile si activitatile care implica folosirea picioarelor. Probabil chiar mai important pentru dezvoltarea ulterioara a Taekwondo-ului, este tendinta sportiva coreeana de a pune valoare pe adevarata indeminare in executarea unor tehnici dintre cele mai dificile si spectaculoase.
Cultura coreena avea sa joace un rol important in dezvoltarea taekwondo-ului si transformarea acestuia intr-un complet si sofisticat sport martial ceea ce este in ziua de azi.
Poporul coreean este primul din Asia care a transformat o arta martiala intr-o disciplina sportiva olimpica.

Sub denumirea actuala, Taekwondo este cunoscut incepind cu deceniul 5 al secolului XX. Istoria moderna a taekwondo-ului incepe din anul 1945 la sfirsitului celui de-al doilea razboi mondial, dupa eliberarea Coreei de sub dominatia Japoneza.
Odata cu acceptarea sa in cadrul Festivalului National Coreean de Sport(1957), taekwondo a cunoscut o mare raspindire in Coreea. Scolile,liceele si universitatile si-au facut rapid echipe, iar numarul de competitori si competitii a crescut rapid de la an la an.
Aceasta crestere a adus schimbari modului de executare a tehnicilor si implicit regulamentului de competitie.Toate acestea sunt rezutatul muncii vechilor maestrii care, au observat potentialul de a deveni un sport international. La inceputul anilor `60 Taekwondo-ul s-a dezvoltat din plin atit pe plan tehnic cit si administrativ.
In anul 1965 a luat fiinta Asociatia Coreeana de Taekwondo, iar numele de TAEKWONDO a devenit oficial.
Dupa o lunga discutie intre maestrii vremurilor in anul 1961 ia fiinta prima organizatie recunoscuta oficial sub denumirea de Tae Soo Do Asociation, ca numai la citeva luni mai tirziu sa fie acceptata ca membru al Korean Amateur Sport Association si sa participe in urmatorul an pentru prima oara la un concurs oficial 43rd National Games in 24 octombrie 1962.

In data de 05 august 1965, TaeSoo Do Association schimba denumirea in Korean Tae Kwon Do Association.
Un an mai tirziu 1966 a fost fondata Federatia Internationala de Taekwondo, cu scopul de a promova aceasta disciplina sportiva in afara Coreei.Acest moment a fost foarte important in dezvoltarea Taekwondo-ului.
Ca recunostere a popularitatii Taekwondo-ului in lume ia fiinta la 28 mai 1975 World Tae Kwon Do Federation (WTF).
Recunoasterile incep sa apara si de la forurile mondile, 08 oct 1975 WTF devine membru al International Sport Federation, iar 09 aprilie 1976 WTF devine deasemenea membru al International Military Sport Council, 17 iulie 1980 Comitetul Olimpic International admite WTF ca membru oficial, 12 august 1983 Pan American Sports Organization include Taekwondo pe lista disciplinelor participante.
Anul 1982 aduce o modificare fundamentala in organizarea activitatilor sportive si fizice din Coreea prin infiintarea Ministerului Sportului cu scopul promovarii educatiei fizice si sportului in toata tara si pentru a asigura sprijinul guvernamental necesar desfasurarii cu succes a Jocurilor Asiatice (1986), cit si a Jocurilor Olimpice de Vara (1988), ocazie cu care WTF a organizat o demonstratie uimitoare ce a contribuit decisiv la obtinerea votului de introducere pe listele Jocurilor Olimpice de Vara in anul 1994 a disciplinei sportive Taekwondo. Ca urmare a acestei decizi Taekwondo a participat pentru prima oara oficial la Jocurile Olimpice in anul 2000 Sidney – Australia urmand, dupa cum se stie, participarile cu succes la Olimpiada de la Atena, 2004 si Olimpiada de la Beijing din 2008 rezultatele acestora contribuind la acordarea in continuare a statutului de disciplina olimpica a taekwondo-ului si astfel asteptam cu nerabdare, Olimpiada ce urmeaza sa fie organizata la Londra, in anul 2012. Sursa: www.bushido.ro

Aikido

Naşterea aikido-ului

O Sensei. Aikido cuprinzând tehnici de proiectare şi fixare cu mâinile goale, dar şi cu armele îşi revendică originea la câteva şcoli din care s-au sintetizat procedeele consacrate astăzi, ca aparţinând aikido-ului. În acest sens lesne se poate observa că aceeaşi tehnică executată de un practicant de Daito-Ryu Aiki-Jutsu, este mult mai dură, decât atunci când este executată de un practicant de aikido. După ramificarea stilurilor de aikido o tehnică se execută diferit în funcţie de accentul pe care şcoala respectivă îl pune în execuţia tehnicii: armonie, control, viteză etc. Nu întâmplător am amintit de Daito-Ryu, ci pentru că această artă marţială a avut cea mai mare influenţă asupra aikido-ului. Diferenţa constă în faptul că în timp ce vechile arte marţiale ale samurailor aveau scop declarat maxima eficacitate în război neglijând armonia, vizând eliminarea imediată a adversarului – lucru pentru care era suficientă buna-însuşirea a tehnicilor prin antrenament – artele marţiale moderne, create în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îşi propun protejarea partenerului din sală şi al adversarului pe stradă, în baza concepţiilor umaniste, aderare ideologică potrivită zicalei noastre „la vremuri noi oameni noi”, deci schimbându-se epoca s-au schimbat şi ideologiile despre artele marţiale.  Redăm în sprijinul acestei concepţii definiţia asupra cuvântului budo („Calea luptei”): „Denumire adoptată în sec. al XX-lea pentru artele marţiale, în general, cu aplicare paşnică, implicând pe lângă disciplinele fizice şi procedee tehnice ale mişcării, o concepţie şi o etică. Pentru a distinge artele marţiale (budo) de artele luptei (bugei) şi de procedeele tehnice ale luptei (bu-jutsu), care nu se referă decât la tehnicile fizice ale noilor forme de antrenament fizic şi spiritual, li s-a dat acestora din urmă, după 1868, numele de shin budo („noile căi de luptă”), care, simplificându-se au devenit budo…”  Fondatorul aikido-ului distingea între vechile tehnici şi noile căi: „Calea Budo ne unifică cu Universul, ne face să iubim şi să apărăm cu mărinimie orice fiinţă. Tehnicile Budo sunt doar mijloace prin care se atinge acest ideal”.

Naşterea aikido-ului nu poate fi despărţită de momentul revelaţiei avută de Morihei după un duel cu boken-ul, cu un ofiţer de marină, profesor de scrimă, care n-a reuşit să-l atingă, descoperire, care i-a schimbat total cursul vieţii şi al înţelegerii acesteia într-o nouă viziune, aceea a dragostei faţă de semeni şi natură: „În primăvara anului 1925, în timp ce mă plimbam prin grădină, am avut impresia că universul s-a cutremurat şi că un spirit de aur mi-a învăluit corpul şi l-a schimbat. În acest moment, spiritul şi corpul meu au devenit uşoare. Puteam să înţeleg ciripitul păsărilor şi am fost conştient de Divinitate. Atunci m-am luminat: dragostea pentru Divin este esenţa Budo. Din acel moment, sentimentul că pământul, soarele şi stelele îmi aparţin a devenit din ce în ce mai puternic. M-am eliberat de toate dorinţele, nu numai de dorinţa de a fi celebru, ci şi de aceea de a fi puternic”. În continuare spunea: „Am înţeles că Budo nu constă în puterea asupra adversarului şi că nu este un instrument de distrugere. Adevăratul Budo este acceptarea spiritului universal de menţine pacea şi armonia în lume. Am înţeles că practica Budo constă în a primi dragostea Divinităţii, care protejează şi iubeşte toate fiinţele.”

Aikido a luat naştere, aşadar din şcolile studiate de Ueshiba, majoritatea provenind din Ju-jutsu. Numită „Ştiinţa supleţei”, ju-jutsu avea la origine vechile kumi-uchi, şi cuprindea tehnici de luptă prin care războinicii dezarmaţi se apărau împotriva adversarilor înarmaţi, elaborate de bushi în perioada Kamakura (1185-1333). Dintre şcolile de ju-jutsu amintim: Wa-jutsu, Yawara, Kogusoku-jutsu, Kempo, Hakuda, Shubaku etc. Principalele şcoli care au influenţat aikido sunt:

1. Iai-jutsu, derivată din ju-jutsu şi ken-jutsu, după tradiţie întemeiată de Hayashizaki Jinnosuke Shigenobu în 1560, cu tehnici perfecţionate de Eishin în sec. XVIII, învăţa scoaterea sabiei şi lovirea adversarului înainte ca acesta să-şi scoată complet sabia din teacă. Ca budo distinctă devine Iai-do şi cuprinde pe lângă saluturile ceremoniale, o serie de kata şi 70 de mişcări de scoatere a sabiei din teacă, lovire şi retezare.

2. Yagyu Shinkage-Ryu. Şcoală de sabie şi de ju-jutsu întemeiată de Yagyu Munenori (1571-1646, maestru de sabie şi consilier al shogunului Tokugawa Yemitsu) şi de tatăl său, şcoala numită astfel din 1603. Shinkage-ryu înseamnă „Noul kage-ryu” cu origini în vechea şcoală kage-ryu de ken-jutsu , întemeiată după tradiţie de Aizu Iko (1452-1538), denumită şi Aizu Kage-Ryu. Noua şcoală este creată de Kami Izumi Ise no Kami Fujiwara no Nobutsuna (1508-1578). Yagyu Muneyoshi Tajima no Kami (1527-1606) introduce principiile zen munen (non-gândire) şi muso (vid total), ale căror consecinţe pot fi resimţite până astăzi în aikido. „La 54 de ani, fondatorul s-a înscris oficial în Kashima Shinto-Ryu”, apărând într-o listă datată, mai 1937, din programa acestei şcoli extrăgând multe tehnici pentru a-şi dezvolta aiki ken.

3. Tenshin Shin Yo-Ryu, şcoală de ju-jutsu întemeiată după tradiţie în secolul al XVI-lea, Minamoto no Yanagi reducând numărul celor 500 de procedee la 124 în secolul XVIII. Şi Kano Jigoro a urmat cursurile acestei şcoli înainte de 1882.

4. Kito-Ryu Ju-jutsu, întemeiată la sf. sec. XVI de samuraiul Ibaragi Sensai, format în Yagyu Shinkage-ryu. Instruia în ken-jutsu, bo-jutsu, iai-jutsu, kusari-jutsu. Dar Terada Kanemon dezvoltă o artă cu mâinile goale numită judo la şcoala sa Jikishin, de la care K. Jigoro va împrumuta termenul când va crea arta sa în 1882.

5. Daito-Ryu Aiki-Jutsu. Tehnicile de bază ar fi fost codificate în perioada Kamakura de Minamoto no Yoshimitsu (1045-1127) care denumeşte şcoala după numele conacului său „Daito” („Marele Răsărit”). În 1574 Taken Kunitsugu se mută la Aizu şi denumeşte tehnicile Aizu-todome. Abia spre sfârşitul sec. XIX tehnicile de aiki-jutsu, păstrate în secret la Aizu de familia Takeda, sunt făcute publice de Sokaku Takeda, al 32-lea cap al familiei, expert în sabie al şcolilor Ono-Ha Itto-ryu şi Jikishin Kage-ryu. Ueshiba a studiat daito-ryu iar această şcoală a exercitat cea mai mare influenţă în crearea aikido-ului.

AIKIDO – dezvoltată după 1931 de Morihei Ueshiba şi numită iniţial Aiki-budo, după înregistrarea în 1942 la Ministerul Educaţiei, rămâne cunoscută ca arta marţială: Aikido în opinia noastră, şi nu numai, traducerea cea mai apropiată a celor trei ideograme fiind: „Calea armonizării energiilor”. Fiind o budo modernă, creată prin înlăturarea procedeelor de contact strâns cu corpul adversarului şi a celor dure din ju-jutsu, Ueshiba a sintetizat tot ce a păstrat din tehnicile şcolilor de mai sus unde a studiat pe lângă arta cu mâinile goale şi ninjutsu , naginata , tehnici de baionetă etc. Exceptând şcolile mixte care combină karate-ul, judo-ul, luptele etc. cu aikido, această artă marţială cuprinde pe scurt în mod specific: căderi (ukemi), deplasări (frecvent tai-sabaki), fixări (katame-waza), proiectări (nage-waza), lovituri (rar de picior, atemi-waza), precum şi tehnici în care se folosesc boken-ul şi jo-ul.

Ueshiba a trăit în epoca în care naţionalismul japonez se îndrepta spre apogeul său, diplomaţii japonezi luptând şi la începutul secolul al XIX-lea pentru anularea tratatelor înjositoare încheiate cu puterile occidentale încă din secolul trecut. S-a ajuns astfel la o aversiune a japonezilor în acea perioadă faţă de influenţele străine. Se ştie de asemenea că spre deosebire de mentorul său Onisaburo Deguchi, Ueshiba, cu toate criticile aduse sistemului militarist, era totuşi un adept al imperialismului. Ca mulţi alţi japonezi în rugăciunea de dimineaţă, el ura viaţă lungă Majestăţii Sale Împăratului. În acest context, unii autori consideră că fondatorul dorea ca aikido să fie o artă marţială pur niponă, epurată de influenţele chinezeşti.  Deşi s-a inspirat mult din vechile tehnici de sabie, el n-a folosit această armă în arta sa,  dând prin aikido un nou sens maximei vechi kuatsu-jin-ken, care însemna „A-l readuce pe om la viaţă prin sabie”, ca omul să scoată tot ce este rău în sufletul său şi opus conceptului ai. Astfel înlocuia sabia reală, dar inutilă pe timp de pace, cu „sabia spiritului”, foarte eficace pentru perfecţionarea sinelui. Aikido este „în esenţă pregătirea unei stări de spirit, după realizarea căreia relaţia dintre sine şi lumea cosmică îi permite mişcări să se exprime nu ca o agresiune, ci, înainte de toate, ca o stare de concordie şi armonie între doi parteneri.”

4. Principalele şcoli şi răspândirea aikido-ului la nivel mondial

Ultimele cuvinte ale fondatorului adresate discipolilor săi, la 15 aprilie 1969 au o profundă semnificaţie în ceea ce priveşte răspândirea aikido-ului: „Aikido-ul este pentru întreaga lume. Nu vă antrenaţi din motive egoiste, ci pentru oamenii de pretutindeni”. Însă, aikido-ul cunoaşte o ramificare a şcolilor şi stilurilor încă dinainte de moartea fondatorului, mai mulţi elevi înfiinţând şcoli proprii, unele mixte afectate de ingerinţele altor alte marţiale. Autorii le-au împărţit similar clasificării noastre.

I. Şcolile de aikibudo (clasice)

- Aikibudo cuprindea tehnici mai dure semănând mai mult cu Daito-ryu Aiki-jutsu şi a fost prima formă de aikido predată în afara Japoniei după al doilea război mondial, de către elevii lui O Sensei din perioada interbelică;

- Shinei-Taido, şcoala lui Inoue Noriaki, nepotul fondatorului, care pretindea că face ceva diferit de O Sensei, însă ceea ce preda semăna mult cu aikibudo;

- Yoseikan, întemeiată de Mochizuchi Minoru (n. 1907), denumită de fiul său Mochizuchi Hiroo, Yoseikan-Budo, combină cele mai eficace tehnici din aikibudo, judo, karate şi alte alte marţiale;

- Yoshinkan-ryu, şcoala/organizaţia înfiinţată de Gozo Shioda (1915-1994) în 1955, cuprinde tehnici similare unui Aikijutsu mai puţin dur;

II. Şcolile de aikido (moderne)

1. Şcolile tradiţionale:

- Aikikai, organizaţie reprezentată de Fundaţia Aikikai şi Federaţia Internaţională de Aikido cu centrul la Hombu Dojo din Tokyo. Condusă din 1999 de al III-lea doshu Moriteru Ueshiba , şcoala pune accentul pe tai-jutsu şi mai puţin pe tehnicile de arme;

- Iwama-ryu, păstrează tehnicile predate de fondator în perioada 1942-1969, datorită lui Morihiro Saito (1928-2002), care a fost alături de fondator şi a învăţat de la acesta timp de peste două decenii. Al II-lea doshu Iwama este fiul lui Morihiro, Hitohiro Saito Sensei. Şcoala are un număr de tehnici mult mai mare decât al altor şcoli şi foloseşte foarte mult lucrul cu armele. După moartea lui Morihiro Saito în mai 2002 au apărut mai multe organizaţii printre care Iwama-Ryu International Academy condusă de Daniel Toutain, care activează mai mult în Europa şi s-a menţinut Iwama Shinshin Aiki Shurenkai condusă actualul doshu.

- Şcolile de Aikido ale lui Ueshiba, practică un stil predat de Mitsugi Saotome a cărui organizaţie din SAU (engl. ASU) din Statele Unite ale Americii este afiliată Aikikai. Cuprinde atât tehnici dure cât şi tehnici mai puţin dure, cu mâinile goale şi cu armele;

- Nippon Kan, şcoala lui Gaku Homma, unul din ultimii discipoli ai fondatorului de la Iwama, motiv pentru care tehnicile Nippon Kan ce combină elemente de ken şi jo cu tai-jutsu sunt similare celor Iwama-Ryu. După moartea fondatorului Homma s-a mutat în SUA unde a înfiinţat propria şcoală (1978). Şcoala a dat numele centrului cultural nipon din Denver, înfiinţat tot de Homma prin care se desfăşoară multe activităţi cultural-filantropice în multe colţuri ale lumii. Este cel mai mare dojo regiunea Munţilor Rocky şi de la începuturile ei a avut peste 10.500 de studenţi.

- Tadashi Abe, este „principala şcoală europeană…care îmbină simplitatea tradiţiei cu eficienţa tehnicii”, considerată una dintre „cele mai deschise şi complexe şcoli”. Maestru de arme japonez unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Ueshiba Tadashi Abe a fost trimis de fondator pentru a introduce aikido-ul în Europa locuind aici până în 1960.

2. Şcolile bazate pe KI:

- Ki no Kenkyukai, s-a despărţit de Aikikai în 1974, având fondator pe Koichi Tohei, singurul cu certificat dat de fondator de 10 dan (Menkyo Kaiden), se pare ca urmare a neînţelegerilor pentru şefia Aikikai dintre Tohei şi Kishomaru. Această variantă Tohei a denumit-o Ki Aikido, iar oficial stilul se numeşte Shin Shin Toitsu Aikido („Aikido cu mintea şi corpul unificate”). Cuprinde tehnici „moi”, dansante, sărituri, fente etc. Elevii se concentrează mai mult pe întărirea ki-ului, accentuând rolul sanogen al aikido-ului. Din ramura lui Koichi Tohei s-au despărţit: în 1989 Shin Budo Kai sub conducerea lui Shizuo Imaizumi, (elevul fondatorului după 1964 şi al lui Tohei); Kokikai, şcoala lui Shuji Maruyama (instructor-şef la Ki Society, organizaţia lui Tohei din SUA); Seidokan- Ryu, desprinsă în 1981 din Ki Society, organizată de Ron Kobayashi, instructor şef, elev al lui Tohei.

- Ki-no-michi, creată de Masamichi Noro, în 1978 influenţat de Taisen Deshimaru, cel care a răspândit zen-budismul în Franţa şi de Karlfried von Durkheim, filosof orientalist. Această „cale a ki-ului” nu are legătură cu ki-aikido-ul lui K. Tohei şi include metode de terapie corporală.

3. Şcolile competiţionale:

- Tomiki-Ryu, creată de Kenji Tomiki (1900-1979), elev al lui K. Jigoro şi al lui M. Ueshiba din perioada interbelică. După război fiind profesor de educaţie fizică la Univ. Waseda, preda judo după 1951, iar după 1960 aikido, însă conducerea i-a cerut ca să predea o artă marţială competitivă, şi astfel a luat fiinţă şcoala sa, care combină procedee de judo şi aikido. În 1974 a luat fiinţă Federaţia de Tomiki Aikido, al cărui sistem competiţional cuprindea trei forme de concursuri. Deşi aikido s-a popularizat destul de mult datorită acestui sistem, competiţia de acest tip n-a fost agreată de O Sensei. Din Tomiki-aikido s-a desprins şi şcoala americană Fugaku kai, condusă de Karl Geis, care a renunţat însă la competiţie.

Organizaţia pentru promovarea aikido-ului în Japonia şi în afara graniţelor acesteia Aikikai so Honbu a fost recunoscută la 9 februarie 1948. Kishomaru Ueshiba a avut un rol major în popularizarea aikido-ului la nivel mondial. Născut la Ayabe, prefectura Kyoto, la 27 iunie 1921, a practicat în tinereţe kendo şi Kashima-Shinto-Ryu, din 1936 fiind uke pentru tatăl său, după cum se vede din fotografiile manualului Budo, publicat de Morihei în 1938. În 1942 a absolvit Univ. Waseda cu diplomă în economie. În acelaşi an după retragerea tatălui său la Iwama, administrarea Dojo-ului Kobukan şi a organizaţiei Aikikai i-au fost încredinţate de fondator. La Hombu Dojo din Tokyo preda alături de Koichi Tohei. Începând cu 1957 va publica peste 20 de cărţi despre aikido prima purtând tilul omonim artei şi va trimite shihani în toată lumea pentru promovarea aikido-ului, care se dezvoltă ca o mişcare internaţională. Pentru aceasta în 1987 primeşte din partea guvernului japonez medalia cu panglică albastră. Devine al doilea doshu aikikai din anul 1969 şi până la moartea sa din 4 ianuarie 1999 la Tokyo.

Greu de urmărit evoluţia organizaţiilor de aikido pe bătrânul continent unii autori au ales să prezinte doar pătrunderea aikido-ului în Europa , în timp ce alţii au schiţat doar starea acestor organizaţii în prezent.   După anii 1960, continentul european primeşte o infuzie de maeştrii aikido: Nakazono Mutsuharu, Kobayashi Hirozaku, Tada Hiroshi, Asai Katsuaki, Ichimura Toshikazu etc. Mochizuki Minoru, elevul lui Kano Jigoro trimis să studieze cu Ueshiba, prezintă tehnicile de aikido în Franţa în anul 1951. Expulzat de guvernul francez, francezilor le va preda în perioada 1952-1960, Tadashi Abe (1920-1984). A. Nocquet vine în 1956 să se antreneze la Aikikai având o contribuţie majoră în evoluţia aikido-ului european, conducând şi Uniunea Europeană de Aikido. Francezilor le-au mai predat de asemenea Noro Masamichi şi Tamura Nobuyoshi. În 2007 existau în Franţa 25 de organizaţii de aikido cu cca. 55.000 de practicanţi, cele mai mari fiind conduse de N. Tamura, Ch. Tissier, D. Brun, D. Toutain.

După apariţia primilor maeştrii în Marea Britanie, după anii 60, dintre care amintim pe Chiba T. Kazuo, aikido-ul a continuat să se dezvolte grupat într-o multitudine de oraganizaţii ce ţin de diferite şcoli: ki-aikido, tomiki-aikido, iwama-ryu etc.

Se ştie că primii instructori de aikido germani au fost formaţi de la şcoala franceză. Astăzi în Germania se pot număra vreo 17 organizaţii, dintre care cea mai importantă este Uniunea germană de Aikido (DAB). Primii maeştrii germanofoni, care au sprijinit prin stagii începuturile aikido-ului românesc au fost: Rolf Brand şi Juo Ywamoto (Austria). În ţările est-europene aikido-ul s-a dezvoltat mai mult după anul 1990 cuprinzând: Ungaria, Bosnia, Polonia, Cehia, Moldova, Bulgaria, Ucraina etc.

Faptul că maeştrii români precum George Raicu şi Dan Corneliu Ionescu au condus Federaţia Europeană de Aikido (EAF – European Aikido Federation, ramură a IAF – International Aikido Federation), respectiv Confederation Euroopeene d’Aikido Traditionnel, reprezintă recunoaşterea aikido-ului practicat în România la nivel european.

Pe celelalte continente aikido-ul pătrunde încă timpul vieţii fondatorului. În ţările asiatice, fiind mai apropiate de Japonia practica aikido-ului a început mai devreme (Indonezia, Birmania, Singapore etc.) În Burma, primul maestru care merge este Seigo Yamaguchi. În America, Koichi Tohei introduce aikido-ul în anul 1953, prin Hawai, unde stă timp de un an. Fondatorul însuşi inaugurează primul dojo Aikikai din Honolulu (febr. 1961), la o vârstă destul de înaintată dorind să creeze punţi ale înţelegerii în lume. A acceptat invitaţia spunând: „Vreau să clădesc punţi peste tot şi să apropii toţi oamenii prin armonie şi dragoste. Aceasta este, cred, raţiunea Aikido-ului”. Tohei va merge împreună cu Kishomaru şi în 1963. Maeştrii precum Yamada Yoshimitsu şi Kanai Mitsunari dezvoltă aikido-ul în SUA, în timp ce Sugano Seichi merge în Australia.

Înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Aikido în 1975, compusă din structurile continentale, care la rândul lor cuprind zeci de federaţii naţionale a fost semnul dezvoltării acestei arte marţiale la nivel mondial. Sursa: www.dinamicaikido.ro

Vorbe grele…Morihei Ueshiba

  • Omul nu are nevoie de case, bani, putere sau un anumit statut pentru a practica Arta Pacii. Paradisul este acolo unde te afli si acela este locul unde te poti antrena.
  • Atunci cand te ocupi de “binele” si “raul” tovarasilor tai deschizi rautatii o poarta spre inima ta. Testarea, competitia si criticarea altora te vor face slab si te vor infrange.
  • Loialitatea si devotamentul conduc la curaj. Curajul ne poarta catre sacrificiul de sine. Sacrificiul de sine creeaza incredere in puterea iubirii.
  • Practica Arta Pacii cu sinceritate si gandurile rele si haine vor disparea in mod natural. Singura dorinta care ar trebui sa mai ramana este setea de a te antrena din ce in ce mai mult in aceasta cale.
  • Telul antrenamentului este de a-l intari pe cel slab, de a fortifica trupul si de a slefui spiritul.
  • Instructorii pot impartasi doar o parte a invataturii. Depinde de practica ta devotata ca misterele Artei Pacii sa devina realitate.
  • Esecul este cheia succesului. Fiecare greseala ne invata ceva.
  • Spiritul este adevaratul tau scut.
  • Arta Pacii este aplicabila oriunde pe pamant, incepand cu vastitatea spatiului si terminand cu cele mai mici plante si animale. Forta vietii patrunde peste tot si puterea ei este nelimitata. Arta Pacii ne permite sa fim constienti si sa patrundem in aceasta rezerva uriasa a energiei universale.
  • Viata inseamna evolutie. Daca incetam sa mai crestem, fizic si spiritual, suntem ca si morti. Arta Pacii este o sarbatorire a unirii cerului, pamantului si umanitatii. Este tot ceea ce este adevarat, bun si frumos.
  • Arta Pacii nu este usoara. Este o lupta dusa pana la nimicirea dorintelor pacatoase si a intregii falsitati interioare. Uneori Vocea Pacii rasuna ca tunetul, zdruncinand fiintele umane si scotandu-le din amorteala.
  • Arta Pacii se bazeaza pe patru mari virtuti: Curaj, intelepciune, Iubire si Prietenie, simbolizate prin Foc, Cer, Pamant si Apa.
  • Esenta Artei Pacii consta in curatirea de rautate, in armonizarea cu mediul inconjurator si in indepartarea din Calea ta a tuturor obstacolelor si barierelor.
  • Arta Pacii nu se bazeaza pe arme sau pe forta bruta; dimpotriva, trebuie sa ne armonizam cu Universul, sa mentinem pacea in teritoriile noastre, sa hranim viata si sa prevenim moartea si distrugerea. Adevaratul sens al cuvantului samurai este acela de a-i servi pe ceilalti folosindu-te de puterea iubirii.
  • Mintea ta ar trebui sa fie in armonie cu functionarea universului; trupul tau ar trebui sa fie acordat cu miscarile universului; trupul si mintea ar trebui sa devina un intreg, armonizat cu activitatea universului.
  • Desi calea noastra este complet diferita de cea a luptatorilor din trecut, nu este necesar sa abandonam in totalitate vechile practici. inglobeaza vechile traditii in aceasta Arta imbracandu-le cu haine noi si construieste pe stilul clasic pentru a crea forme mai bune.
  • Antrenamentul zilnic in Arta Pacii permite divinitatii dinlauntrul tau sa straluceasca din ce in ce mai tare. Nu te preocupa de ceea ce considera altii ca este bun sau rau. Nu calcula si nu te comporta nefiresc. Pastreaza-ti mintea concentrata asupra Artei Pacii si nu critica alti maestri sau alte arte traditionale. Arta Pacii nu va restrictiona niciodata nimic. Ea imbratiseaza si purifica totul.
  • Fierul este plin de impuritati care il slabesc; prin prelucrare el devine otel si este transformat intr-o lama ascutita de sabie. Fiintele umane se dezvolta dupa acelasi model.
  • Un adevarat luptator este intotdeauna inarmat cu trei lucruri: stralucitoarea sabie a impacarii, oglinda curajului, a intelepciunii si a prieteniei, pretiosul giuvaer al iluminarii.
  • Nu exista intreceri in Arta Pacii. Un adevarat luptator este invincibil deoarece el nu se intrece cu nimeni si nimic. A invinge inseamna sa biruiesti spiritul certaret pe care il gazduiesti in tine.
  • Sa ranesti un adversar inseamna sa te ranesti pe tine insuti. Arta Pacii inseamna sa controlezi agresiunea fara a provoca ranirea.
  • Tehnicile presupun patru calitati care reflecta natura lumii noastre. in functie de circumstante ar trebui sa fii: tare ca diamantul, flexibil ca o salcie, usor curgator ca apa sau la fel de imaterial ca spatiul.
  • Daca adversarul tau ataca cu foc, impotriveste-te cu apa, devenind complet fluid si liber curgator. Prin natura sa, apa nu se loveste de nimic si nu se opune la nimic. Din contra, absoarbe orice lovitura fara vatamare.
  • Tehnicile Artei Pacii nu sunt nici rapide, nici lente, nu sunt nici pe interior, nici pe exterior. Ele transcend timpul si spatiul.
  • Cand un adversar inainteaza, mergi spre el si saluta-l; daca vrea sa se retraga, lasa-l sa plece.
  • Intotdeauna incearca sa fii in comuniune cu cerul si pamantul; atunci lumea va aparea in adevarata sa lumina. Orgoliul dispare si te poti contopi cu orice atac.
  • Fii recunoscator chiar si oamenilor dificili, negativisti si rai. Sa faci fata unor asemenea obstacole este o parte esentiala din antrenamentul in Arta Pacii.
  • Arta Pacii inseamna sa completezi ceea ce iti lipseste.
  • Chiar si cea mai puternica fiinta umana are o sfera limitata a puterii. Adu-o in afara sferei sale si introdu-o in propria-ti sfera, iar puterea i se va risipi.
  • In antrenamente nu te grabi, pentru ca ai nevoie de minim zece ani pentru a stapani chestiunile da baza si pentru a avansa spre primul rang. Sa nu crezi niciodata ca esti atotstiutor, cel mai perfectionat maestru; trebuie sa continui sa te antrenezi in fiecare zi cu prietenii si elevii tai, si sa progresati impreuna in Arta Pacii.
  • Daca intelegi Arta Pacii, atunci aceasta cale dificila, asa cum este ea, te va conduce mai presus de armonia celesta.
  • Tehnicile Caii spre Pace sunt intr-o permanenta schimbare. Fiecare intalnire este unica si cel mai potrivit raspuns trebuie sa apara de la sine. Tehnicile de astazi vor fi diferite maine. Nu te lasa prins de forma si aparentele unei provocari. Arta Pacii nu are forma, ea este o cautare spirituala.
  • Progresul vine pentru cei care se antreneaza si iar se antreneaza. Daca te bazezi pe tehnici secrete n-o sa ajungi nicaieri.
  • Fiecare zi din viata unui om contine bucurie si furie, durere si placere, intuneric si lumina, urcusuri si caderi. Fiecare moment este o parte din natura – nu incerca sa te opui sau sa negi ordinea cosmica a lucrurilor.
  • Misca-te ca o raza de lumina; zboara ca fulgerul, loveste ca tunetul, misca-te in cercuri in jurul unui centru stabil.
  • O pozitie sau o postura buna reflecta o stare corespunzatoare a mintii.
  • Arta Pacii este principiul non-rezistentei si tocmai din aceasta cauza ea este victorioasa inca de la inceput. Cei care au intentii rele sau ganduri certarete sunt instantaneu infranti. Arta Pacii este invinvibila deoarece nu se lupta cu nimic.
  • Pentru a putea practica in mod corect Arta Pacii trebuie: sa calmezi spiritul si sa te intorci la sursa; sa cureti trupul prin indepartarea a tot ce inseamna rautate, egoism si dorinta; sa fii pururi recunoscator pentru darurile primite de la univers, familie, Natura Mama si semenii tai.
  • Masura succesului unui luptator adevarat este de cate ori se ridica, nu de cate ori cade. Fii intotdeauna pregatit de lupta, pregatit sa castigi si pregatit sa ierti cand este necesar.
  • Morihei Ueshiba. Sursa: www.aikibudo.ro

O-Sensei Morihei Ueshiba

(1883 – 1969)

Eu nu am duşmani. Respir odată cu cerul şi cu pământul. Universul este în interiorul corpului meu. Când iau sabia, sabia şi cu mine suntem unul şi acelaşi.

Dacă eşti viu, ai acces la secretele veacurilor, pentru că adevărul universului sălăşluieşte în fiecare fiinţă umană.

Morihei Ueshiba este cunoscut pretutindeni în lume ca fondatorul Aikido-ului, cea mai sprirituală şi iluminatoare dintre artele marţiale moderne. Imaginea venerabilului maestru înalt de numai 154 cm, care dobora fără efort un sportiv masiv, este familiară. Ueshiba este cunoscut de practicanţii de Aikido ca O-Sensei (“Marele Învăţător”).
Acesta s-a născut pe 14 decembrie 1883 în Tanabe (vezi pe hartă , marcat cu galben) într-un sat de pescari şi fermieri din districtul Kii, actuala prefectură Wakayama, în inima unei regiuni în care îşi au originile cele mai vechi rădăcini ale misticismului japonez. Acest district cunoscut sub numele de Kumano, era considerat “poarta catre Dumnezeu”. Morihei era astfel înconjurat, de la naştere, de o ambianţă ce palpita de prezenţa divinităţii, a supranaturalului şi misteriosului. A fost al patrulea şi singurul băiat din cei cinci copii ai lui Yoroku Ueshiba , un fermier care poseda circa două hectare de pământ. Tatăl său era o persoană foarte respectată în comunitate, făcând parte din Consiliul local de mai bine de 20 de ani. Mama sa – Yuki Hokawa – era descendenta unei familii de proprietari de terenuri cu ascendenţă nobilă.

Ca o consecinţă a naşterii sale premature, Morihei a fost un copil fragil, de timpuriu manifestând o atracţie deosebită atât către ştiinţe esoterice cât şi cele exoterice. În primii ani ai copilăriei, Morihei a fost un copil destul de slab şi bolnăvicios, având mereu tendinţa de a sta în casă în loc de a ieşi afară cu ceilalţi copii. Deoarece băiatul devora sute de cărţi de factură foarte variată, fiind în special atras de matematică şi fizică, în jurul vârstei de şapte ani Morihei a fost trimis la Jizadera – o şcoală locală a templului sectei Shingon, unde se studiau clasicii chinezi, sub îndrumarea preotului. Plictisit de textele seci şi moralizatoare confucianiste, Morihei l-a rugat pe preotul Shingon să-i povestească din legendele miraculoase ale lui “En no Gyoja” şi “Kobo Daishi”, şi să-l înveţe ritualurile esoterice Shingon, tehnicile de meditaţie şi incantaţiile secrete. Budismul Shingon utiliza metodele tantrice de antrenament şi senzualitate ale artei, muzicii şi al propriului corp pentru a aduce iluminarea chiar din timpul acestei vieţi.

Văzându-l atât de marcat de lumea spirituală şi pentru a contraataca starea visătoare a fiului său, Yoroku a început să îi spună poveşti despre străbunicul lui – “Kichiemon” – care se spune că ar fi fost unul dintre cei mai puternici samurai în zilele lui. Având în vedere şi fizicul insuficient dezvoltat şi temperamentul nervos al fiului său, Yoroku l-a încurajat pe Morihei să participe la antrenamente de lupte sumo, la alergare si înot. Băiatul s-a alaturat şi expediţiilor locale de pescuit, devenind rapid un bun mânuitror al harponului. Sub privirea atentă a lui Yoroku şi a unui profesor de la şcoala ce a început să se intereseze în mod special de neobisnuitul copil, Morihei şi-a modelat treptat corpul. Conştient de puterea sa potenţială, baiatul visa să se transforme într-o bună zi în cel mai puternic om din lume. Şi-a călit pielea făcând zilnic duşuri cu apă rece ca gheaţa şi rugându-şi prietenii să arunce în el cu castane în coajă. Puterea lui a crescut atât de mult, încât era chemat să care în spate copiii bolnavi spre oraşul cel mai propiat, la aproape 80 km distanţă, pentru îngrijire medicală. Necesitatea de a dobândi putere i-a fost întărită într-o noapte, când tânărul a fost martor la lupta tatălui său cu un grup de bătăuşi trimişi de rivalii săi politici.

La vârsta de 13 ani, după ce obţine diploma şcolii primare superioare, este admis şi la cursurile secundare ale Prefecturii Tanabe pe care le părăseşte însă înainte de a obţine diploma, găsindu-şi de lucru la oficiul serviciilor funciare, îndeletnicindu-se mai apoi cu diferite meserii mărunte. În 1901 studiază pentru puţin timp Tenjin Shin Yo-ryu Ju-jutsu sub îndrumarea maestrului Tozawa Tokusaburo. În 1902, în urma modificării unor prevederi legislative şi a protestului său faţă de acestea îşi dă demisia din administraţie şi pleacă la Tokio, în districtul Nihobashi unde îşi deschide propriul magazin (“Ueshiba magazin – librărie şi papetărie şcolară”). După o criză de Beri-Beri, dar şi pentru că era prea puţin potrivit pentru viaţa de negustor, se întoarce în satul său natal, Tanabe. Anul respectiv l-a petrecut studiind principiile şcolii Yagyu shinkage-ryu. Perioada de şedere la Tokio (şi mai ales cea imediat următoare) a fost debutul său veritabil în studiului artelor marţiale, în principal Ju-jutsu şi Ken-jutsu tradiţional, realizând cu adevărat afinitatea pe care o are faţă de artele marţiale. A studiat Ju-jutsu tradiţional la Dojo-ul Kito-ryu şi arta sabiei la centrul de instruire Yangyu Shinkage-ryu.

Cea mai veche poza a lui Morihei Ueshiba (înrolat în armata imperială – 1904) :

[osensei_1904-poza stanga]În 1903 se căsătoreşte cu Hatsu Itogawa Hokaw pe care o cunoştea încă din copilărie. La sfârşit de decembrie, a fost înrolat în armata imperială, fiind încorporat în regimentul al 61-lea de infanterie din Wakayama, după o încercare nereuşită de înrolare, când a fost respins din serviciul activ (rămânând în rezervă la Osaka) pe motiv că era prea scund. Acest fapt l-a afectat atât de tare pe Ueshiba, încât în disperarea lui se spune că ar fi recurs la metode ridicole, de a se atârna în pădure de crengile copacilor, în speranţa de a i se lungi corpul. Deşi nu a câştigat în înălţime, a reuşit totuşi să se remarce (trimis fiind în Manciuria – 1904) prin temperamentul, talentul, hărnicia, onestitatea, dar mai ales prin măiestria cu care mânuia baioneta, lucruri care i-au adus denumirea de “Soldatul lui Dumnezeu”.

După războiul ruso-japonez ce a durat până în 1906, de unde s-a întors cu gradul de sergent pentru faptele sale de curaj în luptă, a trecut în rezervă şi s-a întors acasă la Tanabe. Pregătirea din timpul armatei şi al războiului îl determină să continue exerciţiile fizice şi studiul artelor marţiale, la întoarcere el continuând să se instruiască în stilul Yagyu-ryu, sub conducerea maestrului Nakai Masakatsu (un om dur, care a călit şi modelat dorinţa tânărului Ueshiba). Ueshiba a continuat studiul artelor marţiale la Şcoala Goto din Yagyu-ryu Jujutsu şi apoi, din 1907, tatăl său obţine aprobarea pentru a-l face elev şi la Judo Kodokan Dojo. În 1908 obţine certificatul de instructor în Yagyu-ryu Jujutsu şi, cu ajutorul tatălui său, deschide imediat un dojo în Tanabe, chiar la ferma unde trăiau, continuându-şi cu pasiune antrenamentul. Tot acolo a fost invitat şi binecunoscutul antrenor de Jujutsu, Takake Kiyoichi, pentru a-l instrui.

În 1910 începe un proiect de organizare a unei “colonii”, pe care îl şi pune în practică în primăvara lui 1912, părăsind Tanabe în fruntea unui grup de 84 de persoane (ţărani şi militari) din Kishu şi stabilindu-se împreună cu familia sa în insula Hokkaido, într-un loc numit Aza-Shirataki (în apropierea oraşului Yobetsu – regiunea Mombetsu). Avea atunci vârsta de 29 de ani. Grupul condus de el abordează o serie de proiecte de dezvoltare economică în domeniul agricol şi zootehnic, angrenându-se în muncile cele mai grele, ca tăietor de lemne şi cultivator, continuând totodată şi studierea artelor martiale. În anul 1910 se naşte şi prima lui fată, Matsuko.

În acest timp, Ueshiba a devenit tot mai puternic, forţa lui fizică, în special a braţelor, devenind aproape legendară.

În 1915, Morihei îl cunoaşte pe Sokaku Takeda, celebrul maestru de Daito-Ryu Aiki-Jutsu. Aflânduse în faţa unui asemenea maestru, îşi dă seama de cât de slab este încă, uită de toate şi începe din nou un antrenament asiduu. După aproximativ o lună, întors în Shirataki, construieşte un Dojo unde îl invită pe Takeda să locuiască. Acesta acceptă şi îl îndrumă pe Morihei ajutându-l să evolueze în artele marţiale. În septembrie 1916, obţine certificatul “kyoji dairi” (de profesor, respectiv maestru) în Daito-Ryu Aiki-Jutsu. Sokaku Takeda a fost fără îndoială unul dintre cei mai valoroşi budoka ai tuturor timpurilor, dar caracterul său nu era prea evoluat: era impulsiv, vanitos şi se lăuda mereu cu numărul oamenilor ucişi.

Tot Ueshiba povesteşte că antrenamentele erau foarte grele şi costisitoare din punct de vedere financiar. El continuă totuşi să se mai antreneze cu Takeda încă patru ani, după care, în 1920, cei doi se despart, urmându-şi fiecare drumul lui. Motivul era simplu: modurile diferite în care vedeau artele marţiale şi viaţa în general. Dojo-ul din Shirataki îi rămâne însă lui Takeda.

Din 1920, după moartea tatălui său (în ianuarie), se stabileşte cu familia în Ayabe, vânzând restul pământurilor pe care le mai avea. Apoi, după moartea celor doi fii (Takemori de trei ani – în august şi Kuniharu de o lună – în septembrie), ajungând într-o stare de instabilitate emoţională, devine foarte apropiat maestrului spiritual Onisaburo Deguchi al sectei politico-religioase Omoto-Kyo (celebră prin chikon kishin, tehnică de meditaţie care conduce la reapropierea de divin) unde participă timp de opt ani la toate ceremoniile spirituale şi sacre din religia Omoto.

În ciuda capabilităţilor marţiale el era încă dezamagit pe plan spiritual, astfel dedicându-se în totalitate practicilor religioase, devenind în această perioadă discipolul acestui vizionar, Deguchi Onisaburo, cufundându-se în scrierile “profetului” sperând în acest fel să gasească semnificaţia mai adancă a vieţii.

Apropierea de Onisaburo i-a afectat profund viaţa lui Ueshiba, el afirmând cândva că deşi Sokaku Takeda i-a deschis ochii făcându-l să înţeleagă esenţa din Budo, iluminarea şi purificarea sufletului au venit din experienţele Omoto-kyo. Tot în Ayabe îşi deschide un dojo – o mică şcoală de arte marţiale – “Academia Ueshiba” (Ueshiba Juku Dojo), care avea pentru antrenamente un număr de 18 saltele din paie (rogojini).

La 11 februarie 1921, autorităţile japoneze hotărăsc desfiinţarea sectei Omoto Kyo şi arestarea lui Onisaburo. Acest incident nu are repercusiuni asupra activităţii Academiei Ueshiba, unde viaţa a mers mai departe. În tot acest timp, continuă antrenamentele împletind exerciţiile fizice pentru călirea trupului cu exerciţiile spirituale pentru purificarea sufletului. Ueshiba obţine în 1922 certificatul de maestru în Shinkage-ryu Ju-jutsu. Anul 1924 îl găseşte pe Morihei studiind cu îndârjire lupta cu suliţa în stilul Naginata-do.

La 13 februarie 1924, Ueshiba pleacă împreună cu Onisaburo Deguchi (care fusese eliberat pe cauţiune) în Mongolia, cu scopul de a forma un stat condus după precepte spirituale, religioase şi iluministe. Ajunşi la Mukden, îl întâlnesc pe Lu Chang K’nei, unul dintre conducătorii războinici ai locului, care îi dă lui Morihei numele chinezesc Wang Shou Kao, şi împreună hotărăsc să conducă Armata Autonomă de N-E a Mongoliei (cunoscută de asemenea drept Armata Independentă a Mongoliei). Însă nu reuşesc să facă nimic din ce şi-au propus, pentru că vor fi victimele unui complot organizat de un alt şef militar – Chang Tso Liu – şi sunt arestaţi de armata chineză. Morihei, Onisaburo şi alte patru persoane sunt condamnate la moarte. Destinul însă se arată generos şi chiar în momentul în care li se pregătea execuţia, un membru al consulatului japonez reuşeşte să obţină de la autorităţile chineze eliberarea şi repatrierea lor. Morihei încearcă să-şi reia vechile ocupaţii, împărţindu-se între Academia Ueshiba şi munca de la ferma sa Tennodaira. El începe, printre altele, să se intereseze şi de So-jutsu (tehnici de lance), se antrenează foarte mult cu sabia şi bineînţeles continuă cu Ju-jutsu. Totuşi, această experienţă trăită în faţa morţii care îi revine permanent în minte, îl face să realizeze adevăratul sens al vieţii.

Morihei a fost un cautător spiritual şi a fost transformat de trei viziuni. Prima a avut-o în 1925, la 42 de ani, când acesta întâlneşte un înalt ofiţer de marină, profesor de kendo (arta sabiei) şi care îl provoacă la un duel. Morihei acceptă şi câştigă, practic fără să lupte, reuşind să evite fără probleme toate încercările de tăiere şi împundere ale ofiţerului (Morihei fiind neînarmat!). După duel i-a mărturisit ofiţerului că a putut vedea dinainte traiectoria sabiei acestuia şi i-a anticipat toate mişcările, obligându-l astfel să renunţe la a mai căuta să-l lovească. Această experienţă a fost de fapt şi revelaţia sa – satori. Totul i-a devenit clar înţelegând principiul psihologic pe care fondează mai târziu AIKIDO. Astfel, mergând la o fântână pentru a se spăla pe faţă după luptă, are nişte experienţe intense pe plan spiritual şi realizează faptul că adevăratul scop al Budo-ului este dragostea care înconjoară şi îngrijeşte toate fiinţele (PRIMA VIZIUNE).

Morihei a perceput prezenţa întregului univers înlăuntrul său şi ulterior a realizat: “Eu sunt Universul!”. Bariera dintre lumea materială şi cea divină a disparut. Simultan, Morihei a realizat că esenţa budo nu este lupta, ci mai curând iubirea, iubire care creează şi îngrijeşte toate lucrurile. Această experienţă copleşitoare a fost desigur legată de credinţa Omoto-Kyo a lui Morihei; “Uniunea cu Divinul” era tema centrală a credinţei şi Morihei a exprimat această transformare uluitoare în singurul limbaj pe care îl cunoştea. Indiferent dacă vom considera la adevarata sa valoare relatarea lui Morihei, sau dacă vom exprima iluminarea lui mai mult “raţional”, rezultatul va fi acelaşi în esenţa lui. Cel de-al şaselea simş al său, al anticipării, a fost dezvoltat complet şi devenise acum un artist marţial invincibil.

“Arta Păcii se bazează pe patru mari virtuţi: Curaj, Înţelepciune, Iubire şi Prietenie, simbolizate prin Foc, Cer, Pământ şi Apă. Esenţa Artei Păcii constă în curăţirea de răutate, în armonizarea cu mediul înconjurător şi în îndepărtarea din Calea ta a tuturor obstacolelor şi barierelor. Spiritul este adevăratul tău scut. Loialitatea şi devotamentul conduc la curaj. Curajul ne poartă către sacrificiul de sine. Sacrificiul de sine creează încredere în puterea iubirii. Un adevărat luptător este întotdeauna înarmat cu trei lucruri: strălucitoarea sabie a împăcării, oglinda curajului, a înţelepciunii şi a prieteniei şi preţiosul giuvaer al iluminării.” – O Sensei Morihei Ueshiba

Rămânând devotat studiului şi dezvoltării cunoaşterii spirituale, Morihei ajunge curând să îşi dezvolte o tehnică personală, bazată pe Kototama, în care barierele dintre spirit şi corp erau complet înlăturate. Metoda reprezintă o combinaţie între tehnicile tradiţionale din Yagyu-ryu şi Daito-ryu jujutsu împreună cu o metodă de pronunţie a anumitor sunete, cuvinte şi versuri cu conotaţie spirituală, folosind principiile respiraţiei abdominale. La început această sinteză a fost numită Aiki-bujutsu şi a fost prezentată elevilor drept Ueshiba-ryu aiki-bujutsu.

La sfârşitul anului 1925, Amiralul Isamu Takeshita îl invită pe Morihei la Tokyo la reşedinţa sa pentru a face nişte demonstraţii fostului premier Gombei Yamamoto pe care îl impresionează profund. Urmează alte invitaţii, inclusiv la curtea familiei imperiale, unde a făcut numeroase demonstraţii în prezenţa unor mari personalităţi. În 1927, urmând şi sfaturile lui Onisaburo de a se separa de Omoto-kyo şi de a-şi urma propria “cale”, se stabileşte cu întreaga familie la Tokyo, unde se va consacra în totalitate artelor marţiale.

[osensei5s-poza stanga]În 1930, după ce primeşte un teren în Wakamatsu – Oho, în zona Ushigome, începe construcţia unui dojo, pe care îl termină în 1931, şi în care predă principiile luptei fără arme, în scop defensiv, pe care le inventase. În acest timp, pe lângă alţi instructori vestiţi de arte marţiale, primeşte şi o vizită a lui Jigoro Kano (fondatorul judo-ului) care este foarte impresionat de ceea ce a realizat Ueshiba, observându-l şi la o demonstraţie făcută în dojo-ul Mejiro, şi îl roagă să-i primească doi elevi-instructori ai săi – Jiro Takeda şi Minoru Mochizuki. Dojo-ul, care număra 80 de saltele, primeşte numele de Kobukan, iar în următorii 10 ani acest aiki-budo cunoaşte o înflorire spectaculoasă. Datorită antrenamentelor de o intensitate deosebit de mare, Kobukan-ul este supranumit şi “Dojo-ul infernului”.

A mai predat, de asemenea, la Academia Navala din Toyama, la Academia Poliţiei Militare şi la Colegiul Militar. Între timp, a învăţat Kendo la Kobukan. Totuşi, legăturile sale cu secta Omoto-Kyo, declarată rebelă de către Guvern, i-au creat permanent dificultăţi.

În 1940, Kobukan este recunoscut oficial în Japonia, atât de Ministerul Sănătăţii şi Igienei, cât şi de cel al Educaţiei, iar din 1941 Academia de Poliţie adoptă ca disciplină de pregătire aiki-budo. 1940 este şi anul în care s-a comemorat la Manchuria cea de-a 2600 aniversare a Japoniei, eveniment la care au fost oferite demonstraţii de arte marţiale la care a participat şi O-Sensei. În acelaşi an, maestrul a avut şi cea de-a doua viziune a sa (în decembrie 1940).

Cel de al doilea război mondial îl găseşte pe Morihei consilierul multor militari şi miniştri, însă ororile războiului şi, după cum spunea el – “o comandă divină” – îl determină ca în 1942 să-şi dea demisia din toate aceste funcţii şi împreună cu soţia sa să plece în prefectura Ibaragi. Acolo construieşte un templu al AIKIDO-ului, având un dojo în aer liber, şcoala sa de Aikido numindu-se “Vocea armoniei şi a dragostei”. Până în acel moment, sistemul de lucru şi tehnica personală prezentată de el s-au numit mai întâi Aiki-jutsu, apoi Aiki-Budo, iar în 1942 a fost inaugurat oficial numele de AIKIDO (dupa ce înainte s-a numit “Aikibudo” şi “Aikinomichi”) În acelaşi an, Ueshiba a avut parte de cea de-a treia viziune a sa, în timpul celei mai rele lupte din cel de-al doilea razboi mondial şi într-una din cele mai întunecate perioade ale istoriei omenirii.

Morihei s-a retras din viaţa publică în 1942, încredinţând conducerea propriului Dojo, fiului său Ueshiba Kisshomaru (27.06.1921 – 4.01.1999), instalându-se la ferma pe care o cumpărase în 1935 la Ayama. Aici a creat un sanctuar dedicat “întâlnirii lui ki” şi celor “patruzeci şi doua de divinităţi, paznice ale universului” şi devotându-se fiecare minut din restul vieţii sale, perfecţionării şi răspândirii Aikido-ului ca Artă a Păcii. Astfel, 1942-1952 a reprezentat perioada în care maestrul a perfecţionat tehnicile şi a consolidat filozofia religioasă din Aikido, aşa cum a rămas şi o cunoaştem şi noi acum.

În 1945, Fundaţia Kobukai are parte o perioadă de încetare a activităţii, cauzată de interzicerea artelor marţiale, hotărâre adoptată imediat după război. În acelaşi an este însă terminat şi dojo-ul Iwama

1948 este anul în care Hombu Dojo a fost mutat la Iwama, Kisshomaru Ueshiba devenind director al Fundaţiei Aikikai. Abia în 1949, a primit din partea Ministerului Educatiei permisiunea de a-si redeschide sala şi astfel se reiau antrenamentele la dojo-ul din Tokio. Aceste lucruri se întâmplau însă într-o epocă în care Artele Marţiale îşi pierduseră total buna reputaţie.

[osensei_1955_s-poza stanga]În 1956 cartierul general al Aikido-ului a fost mutat în mod oficial la Tokyo, dojo-ul de acolo primind denumirea de Fundaţia Aikikai din Hombu Dojo, el fiind condus de singurul fiu în viaţă al lui Morihei – Kisshomaru Ueshiba. Anterior, acesta fusese şi în funcţia de director al Fundaţiei Kobukai (începând cu anul 1942). În cadrul acestui eveniment oficial, Ueshiba a făcut o demonstraţie publică de Aikido.

La 14 mai 1960 Aikikai organizează o impresionantă demonstraţie, la finele căreia împăratul Hirohito conferă lui Morihei titlul de onoare Shijuhosho, titlu extrem de rar acordat în istoria Japoniei.

[osensei_1961_pic2s-poza dreapta]În februarie 1961 Ueshiba pleacă în Statele Unite la invitaţia Aikikai-ului din Hawaii, moment în care sunt organizate şi nişte demonstraţii deschise publicului. Întâmplarea face ca la acele demonstraţii să fie prezent şi micuţul Steven Seagal, pe atunci în vârstă de aproximativ 10 ani, determinându-i drumul şi destinul în viaţă.

Complet impresionat de Ueshiba, acesta începe să practice artele marţilale, ajungând la vârsta de 17 ani să studieze Aikido cu marii maeştrii, chiar în Japonia, devenind mai apoi el însuşi un maestru veritabil. Seagal este primul non-asiatic căruia i s-a permis să îşi deschidă un dojo în Japonia, unde artele marţiale sunt practic la ele acasă…

Întorcându-ne la Ueshiba, în martie 1967, se începe construcţia unui nou Hombu Dojo, mult mai modern, cu trei etaje, care este terminat până în decembrie al aceluiaşi an. Pe data de 12 ianuarie 1968, cu ocazia ceremoniei comemorative de înălţare a noului Hombu Dojo, Morihei ţine un lung discurs despre esenţa tehnicilor din Aikido. Aceasta a fost ultima lui apariţie publică în interesul Aikido-ului. Până la sfârşitul vieţii însă, Ueshiba nu şi-a pierdut dedicaţia pentru antrenamentele intense şi regulate, încercând mereu să se perfecţioneze.

La începutul primăverii lui 1969, O Sensei s-a îmbolnăvit (cancer la ficat), spunându-i fiului său Kisshomaru: “Dumnezeu mă cheamă la el…”. A fost ajutat să se întoarcă acasă, având dorinţa de a fi aproape de propriul lui Dojo. Pe 15 aprilie starea lui devenea critică. În acea zi, după o ultimă demonstraţie organizată cu ocazia celebrări Kagami Biraki, după ce studenţii au făcut ultimul salut, el le-a dat ultimele instrucţiuni: “Aikido este pentru întreaga lume. Antrenaţi nu în mod egoist, pentru sine, ci pentru toţi oamenii de peste tot.” Apoi, în dimineaţa lui 26 aprilie 1969, O Sensei, în vârstă de 85 de ani, a luat mâna fiului său, i-a spus zâmbind “Să ai grijă de toate…” şi a murit. Două luni mai târziu, în iunie 1969, l-a urmat şi soţia lui în vârstă de 67 de ani.

Pe data de 26 aprilie 1969 Ueshiba s-a stins din viaţă cu sufletul împăcat şi liniştit, “reîntorcându-se la Sursă”. Rămăşiţele sale pământeşti au fost duse în templul familial Kozanji, din Tanabe. La 1 mai al aceluiaşi an, Împăratul Hirohito a decernat postmortem o ultimă medalie în amintirea celui care a fost cel mai mare profesor de arte marţiale al tuturor timpurilor: Morihei Ueshiba – O Sensei.  Sursa: www.yoshinkan-aikido.ro

Clubul Yoshinkan Aikido

E-mail: dojo@yoshinkan-aikido.ro

Web: www.yoshinkan-aikido.ro

Stil: Aikido

Club Dragon

E-mail: dojo@dragonclub.ro 

Web: www.dragonclub.ro

Stil: Kobudo, Shotokan

Club ENPI

E-mail: sensei3dan2001@yahoo.com

Web: www.karate-bucuresti.ro

Stil: Shotokan Traditional

Clubul Sportiv Sasori

E-mail: contact@sarori.ro

Web: www.sasori.ro

Stil: Kobudo, Judo, Karate Modern, Ju-Jitsu, Karate Kyokushinkai, Kick-Box

Shotokan

Insula Okinawa, face parte din arhipelagul Ryu Kyu, care se intinde pe o distanta de 800 km intre China si Japonia si este considerata de istorici ca fiind locul in care s-a perfectionat pe parcursul mai multor secole, arta luptei cu mana goala (karate), incepand cu anul 1372, sub denumirea de Okinawa- te sau To-de.

Pe fondul interzicerii portului armelor, localnicii au preluat de la chinezi tehnici din boxul chinezesc si le-au perfectionat prin antrenamente efectuate in secret pentru autoaparare.

In secolul XVIII se evidentiaza 3 stiluri de baza: Naha-te, Shuri-te si Tomari-te, preluand numele celor 3 orase in care se practicau.

Shuri-te si Tomari-te fiind asemanatoare conceptual, au luat ulterior denumirea de Shorin-ryu, iar Naha-te s-a transformat in Shorei-Ryu.

Nascut in anul 1868, in orasul Shuri din Okinawa Gichin Funakoshi, elev a doi mari maestrii in stilul Shorin Ryu, Itosu Yasutsune si Anko Azato, este considerat parintele karate-ului modern si intemeietorul stilului Shotokan.

Prin demonstratiile facute in anii 1916 si 1922 la Kyoto , respectiv Tokyo si ulterior prin antrenamentele efectuate la universitatile Keio, Waseda, Hosei, Imperiala de Comert si la Academia Navala a reusit sa popularizeze aceasta “noua” arta martiala si sa o alature ca si importanta Judo-ului si Jiu-Jitsu-lui.

A schimbat denumirea din TO DE in KARATE-DO, iar in anul 1936 a deschis in Tokyo prima sala (dojo) din lume special construita pentru practicarea Karate-ului sub denumirea SHOTOKAN ceea ce in traducere libera inseamna casa lui SHOTO. SHOTO fiind pseudonimul poetic al maestrului SHOTOKAN poate fi interpretat si ca “scoala bradului si a valului” verdele etern al bradului simbolizand vesnica tinerete a conceptiilor si perpetua lor innoire si prin val munca continua care trebuie depusa pentru a le putea insusi, asemenea valurilor ce lovesc neancetat tarmul.

Gichin Funakoshi a sistematizat Kata de la usor la greu de la simplu la complex conform cu principiile sale de mare pedagog, el fiind de profesie invatator.

Nascut in anul 1906 fiul lui Gichin Funakoshi, Yoshitaka Funakoshi mare maestru de karate, a condus si imbunatatit stilul Shotokan in perioada 1935-1945 astfel: a introdus pozitiile lungi pentru intarirea musculaturii picioarelor pentru antrenamentele de Kihon si Kata; a introdus loviturile de picior Yoko geri, mawashi geri si ura mawashi geri; a introdus exercitiile de lupta jiyu ippon kumite si jiyu kumite care ulterior au stat la baza evolutiei Karate-ului sportiv.

In anul 1948 ia nastere Asociatia Japoneza de Karate – JKA, cu scopul principal: raspandirea Karate-ului in intreaga lume.

In anul 1953, maestrul Funakoshi trimite o parte din cei mai buni instructori ai sai: Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiama si Tsutomu Oshima in Europa, unde in anul 1954 in Franta se fondeaza Federatia de Karate si box liber, prima de acest fel in Europa.

Dupa moartea maestrului G. Funakoshi, la conducerea JKA, ii succede Masatoshi Nakayama, care impreuna cu alti maestrii implicati ca si el in dezvoltarea Karate-ului ia decizia transformarii acestuia pe langa linia sa de arta martiala si intr-o forma de intrecere sportiva, considerata a fi modalitatea cea mai buna de popularizare.

O parte din vechii maestrii sub conducerea lui Shigeru Egami (1912-1981) au decis sa urmeze strict vechea linie a Shotokan-ului si au ramas in vechea sala “ Shotokan” reconstruita, fondand astfel scoala Shotokai-ryu, care refuza conceptul de intrecere sportiva.

Majoritatea maestrilor mai tineri insa au urmat linia JKA, care in urmatorii ani a crescut mult in popularitate prin elaborarea regulamentelor de competitie si initierea concursurilor la nivel national si international.

In anul 1965 ia nastere Uniunea Europeana de Karate UEK, Asociatia Americana de Karate, Federatia Tuturor Organizatiilor de Karate din Japonia FAJKO, la care JKA nu adera si in 1969 UIK Uniunea Internationala de Karate iar in 1970 devine WUKO- Uniunea Mondiala a Organizatiilor de Karate.

Grupele din Europa care nu au aderat la UEK , au fondat EAKF si in 1974 IAKF- Federatia Internationala de Karate Amator cu grupari din intreaga lume, condusa de maestrii japonezi.

WUKO impreuna cu federatiile continentale sub actuala denumire WKF, a devenit datorita sistemului permanent adaptat la cerintele mereu noi ale Karate-ului, cea mai importanta federatie mondiala de Karate, unde alaturi de Shotokan, recunoaste inca trei stiluri: Shito Ryu, Goju Ryu si Wado Ryu.

In afara de cei doi mari maestrii Gichin Funakoshi si Yoshitaka Funakoshi, contributii importante la dezvoltarea mondiala a Karate-ului Shotokan, au avut: Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiama, Taiji Kase, Hirokazu Kamazawa, Keinosuke Enoeda, Teruyuki Okazaki, Hiroshi Shoji, Norihiko Iida, Hideo Ochi, Masaru Miura, Miazaki Satohi, Masahiko Tanaka, Hiroshi Shirai.

Cu toate ca, dupa cum reiese din istorie, justificat, stilul cel mai popular la nivel mondial este Shotokan, totusi istoria ne demonstreaza ca:

“ Nu exista stiluri mai tari si stiluri mai slabe, exista doar luptatori tari si luptatori slabi”

Pentru toti practicantii de Karate, unul din conceptele maestrului Gichin Funakoshi, trebuie sa ramana vesnic in memorie:

“In Karate, scopul final nu este victoria sau infrangerea ci acela de a imbogati si innobila caracterul celui care-l practica”.

Sursa: www.sasori.ro

Gichin Funakoshi

Maestrul Funakoshi este considerat in Japonia ca fiind “parintele si intemeietorul Karate-ului modern”, desi metoda de lupta care este asociata astazi numelui sau nu poarta semnatura sa.

A fost, toata viata, un sustinator al Karate-do-ului traditional si un opozant al competitilor. Simtea instinctiv faptul ca, prin interpretarea sa, tot mai pronuntata, ca sport, Karate-ul isi va pierde toate valorile sale reale, si a pledat tot timpul pentru o metoda care sa faciliteze Karate-ul ca si cale (Do).
Dar el a fost marginalizat prin practicile comerciale ale JKA ( Japan Karate Association – organizatie infintata de Masatoshi Nakayama pentru promovarea Karate-ului sportiv-competitional ) si a fost folosit ca un fel de mascota pentru noul val al formalismului sportiv, care se mentine si astazi in Karate-ul competitional, fiind asociat in mod eronat cu numele sau.
Maestrul Funakoshi a fost influentat de doua directii: de la Itosu a mostenit bogatele cunostinte tehnice si stiinta Shuri-te-ului , in vreme ce, de la Azato a preluat directia Shaolin si stilul sau strict de viata.
Combinatia acestor doua directii, in Japonia, parea imposibil de realizat. Prietenia sa deosebita cu Maestrul Kano, pe care a interiorizat-o profund, pana la moartea acestuia, si impunerile Butokukai-ului japonez 1-au pus in situatia de a fi in conflict cu viziunea sa traditionala asupra invataturii Karate-ului. Supravietuirea acestuia si stabilirea sa ca disciplina a Budo-ului, in ciuda tuturor piedicilor, a reusit numai datorita Maestrului Funakoshi.
Gichin Funakoshi s-a nascut in 1869, in Okinawa, in raionul Yamakawa-cho, fiind singurul fiu al unei familii simple, de samurai din clasa Shizoku (clasa privilegiata). Tatal sau era expert in lupta cu bastonul okinawan (Kon). Inca din perioada scolii generate, 1a intalnit pe maestrul Azato Anko, elevul interior (Uchi-deshi) al liniei Matsumura, sub indrumarea caruia a inceput sa invete Karate.
Pentru tanarul Funakoshi, aceasta a fost o perioada foarte dificila, despre care povesteste intr-un mod foarte impresionant, in cartea sa “Karate-do, calea mea” (Karate-do Ichi-ro). In ciuda multor lipsuri, a descoperit de timpuriu valoarea prieteniei, care 1-a legat, pana la sfarsitul vietii, de profesorii sai.
La acea vreme Karate se invata in secret lucru care ii cerea sa-si viziteze maestrul noaptea. In fiecare seara se ducea in casa maestrului sau, Azato, iar antrenamentul dura deseori pana la primele ore ale diminetii. El consta exclusiv din repetari de Kata-uri (Kata-geiko), si nimic nu-1 putea face pe maestru sa-si modifice programul. Funakoshi isi aminteste ca existau momente cand resimtea o profunda amaraciune si desconsiderare, insa procesul de invatare consta tocmai din a depasi aceste sentimente.
Maestrul Itosu era deseori invitat la Azato si, in timp ce Funakoshi isi repeta Kata-urile, ei se intretineau despre aspectele filosofice ale artelor martiale. Insa, oricat se straduia tanarul elev, nu putea lua parte la aceste discutii.

Maestrul Azato ii urmarea de fiecare data antrenamentele, era rezervat cu laudele si avea multe critici de facut. Trecusera anii si in educatia lui nu se schimbase nimic. Consecvent principiului ca fiecare Kata sa fie exersata vreme de cel putin trei ani (Hito-Kata sannen), maestrul il invata o forma noua abia cand o stapanea bine pe cea studiata anterior. Funakoshi scrie ca a trebuit sa exerseze zilnic Tekki Kata, vreme de zece ani, pana ce maestrul sau s-a declarat satisfacut.In 1888 a dat examenul de profesor suplinitor la scoala din Shuri. In 1891 este mutat la Naha, unde primeste postul de profesor de gimnaziu. Nu a intrerupt niciodata legatura cu profesorii sai de Shuri-te, Azato si Itosu, desi incepuse sa studieze, in Naha, cu maestrii Higashionna (Toonna) si Aragaki (Niigaki) si, in Shuri, cu Kiyuna si Matsumura Nabe.In 1901 -1902 a condus o demonstratie de Karate la scoala din Naha, cu ocazia unei vizite a comisarului scolar al provinciei japoneze Kagoshima, Shintaro Ogawa.Raportul acestuia a determinat Ministerul Culturii din Tokyo sa includa Karate in planul de invatamant pentru scoli, motiv pentru care maestrul Itosu a alcatuit Pinan Kata (Heian). In perioada urmatoare, cunoscute personalitati japoneze au avut mai multe contacte cu Karate-ul , in cadrul carora Funakoshi incepea sa aiba un rol tot mai determinant. Expertii de arte martiale din Japonia au inceput sa fie tot mat interesati de metoda de lupta din Okinawa, si au apreciat, in parte datorita si relaxarii politice a vremii, ca venise momentul dezvaluirii acesteia.

Karate-ul a trecut prin mari schimbari in timpul perioadei Meiji. A fost momentul trecerii de la o practica secreta la una acceptata de societate. Se considera ca avea multe de oferit unei societati in plina transformare. De fapt interesul public fata de karate a fost trezit de o serie de evenimente.

Un moment cheie a fost recomandarea facuta de Shintaro Ogawa ca in programele de educatie fizica de la scoala sa existe si karate. Printr-un raport inmanat Ministerului Educatiei acesta sublinia importanta studierii acestei discipline, iar argumentele sale au fost acceptate. In 1902 in scolile din Prefectura Okinawa se tineau cursuri de karate.

Funakoshi a inceput antrenamentele cu studentii sai, date fiind legaturile sale de decenii cu acesta arta martiala si datorita faptului ca era profesor. Peste cativa ani Capitanul Yashiro a vizitat Okinawa si a urmarit o demonstratie facuta de elevii lui Funakoshi. A fost atat de impresionat de cele vazute incat a insistat ca soldatii sai sa ramana o saptamana acolo pentru a deprinde acesta arta. Apoi, in 1912, amiralul Dewa a vizitat Okinawa si a luat aceeasi decizie ca si predecesorul sau. Acestea erau primele contacte „militare” ale karate-ului. Cele doua evenimente au avut ecou in Japonia si acest lucru a facilitat popularizarea acestei arte martiale.

Dupa treizeci de ani de invatamant, Funakoshi si-a solicitat pensionarea, dedicandu-se integral Artelor Martiale. La inceput (1913), a facut turnee demonstrative prin Okinawa, cu o echipa din care faceau parte Motobu, Mabuni, Kyan, Gusukuma, Ishikawa si Tokumura.

Karate-ul okinawan a fost prezentat si in Japonia, pentru prima oara dupa trei sute de ani, maestrul Funakoshi organizand o demonstratie de Karate la Kyoto, in 1916. La 6 martie 1921, printul mostenitor Hirohito vine in Okinawa, iar in cinstea sa a fost organizata o noua demonstratie de Karate.

La debutul noului secol se naste imperialismul japonez, puterea trece in mana armatei si se fac eforturi energice pentru dobandirea recunoasterii in lume si stabilirea contactelor internationale.
S-a facut remarcata de timpuriu, in cadrul centralelor administratiei, fascinatia Artelor Martiale asupra maselor, astfel ca demersurile Karate-ului nu au ramas libere de influenta politicii japoneze a Butokukai-ului. Istoria si-a urmat cursul si, dupa numai cativa ani, Maestrii din Okinawa pierdusera total controlul asupra Artei lor.

Totul a inceput in anul 1921, cu o invitatie din partea Ministerului Culturii din Japonia catre Okinawa Shobukai (Organizatia de Arte Martiale din Okinawa), de a organiza in Tokyo o mare demonstratie de Arte Martiale, care sa prezinte Karate-ul practicat in Okinawa. Maestrii au primit aceasta invitatie cu oarecare retinere, caci stiau de incercarea lui Yabu Norimichi, in 1920, de a raspandi Karate-ul in America.
Dar invitatia era privita si ca o ocazie de a trimite in lume mesajul Karate-do-ului—ca o solie de pace. In orice caz—s-a hotarat—trebuia trimis un om al carui caracter sa fie dincolo de orice indoiala. El urma sa faca cinste poporului okinawan si sa-1 reprezinte cu demnitate in strainatate.
A fost propus, mai intai, expertul de Kumite Motobu Choki, insa acest Maestru era foarte controversat, din cauza repulsiei sale notorii fata de japonezi.
Dupa indelungi consultari ale Maestrilor din Okinawa, alegerea a cazut asupra lui Gichin Funakoshi. El era cunoscut ca un om de mare caracter si stapanea Arta Luptei la un nivel corespunzator unei asemenea insarcinari.

In afara de aceasta, Funakoshi era si Maestru al caligrafiei si al poeziei, la fel de versat in limbile japoneza si chineza, in filosofia ambelor tari, cat si in cultura okinawana. Avea sa mearga in Japonia, pentru a le implini japonezilor o dorinta veche de trei sute de ani: dezvaluirea secretului vechiului Tode okinawan.

Okinawanii nu voiau sa trimita doar un maestru al Artelor Martiale ci, mai presus de toate, un sol al pacii si al prieteniei, care sa contribuie la inlaturarea dusmaniei de secole dintre cele doua tari.
Demonstratia, in care au fost prezentate toate disciplinele japoneze de Budo, a avut loc in Tokyo, si a durat o saptamana. Kano Jigoro (intemeietorul Judo-ului), care arata un interes special fata de Karate-ul okinawan, 1-a invitat pe maestrul Funakoshi in Kodokan (centru de Judo), unde 1-a rugat sa-si prezinte mat detaliat modul sau de lupta. Funakoshi a acceptat si 1-a luat ca asistent pe Gima Shinken, un okinawan in varsta de 25 de ani, care locuia in Tokyo si care invatase cu renumitul Yabu Kentsu.
Nimeni nu banuia pe atunci ca deplasarea lui Funakoshi, in mai 1922, avea sa fie fara intoarcere. Funakoshi si-a motivat ramanerea in Japonia prin faptul ca nenumarati oameni veneau la el ca sa invete Karate, insa este contrazis de documentele istorice, conform carora solicitarile de invatare a Karate-ului au fost foarte reduse la inceput.

A ramas totusi in Japonia, in cele mai dezavantajoase conditii. La inceput a locuit intr-o camaruta din Meiso-juku, un camin pentru studentii okinawani, acceptand orice slujba i se oferea, pentru a-si asigura un oarecare venit.
Cand Otsuka Hironori, un profesor de rang inalt din Yoshin-ryu Jujutsu, 1-a vizitat pe maestrul Funakoshi in Meiso-juko, 1-a gasit pe acesta intr-o mica incapere intunecata, din apropierea intrarii in cladire. Otsuka venise in ideea de a invata Karate de la Funakoshi, insa maestrul inca nu avea elevi. El platea acolo o chirie de zece Yeni, pe care trabuia sa-i castige ajutand la muncile din gradina, din bucatarie si din curte.
Abia in iulie 1922 a inceput sa conduca o grupa de elevi, care aflasera de el din auzite. Ca Dojo, avea voie sa foloseasca sala de lectura a Meiso-juku, care era cam de 20 Tatami. Chiria a crescut imediat la 15 Yeni, astfel ca a fost nevoit sa-si mentina pentru o perioada destul de lunga slujbele din cadrul caminului. Gima a fost unul dintre primii Karateka in Meiso-juku si isi aminteste cat de improvizate erau antrenamentele. Nu exista imbracaminte de Karate, elevii isi dezbracau, pur si simplu, haina si camasa.
KonishiYasuhiro,care a inceput in 1923 antrenamentele de Karate in Meiso-juku, scrie ca Maestrul Funakoshi preda zilnic, de la trei la cinci dupa masa. Grupele erau de trei pana la opt elevi. ,,Antrenamentul cuprindea numai simpla exersare a Kata-urilor”, isi aminteste Konishi, ,,si, din perspectiva de astazi, metoda era foarte simplista.”
In cativa ani, Funakoshi a inceput sa predea si in multe alte locuri, mai ales in cateva Universitati: in septembrie 1924 s-a format primul Club de Karate din Tokyo, pe langa Universitatea Keio. Acestuia i-a urmat, in 1926, un Club pe langa Universitatea Ichiko si, in 1927, au urmat Universitatile Takushoku, Waseda, Hosei, Meiji, Ninon, Shodai, Scoala Superioara de Medicina, Universitatea Regala (Todai), Scoala Superioara de Comert si Scoala Superioara Agricola.
Ca urmare a fluxului crescut de elevi, situatia financiara a maestrului Funakoshi s-a imbunatatit si, dupa ani de lipsuri, se putea muta acum in propria locuinta.
Inca de la venirea in Japonia, in anul 1922, Maestrul Funakoshi s-a vazut confruntat cu o noua mentalitate, care avea sa modifice hotarator imaginea Karate-ului okinawan. In Okinawa era neobisnuita, la acea vreme, crearea unor stiluri proprii pe baza catorva metode alese din sistemul fundamental si investirea acestora cu mult mai mare importanta decat sistemul de baza.
Okinawa-te cuprindea o larga arie de metode si tehnici, astfel ca nimeni n-ar fi putut sa le stapaneasca pe toate, insa maestrii isi concentrau lectiile asupra punctelor de referinta in sistemul de ansamblu conform propriei aprecieri si predau, fara a intemeia imediat un stil propriu, propria lor viziune asupra Artelor Martiale. Cu totii creau in cadrul unui sistem imens, Okinawa-te. Orice viziune personala i se subordona si era desigur preluata in sistemul de baza, daca se dovedea a fi de valoare.
In scolile de Shorin-ryu se studia pe atunci numai un mic numar de Kata-uri, in functie de punctele considerate a fi de referinta de catre Maestrul scolii respective. Dar nimeni nu s-a indepartat de sistemul de baza, nici nu a cautat sa-1 inlocuiasca pe acesta cu o viziune personala.
Considerarea sistemului de baza ca un intreg a dat fiecarui maestru posibilitatea de a-si alege propria cale, dintr-o imensa multitudine de posibilitati.
Ca urmare a indelungatei sale cercetari a sistemelor din Okinawa, Maestrul Funakoshi avea o profunda intelegere a posibilitatilor cuprinse in Okinawa-te. Dar, in Japonia, a intalnit o noua mentalitate, care facea imposibila predarea Artelor Martiale dupa vechile tipare din Okinawa. Japonia era tocmai pe punctul de a indeparta Artele Martiale de traditie, oferindu-le ca pe niste bunuri de consum, sperand astfel o raspandire rapida, dar si avantaje personale. Pentru aceasta era nevoie de un stil clar bazat pe concurenta, orientat dupa cerintele pietei.
Acesta este contextul in care Maestrul Funakoshi a inceput sa predea in Japonia anului 1922. Devenise clar, de la inceput, ca el nu le putea trezi interesul elevilor sai japonezi, promotori ai mentalitatii societatii de consum, abordand Karate-ul traditional okinawan, care urmarea in primul rand invingerea ego-ului, prin exersarea Kata-urilor clasice.
Japonezii, ca oameni moderni cautau legatura cu lumea superficiala si se macinau incercand sa inlocuiasca calitatea cu cantitatea. Karate ca si Cale (Do) nu putea supravietui, cu nici un chip, in Japonia acelor vremuri.
Era nevoie de aspectul sportiv, de competitie, de atractia exterioara. Maestrul Funakoshi s-a impotrivit multa vreme acestor tendinte, stiind ca astfel Karate-ul isi va pierde continutul. A cautat posibilitati care sa-1 duca la imbinarea celor doua directii.
Cea mai importanta innoire a fost aceea ca a incuviintat infiltrarea, pe langa diferitele concepte de Kata bunkai (folosirea practica a Kata-urilor), a altor forme de Kumite in cadrul exersarii, care au devenit tot mai mult parte componenta a antrena-mentelor.
Gichin Funakoshi invatase Karate, in primul rand, de la Azato Anko si Itosu Anko. In cartea sa Karate-do Ichi-ro (Karate-do, Calea mea) aflam multe amanunte din viata acestui maestru, dar el nu scrie si ce anume a invatat de la fiecare dintre cei doi. In ceea ce priveste Karate-do Nyumon el marturiseste: ,,Fara indoiala, cea mai mare parte a cunostintelor mele de Karate provine din lectiile pe care le-am luat de la Azato”. insa este greu sa redescoperim influenta lui Azato in Karate-ul predat de Funakoshi, la venirea in Japonia. Naihanchi si Pinan erau Kata-urile fundamentale ale Scolii Itosu, iar Kushanku, Passai, Chinto, Jion si Jitte corespund si ele versiunii Itosu. Influenta lui Azato se intrevede abia in anii’ 30, in imaginea tehnicilor Shotokan moderne.
In 1880, cand Funakoshi si-a inceput antrenamentele de Karate, Maestrii inca tineau secrete Kata-urile pe care le abordau. Majoritatea expertilor acelor vremuri cunosteau numai un mic numar de Kata-uri.
Daca e sa dam crezare cuvintelor lui Funakoshi, un Maestru practica cel mult patru sau cinci Kata-uri. In 1922 el scrie in Ryukyu Kempo Karate :,,Vechii Maestrii aveau, de obicei, doar un camp restrans, dar sapau brazde adanci. Astazi elevii au un camp larg, dar ei nu sapa decat brazde superficiale.”
Hironishi Genshin sustinea ca Maestrul Funakoshi cunostea, la inceput, aproximativ 100 de Kata-uri, insa acest lucru este greu de crezut. In cadrul conceptului sau stilistic, el a predat 15 Kata-uri, dupa stadardele acelor vremuri find si acestea destul de multe. Se poate insa ca el sa fi invatat unele dintre acestea cu putin inainte de plecarea sa in Japonia, astfel ca nu le cunostea indeajuns.
Nu putem aprecia profunzimea cunostintelor sale in ceea ce priveste alte Kata-uri pentru ca, potrivit documentelor istorice, el si-a concentrat atentia asupra exersarii a cinci sau sase, ceea ce nu era neobisnuit pentru un expert okinawan de Karate al acelor vremuri.
Desigur, a incercat sa invete si alte Kata-uri, pentru a-si desavarsi astfel sistemul didactic. Fiecare expert era liber sa faca propriile sale schimbari in Kata. Astfel au aparut multe variante ale aceleiasi Kata, foarte putine dintre acestea putand fi astazi readuse la forma lor initiala. Variantele Itosu au fost in mod sigur modificate de Funakoshi, in Japonia, ele dovedindu-se cel putin la fel de valoroase ca originalele okinawane.
Cele 15 Kata-uri ale lui Funakoshi, pe care le-a preluat in sistemul sau, au devenit standarde ale lumii Karate-ului modern. Dintre nenumaratele forme existente in Shorin-ryu-ul okinawan, el a ales cele 15 Kata-uri care, dupa parerea sa, erau reprezentative pentru cele mai importante aspecte ale Karate-ului, acestea urmand sa dea posibilitatea Maestrilor ce vor veni sa patrunda orice domeniu al Karate-ului okinawan.
Funakoshi si-a lasat elevii sa studieze si alte Kata-uri, spunand ca nu le poate dauna acest lucru. Insa scoala Shotokan, asa cum incepuse sa se dezvolte in anii ’30, se concentra asupra celor 15.
Sursa:www.sasori.ro

Clubul Sportiv Black Samurai

Adresa: Bd. Ion Mihalache Nr. 172 Sector 1 Bucuresti

Tel.: 0723031536

E-mail: csbs.bucuresti@yahoo.com

Web: www.blacksamurai.webs.com

Stil: Karate-Do Shotokan-Fudokan