Dorian Gray s-ar putea sa fi gasit raspunsul.

Introducerea mi s-a parut geniala si am citit-o de cateva zeci de ori. Pe urma am avut ups and downs. Cand eram fascinata de dialog, cand eram entuziasmata de cat de disturbingly gay era relatia dintre cele 3 personaje, cand citeam numai sa vad ce se mai intampla.

Povestea lui Narcis e spusa intr-un mod diferit,  Dorin fiind capabil sa isi vada in oglindire propria degradare, sa devina constient de rezultatul actiunilor sale. Isi vinde sufletul si alege sa isi pastreze frumusetea fizica cu pretul degradarii morale stiute doar de el.

Eu cred ca prin gestul de distrugere al portretului el vrea doar sa scape de proprile zbateri, crezand ca viata lui poate sa aiba un nou inceput. Nu pare a avea povara faptelor sale, pe cat pare de afectat de existenta unui martor. Faptul ca finalul sau e unul tragic mi s-a parut o sinucidere facuta din prostie, nedorita. Inca o data aratand ca Dorian Gray nu era stapan pe  efectul faptelor sale. Si cartea mi s-a parut moralizatoare, prin modul franc de a spune ca nu primesti a doua sansa, oricat ti-ai dori sau ai fi dispus sa sacrifici.

Cartea asta trebuie citita macar de cateva ori. Dialogurile sunt absolut geniale, personajele depasesc limita misoginismului, sobrietatii londoneze de inceput de secol sau a cinismului, fiecare construindu-si propria filosofie. Lord Henry Wotton e un cinic. Si atat. Isi face discursul bazat pe observatii atente ale lumii inconjuratoare. Poate sa evalueze si sa fie extrem de constient de semenii sai. Dorian Gray e pentru inceput experimentul sau, omul care sa ii absoarba perceptia asupra existentei si sa o aplice orbeste. Pe parcurs dezvolta proprile sale teorii si ia proprile decizii necugetate (povestea lui Sybil si viata ca un teatru, uciderea lui Basil). Si totusi constiinta lui era undeva ascunta sub panze mov. Basil Hallward, pictor de duzina, caruia nimanui nu ii simte lipsa, indragostit de muza si creatia sa. Un Narcis fascinat de cerul din spatele oglindirii sale.

Eu vreau sa stiu daca Dorian Gray era constient de moartea sa. Asta e intrebarea la care nu mi-a raspuns Oscar Wilde…

Nu cred ca ecranizariile o sa ajunga macar la 10% din esenta cartii, dar poate merita vazut.

Art for art’s sake

To reveal art and conceal the artist is art’s aim.

The critic is he who can translate into another manner or a new material his impression of beautiful things.

The highest as the lowest form of criticism is a mode of autobiography. Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming.

This is a fault.

Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.

They are the elect to whom beautiful things mean only beauty.

There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written.

That is all.

The nineteenth century dislike of realism is the rage of Caliban seeing his own face in a glass.

The nineteenth century dislike of romanticism is the rage of Caliban not seeing his own face in a glass.

The moral life of man forms part of the subject-matter of the artist, but the morality of art consists in the perfect use of an imperfect medium. No artist desires to prove anything. Even things that are true can be proved.

No artist has ethical sympathies.

An ethical sympathy in an artist is an unpardonable mannerism of style. No artist is ever morbid. The artist can express everything.

Thought and language are to the artist instruments of an art.

Vice and virtue are to the artist materials for an art.

From the point of view of form, the type of all the arts is the art of the musician.

From the point of view of feeling, the actor’s craft is the type.

All art is at once surface and symbol.

Those who go beneath the surface do so at their peril.

The Picture of Dorian Gray, by Oscar Wilde