Let’s have a walk…

Amalgam.

Amalgam
…de sentimente,
….de trairi,
…de idei,
…de ganduri,
…de amalgam.

Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Prea multa minciuna si prea putin adevar. Prea multa vorbarie si prea putina meditatie. Asta simt ca se intampla in momentul de fata cu mine. Nici nu stiu daca e bine sa dau share gandurilor astora, dar cum altfel sa iti infrunti demonii?! Cum altfel sa iti infrunti propriul eu?!

Nu mai stiu ce vreau si pe cine vreau, ce sunt si ce vreau sa fiu. Nu mai stiu daca Bucurestiul imi face bine sau rau. Daca ma ajuta sau daca imi fac singura o defavoare.

Asa cum marturiseam intr-un prim post de pe blogul asta sarac in postari dar incarcat de emotia mea, am venit in Bucuresti pentru a putea sa fiu eu. Pentru a putea sa fac ce vreau si cum vreau, fara a da explicatii, fara a incerca sa conving, sa demonstrez, sa tac, sa ma opun sau sa fiu obedienta.
Deci cum ziceam, am venit aici ca sa fiu eu cu mine. Si din pacate cred ca am ajuns sa fiu prea mult eu cu mine. Prea mult eu si prea putin ei/el.

Am fost mereu obisuita sa fiu inconjurata de oameni si de asta am facut mult voluntariat in studentie, am participat la scoli de vara, proiecte, tabere, cercuri de tot felul. Am simtit mereu nevoia de oameni langa mine. Oameni care sa imi umple viata. Oameni de la care sa invat si din energia carora sa imi atasez aripi (ce nu odata mi-au fost zdrobite) cu care sa zbor catre locuri inalte… catre alti oameni si alte zambete.

Aici in Bucuresti sunt inconjurata zilnic de multi oameni, zambesc mereu si ma bucur de glumele si buna dispozitie a celor din jur. Cred ca lumea ma vede ca pe o persoana deschisa, altruista, plina de energie. Problema mea e insa: sunt eu oare toate astea? Sunt eu oare fata pe care toti o vad? Sau defapt incerc sa disimulez si sa alung singuratatea? Chiar si prin faptul ca imi pun aceste intrebari nu fac decat sa demonstrez ca poate sunt altfel.

Intotdeauna am fost o fire paradoxala si niciodata nu am stiut exact cum sunt cu adevarat, cine sunt eu defapt si care este granita intre eu fericita si eu incarcata de tristete. Si nici nu stiu daca e unul dintre noi care poate sa spuna ca se cunoaste pe sine 100% si ca nu exista nimic imprevizibil din partea propriului eu. Asa ca am avut momente cand am trecut de la o stare la alta, lucru normal de altfel pentru orice om care are o personalitate si un mic ceas ce ticaie in stanga la purtator. Cred.

Doar ca in ultima vreme mi s-a tot pus intrebarea (sub diferite forme ce e drept): “Si tu? Ceva prieten?”. Raspunsul a venit de fiecare data simplu si ferm “Nu”. Totul simplu pana aici. Intrebare-raspuns. Dar ce te faci, Cristina draga, cand urmeaza a doua intrebare: “Pai de ce?”. Hopa! Aici nu mai stiu ce sa raspund. Defapt am reactionat in fel si chip de fiecare data: ba ridicand din umeri, ba dand vina pe combinatia job+scoala, dand vina pe un oras prea mare cu oameni prea ocupati si prea distanti, glumind ca eu sunt prea buna si ca nu gasesc printul pe cal alb si cate si mai cate variante nu mi-a puiat mintea de fiecare data cand inevitabila intrebare aparea pe buzele tuturor.

Mai nou, au inceput si ai mei cu apropouri. Probabil ca nu le vina sa creada ca adolescenta lor fiica de acum ceva vreme, mereu sunata, curtata si mereu indragostita de cate cineva – da acum din umeri incurcata. Orasul pe care ea il lauda ca are atatea evenimente si atatea spectacole de teatru, concerte, lansari si deschideri oficiale este defapt orasul propriei singuratati.

Deci Bucurestiule ce ma fac eu cu tine? Sau mai bine zis: ce faci tu cu mine? Si intrebarea asta nu ti-o pun ca semn de disperare. Ci intrebarea asta o pun pentru mine: e oare Bucurestiul orasul oamenilor singuri? Orasul oamenilor singuri chiar si in 2?

Am scris aici despre mine pe atatea planuri: singular 1-a, a 2-a, neutru.. incat daca ar citi proful meu de “Writing skills’” din facultate s-ar ingrozi. Doar ca astazi asta am simtit… un amalgam… chiar si de genuri si de timpi. Am fost cand eu cea de ieri, cand eu cea de azi, cand eu cea de maine. Si totusi… care eu sunt eu?

dna Mia Scarlat!

Pentru cei care nu stiti, si sunt sigura ca sunteti multi (pentru ca nici eu nu stiam pana acum ceva vreme) – exista printre noi si oameni cu un suflet mare, poate prea mare pentru lumea in care traim. Un suflet de mama, de ocrotitoare a celor fara aparare, de propulsator al valorilor… ce mai, un suflet de om! Acest suflet are si un nume, pe care il puteti citi cateva randuri mai sus.

Mia a pus bazele asociatiei Mia’s Children si astfel a dat viata unei mare familii si a ajutat (si ajuta in continuare) copii, care datorita ei sunt oameni ce au sansa de a se integra in societate. Au sansa unei vieti normale.

Am avut placerea sa o cunosc si pot declara ca este una din putinele persoane care pur si simplu mi-a transmis din vibratia ei, din dragostea ei, din dorinta ei de a schimba lumea si asta m-a facut sa tresar. M-a facut sa imi doresc si eu sa ajut. Nu i-am promis nimic (pentru ca a fost unul din sfaturile ei – “Niciodata nu promite pentru a nu dezamagi”) dar vreau cu siguranta sa ii cunosc marea ei familie. Si cine stie, poate astfel, sa ma cunosc pe mine.

Ii dedic acest post cu toata dragostea mea. Poate am sa ajut ca lumea sa o cunoasca pe ea si copiii ei si sa o ajute sa aduca lumina in viata copilasilor pe care ea i-a luat sub aripa ei de om cu suflet plin de iubire.
Ii dedic acest post ca multumire pentru ca exista, pentru ca ne-a lasat usa deschisa, pentru ca este cu adevarat om si pentru ca a reusit sa imi transmita un mesaj de 1 Martie care pur si simplu m-a facut sa ma cutremur. Citindu-l mai jos, poate veti intelege de ce. De ce Mia este un om in fata caruia fruntea ta trebuie sa stea plecata.

“Cata frumusete si armonie se aduna afara , la acest inceput de Primavara !Un cantec vibreaza in orice fir de iarba , ghioceii isi ridica capusoarele mirate de sub zapada , pasarile ciripesc voioase ; este atata revarsare de Speranta , Optimism , Chemare catre noi inceputuri de viata !
Si noi , copiii de la Mia’s Children va chemam , iubite Prietene la viata , la bucuria impartasita a fiecarei fiinte ce se inalta dincolo de zare , facandu-va urarea simpla de :”La multi ani !”
La inceput de Primavara , fie ca Viata sa invinga ! Fiti iubite si fericite ! Purtati in suflet martisorul iubirii noastre !
Mia’s Children va iubeste”

Mia… iti multumesc!

Da! Sunt o fire care se entuziasmeaza foarte usor! Stiu. Si mai stiu ca asta nu e mereu bine, pentru ca la fel de repede poate sa vina si dezamagirea, care poate avea un gust tare amar. Dar de data asta simt ca nimic nu imi poate stinge acest sentiment de exaltare a simturilor. De data asta sunt sigura ca e justificat.

De ce? Pentru ca in seara asta am vazut-o jucand pe scena pe Olga Tudorache! Femeia asta are 80 de ani si totusi emana asa o forta si ne-o transmite noua, celor ce o privim “din intuneric”. Are o eleganta si o tinuta scenica, cum sigur nu am mai vazut la o actrita.Si cand ma gandesc ca nici nu am luat biletul pentru ea in mod special ci pentru ca pur si simplu spectacolul de la Sala Mare il vazusem si imi doream o seara culturala de duminica. Asta m-a facut sa si stau ieri la coada la bilete aprox 40 de min. Dar a meritat din plin.

Mereu am iubit teatrul si pentru mine serile astea sunt un castig imens. Imi transmit atat de multa energie si ma fac de multe ori sa constientizez lucruri la care nici nu ma gandeam si sa ma simt un om mai bogat sufleteste. Pana acum Horatiu Malaele era pe un piedestal (poate cateodata si Rebenciuc) dar nicio actrita nu putea sa ajunga acolo… pana in seara asta! Si ma intreb oare cate/cati actrite/actori ar putea ajunge acolo, doar ca eu nu le-am dat ocazia asta?

In piesa Noiembrie, Olga (interpretand o fosta mare actrita de teatru) a fost minunata. Nici nu stiu cum sa continui acest post pentru ca mi se pare inutil sa mai dezvolt. Cert este ca va invit pe toti sa ii dati sansa Olgai sa fie descoperita de voi… Merita! Ea, si poate multi altii pe care nu i-ati lasat sa fie aplaudati. Mergeti la teatru, macar asa din curiozitate… Dati sansa actorilor sa va bucure, ca voi mai apoi sa ii bucurati cu sunetul palmelor voastre care ii aplauda frenetic.

Viata poate fi un teatru… bun! Duminica poate fi o seara… de Noiembrie!

“Omul cat traieste invata” zice o vorba din popor… Ca sa extrapolez putin am sa adaug ca omul cat traieste descopera, cel putin asta am simitit eu in ultima vreme. Si prin aceste descoperiri inteleg ce imi place, ce nu, de ce, de ce nu…

Hai sa va spun ce am descoperit eu in ultima vreme:

- Timisoara. E ciudat, dar chiar simt ca am descoperit propriul meu oras. Probabil ca sunt unele lucruri pe care le vezi altfel dupa ce ai stat o parte departe de ele. Mi s-a parut ciudat ca am ajuns sa fac poze cu locuri din oras. Eu, care cred ca nu am facut o poza cu vreo cladire atata timp cat am locuit in oras (21 de ani). Acum pur si simplu de cate ori treceam prin piata Unirii imi venea sa scot telefonul si sa surprind arhitectura, lumina felinarelor reflectata pe pavaj, porumbeii, luminile de Craciun. Lucru pe care l-am si facut, de altfel. Ma gandeam acum care ar fi motivul. Cred ca pur si simplu vroiam sa “fur” locuri si imagini care imi fac bine si care mereu mi-au inspirat frumos si bucurie. Probabil am vrut sa am si o dovada a iubirii mele (exagerate zic unii) pentru oras. Ceea ce e sigur insa, e ca de cate ori merg acasa simt cum mi se inunda sufletul de fericire cand vad cladirile si pietele orasului (lucru care explica dezamagirea mea cand am realizat ca Piata Romana e un simplu sens giratoriu).

- ca sunt indolenta. Poate exagerat spus, dar cateodata sunt atat de “oarba”/superficiala. Da, am descoperit ca de multe ori simturile mele sunt atat de slab dezvoltate sau mai bine spus semnalele la care rezonez sunt atat de superficiale. Asta pentru ca am trecut de cateva ori pe langa o biserica de la mine din zona si nici macar nu am observat-o. Oare ma cufund atat de tare in ganduri incat nici nu mai observ ce e in jur? Veneam intr-o seara de la scoala si cand ma pregateam sa trec strada care strajuia partea mea stanga am vazut o biserica alba in dreapta mea. Am ramas blocata! Si m-am oprit cateva secunde. Ma uitam la ea gandindu-ma: “oare daca era un butic prapadit dar avea luminite in geam sau imaginea catorva branduri ce ne bombardeaza zilnic, l-as fi vazut?”. Oricat de trist suna pentru mine, cred ca da. Inca sunt dezamagita la gandul ca probabil sunt lucruri in jurul meu care din cauza “educatiei simturilor” nici nu le observ si care poate mi-ar inviora ziua…

- ca nu imi place ploaia.. Sau ca sa fiu mai transanta: nu imi place ploaia din Bucuresti. Ceea ce ar trebui sa fie un fenomen “tamaduitor” este un dezastru pentru orasul asta, si asa trist. In opere de arta pline de romantism am citit cu totii de picurii de ploaie din noptiile pline de pasiune si de efectul lor de a o “intretine”. Nu si aici. Strazile pline de noroi, imaginea gri atunci cand te uiti pe geam, soferi care gonesc fara a conta ca te stropesc pe tine din cap pana in picioare, Lipscaniul caruia ii moare farmecul (si lista poate continua) ma fac sa ma rog pentru zilele cu soare. Sa ma rog pentru alta culoare decat vesnicul gri…

- ca sunt singura… si ca in unele situatii nu e tocmai cel mai bun statut marital. Azi am fost la ceva teatru de improvitatie. Cand am primit invitatia, m-am gandit sa anunt si cativa colegi de job. Ne-am strans vreo 12, doar ca unii au mai renuntat si m-am trezit acolo eu si 4 cupluri. Atunci am realizat ca sunt singura… si ca in situatiile astea te simti cumva pe o treapta inferioara. Sa nu intelegeti gresit, nu am picat in paharul cu melancolie. Doar ca in acel context m-a incercat un sentiment ciudat, o dorinta de a merge si eu la brat cu cineva si de a-i zambi si eu cuiva asa cum fac indragostitii cand au micile lor secrete pe care le impartasesc doar din priviri.

- muzica lui Jim Brickman. Ma calmeaza atat de mult si imi arata cat de divin pot fi cantate anumite acorduri. Imi demonstreaza inca odata cata magie zace in muzica si cata bucurie ii poti aduce sufletului daca inchizi ochii, iti limpezesti mintea si i te predai. Incercati sa faceti acest lucru ascultand “Winter Waltz“.

- orange cookies. Nu sunt niste prajiturele, asa cum poate te trimite cu gandul numele. Dupa sarbatori – abstinenta totala de la astfel de placeri ale vietii. Orange cookies e un nou ceai negru pe care l-am descoperit azi. Cu un strop de lapte si miere poate sa incunune cu succes orice zi, sunt sigura de asta. Si mai sunt sigura ca nimeni nu ii poate ceda mirosului, nici macar poseta mea- in care a fost transporatata azi mica mea descoperire.

Sunt multe lucruri pe care le-am descoperit in ultima vreme, dar nu vreau sa transform postul (si asa lung) intr-un roman foileton. Cert este ca in fiecare zi ma descopar pe mine prin ce se intampla in jurul meu. Cel mai trist e ca nu intodeauna imi place ce aflu…

Porcu’… element omniprezent in cultura noastra, a romanilor. Il avem in capul listei cand vine vorba de bucatele de Craciun. Pai cine a mai pomenit Craciun fara carnati, racituri, friptura de porc?! Zau asa… Poti sa faci si o vizita la sate. Poate ca nu au taranii de toate, poate ca nu au un cal sau o vaca… Dar porc… Doamne feri sa lipseasca din ograda! “Pai maica, de Craciun ce pun pe masa!” Cum spuneam si intr-un post trecut- noi vrem sa fim grasuti si rumeni in obraji.

Folosim cat se poate de des sarmanul animal si in conversatiile zilnice :

Dupa o masa la KFC: “Mama, am mancat ca un porc!”
Mama catre copil: “Iara te-ai murdarit ca un porc!”
Iubita iritata: “Te-am sunat ieri dar nu ai raspuns. Probabil dormeai ca porcul”
Sotia catre consortul sau “Aseara m-ai facut de ras… te-ai imbatat ca un porc”
Fetele la o tigara :”Asa e draga, toti barbatii este porci”

Pai si daca eram atat de obisnuiti cu “elementul” asta in viata noastra, nu stiu de ce ne socheaza ca saracul porc are mai nou si o gripa a lui? Hai sa ii spunem stiintific AH1N1. Mi se pare ca s-a creat atat de multa panica in jurul acesteia… Are grija mass media sa gaseasca senzationalul in orice. Anual mor milioane de oameni din cauza gripei sezoniere. Numarul este mult mai mare decat cel cauzat de aceasta maladie porcina. Da, dar veedti voi- nu are un nume…

Sa va spun numai o poveste care m-a socat. Ieri am fost la farmacie si marmacistul avea masca. Recunosc ca am carcotit putin in sinea mea dar apoi mi-am zis “E legitim sa o poarte, intra in contact cu asa de multi clienti”. Din spatele meu se iveste un baietandru care intreaba: “Mai aveti masti?” la care i se raspunde, putin iritat: “Nu mai avem, dar am dat comanda. Doar ieri am vandut 1000 de bucati”. I was completely shocked! 1000 de bucati, intr-o zi, de la o singura farmacie?! OK. Nu zic ca nu e bine sa te protejezi… dar de la a face asta si pana a da in ipohondrie- e doar un pas. Nu zice nimeni sa stai nas in nas (ca sa nu zic rât în rât) cu cel de langa tine din metrou/tramvai… Dar a te gandi sa mergi zilnic cu taxiul pentru a evita gripa… Aici nu prea pot sa inteleg.

Hai sa nu lasam media sa preia controlul asupra propriilor perceptii. Avem un capsor deasupra gatului, pe care Dumnezeu ni l-a dat cu scopul de a-l folosi si de a ne forma propriile opinii/idei, de a digera lucrurile si situatiile din jurul nostru de unii singuri. So let’s start use it! Poate fi mai greu la inceput sa nu te lasi purtat de ideile si parerile altora, dar cu exercitiu totul e posibil.

Hai sa le lasam panica altora- americanii de exemplu sunt buni la asta din cate am mai citit- si sa ne vedem noi de porcii din ograda noastra. Doar vin alegerile… Sa vezi acolo cum se improsca lumea cu noroi… Ati ghichit: ca porcii!

Nu am mai scris de mult pe blog, desi de multe ori am avut material in micuta mea carapace de pe umeri.

Am denumitul postul asa, pentru ca mi-am dat seama ca sunt multe lucruri noi in viata mea in acest moment, fie ele tangibile sau nu, constientizate de mine sau nu.

Am fost acasa acum doua saptamani si am realizat ca m-am schimbat in ceea ce priveste relationarea cu cei din jur. Eram pe tren si un tip butona de zor la mobilul sau incercand sa isi activeze eu stiu ce optiune. Bineinteles ca nu era pus pe silent, ca doar nu era in tren- un mijloc de transport in comun, ci era in ograda bunicilor. L-am rugat frumos sa foloseasca aceasta optiune. In mod normal as fi chicotit eu cu mine, fara a verbaliza ca ma deranjeaza. La fel am facut si in cazul gentii care salasluia sub masa, rugandu-l frumos sa o puna sus… ca doar oamenii care au gandit vagonul unui tren au avut in cap ca lumea va avea bagaje si nu isi va tine papornitele in brate. Cred ca asta e ceva ce m-a invatat Bucurestiul- sa spui ce te deranjeaza. E drept ca eu am adaugat si politetea in ecuatie si rezultatul este unul foarte bun.

Tot de doua saptamani m-am mutat in chirie. E un sentiment de implinire sa ai casa ta (impropriu spus totusi). Sa ai camera ta, locul tau in care sa vii dupa o zi de munca/scoala si sa te regasesti. Sa te tolanesti pe canapea cu o carte buna in brate si un ceai gustos si sa te bucuri de momente de liniste. Apartamentul e minunat, la fel ca si oamenii de la care l-am inchiriat. Stiu ca va fi o cheltuiala in plus pentru mine dar am simtit nevoia sa parasesc caminul si sa trec la nivelul urmator. Nu, nu regret ca am stat in camin, e o experienta pe care am simtit nevoia sa o bifez- desi nu cred ca a fost cel mai bun timing. De obicei studentia si caminul go hand in hand, cand intervine si un job se cam strica smecheria.

Mai nou.. ma ataca si cainii pe strada. Eu care trambitam ca sunt de un an in Bucuresti dar nu am avut probleme cu renumitii maidanezi. Veneam intr-o noapte de la Kinofest cand de la departare vad si aud un caine… care se indrepta vitejeste si zgomotos spre faptura neajutorata de pe strada (aici vorbesc de mine ). Deja ma vedeam cu ai lui colti infipti in ale mele cizme si un concediu medical la orizont. Dar am scapat! L-am luat cu “cutu cutu” si se pare ca m-a inteles. Si-a dat seama ca nu am mancare la mine si ca par a fi om bun, cu frica de Dumnezeu (am zis “par” desi sa stiti ca eu chiar sunt ) si m-a lasat in pace.

Tot mai nou, adica weekend-ul trecut, m-am pus pe fapte mari (sau sa zic sarate?). Am chemat cativa colegi la mine ca sa imi vada noul culcus. De ce zic fapte mari?! Pai in invitatie era mentionat si un strudel cu mere si vin fiert. Totul OK pana aici. Invit oamenii si accepta. Asa ca duminica mi-am pus sortuletul de bucatareasa si am facut strudelul cu mere. Problema cea mai mare a fost ca eu am luat prea in serios sintagma “ca sarea in bucate” si am pus acest ingredient minune in strudel. Cum credeti ca ne-am dat seama? Gustand vinul fiert! Evident ca acest lucru a facut deliciul acelei zile si acestei saptamani.

Acum ma gandesc sa ma duc acasa si sa fac un strudel… trebuie sa dovedesc ca a fost doar o greseala, nu? Tot ce trebuie sa fac este sa tin sarea departe de mine. Altfel voi fi iarasi “sarea si piperul” saptamanii… ok, poate doar sarea

Am avut o vara fara concediu… sau ma rog, doar 1-2 zile libere pentru un weekend prelungit, o vizita a unui prieten, o problema de rezolvat.

Asa ca in Septembrie m-am hotarat sa particip la minireuniunea din Berlin a participantilor de la cursul BEST Timisoara gazduit de noi vara trecuta.
Joi seara mi-am luat zborul, la propriu din Bucuresti (dupa o zi de lucru- si nu va recomand sa faceti la fel) spre Budapesta unde am ajuns la 22:00. Am petrecut cateva ore prin oras-Doamne cat de mult imi place orasul. E atat de frumos, de altel. Am baut si Tokjai- e cel mai bun vin pe care l-am baut eu dupa parerea mea- si de fiecare data cand ajung in Ungaria nu ratez ocazia:)

Dupa 3 ore de somn am luat drumul aeroportului iar dupa 1.5 ore ma aflam in tara berii… unde ploua cu pisici si caini (ca sa folosesc o expresie din engleza:P). Am sa povestesc intr-un post viitor mai multe (acum scriu pe fuga din apartamentul tipului care ne gazduieste) dar trebuie sa va spun ca Berlin e altfel fata de tot ce am vazut:
Bei bere pe strada, in metrou, tramvai, stai pe iarba intins si te relaxezi, calci iarba (lucru ce ar crea istericale in Romania), strigi pe strada- daca asta e trairea ta de moment… Cum zicea si Rene “people here are really open minded”. Chiar asa si este. Cu toate ca in metrou vocea te anunta “Coborati VA ROG” sau “Intrati inapoi VA ROG” si nu “Atentie se inchid usile”. Cred ca observati si singuri diferenta. E la fel de altfel!

Pana la postul viitor, dupa ce mai petrec timp aici si mai incerc alte feluri de bere… auf wiedersehen!

Ce?
Festivalul PLAI- Muzica, Arta si Multiculturalitate

Unde?
La Timisoara

Cand?
11-12-13 Septembrie

Cine?
Eu, tu, noi (cred ca v-ati prins ce vreau sa zic si nu ma puneti acum la a face conjugari ca pe ilustrul Marean Vanghelie)

De ce?
E, aici e mai complicata treaba si e nevoie de detaliere. M-as aventura sa spun “Cum de ce?! Se tine la Timisoara!” dar risc sa imi sara lumea in cap cu replica “Iara ne iei cu asta?”. Se pare ca a iubi orasul natal prea mult poate deranja. So, what? Eu il iubesc, si iubesc oamenii de acolo si in special locurile. De asta si festivalul PLAI a fost mereu la inaltime.

Sa fiu sincera, asta e ce am auzit, pentru ca niciodata nu am putut merge. Mereu eram plecata din Timisoara. Si anul asta era cat pe ce sa-l ratez. Dar spre bucuria mea e singurul meu weekend liber din Septembrie. Se pare ca de data asta stelele s-au aliniat in favoarea mea. Uff…iara vorbesc despre mine, cand scopul meu era sa va povestesc despre festival. Egocentrismul asta…

Festivalul se va tine la Padurea Verde- Muzeul Satului Banatean (cum zicem, vorbim de PLAI deci avem nevoie de un ambient pe masura) unde vor fi prezenti Tomasz Bednarczyk, Esma Redzepova,Farfarello, Dobet Gnahore, Horia Crisovan si multi altii. Daca vreti sa gustati putin din muzica da-ti un click aici:
http://blogu.lu/djvjsimc/2009/08/28/lets-play-plai/
Cred ca asa veti intelege de ce recomand acest festival cu toata caldura. Mie personal imi place mult Farafello si a lor Ciocarlie. Cat de bine poti savura spiritul balcanic ascultandu-i

In cele trei zile ale festivalului, vor avea loc mai bine de 100 de activitati pe diferite teme, pentru a oferi publicului un altfel de weekend, unul pitoresc, linistit (sau nu), cu muzica buna, cu pofta de arta si de artisti… cu pofta de a gusta din pitorescul nostru si al altor culturi. Cu pofta de… PLAI!

… sau chiar sunt?

Am zis intr-unul din posturile mele, ca voi incerca sa nu fiu foarte acida in ceea ce voi scrie pe blog. Si credeti-ma ca de multe ori ma abtin. Imi vin diferite lucruri in minte (multumita oamenilor si situatiilor pe care le intalnesc aproape zilnic) dar ma opresc in a le tine pentru mine. Cateodata ma amuz, cateodata stramb din nas (cum fac mosii in metrou cand nu le cedezi locul) sau pur si simplu refuz sa cred ca e adevarat.

Dar de data asta le voi scrie…

Nu se poate sa fim atat de indiferenti in ceea ce priveste sanatatea! Daca nu ne pasa de sanatatea noastra… ok, all right! Dar cand vine vorba de propriul copil, cred ca ar trebui sa schimbam putin placa “cui ii place de mine ii place si asa” sau “ce, ca eu ma simt bine cu mine insumi/insami si asa!”. OK, nu contest ca poate unii chiar simt asta. Dar daca organele lor interne ar putea vorbi, nu cred ca ar fi atat de relaxate si de Zen.

Eram in weekendul asta la strand si ma uitam cat de multi copii sunt grasi (ca de adulti nici nu mai aduc vorba). Da! Nu grasuti, bine facuti sau mai stiu eu ce… ci GRASI. Ma uitam la ei si imi era mila. Nu au ei nicio vina ca parintii sunt inconsienti si nu le pot refuza micutului gustarica, meniul de la KFC/McDonald’s sau ciocolatica aia care apropo, are o reclama atat de amuzanta la televizor! Si daca micutul nu vrea sa iasa la plimbare, ce? Parca le si aud pe mame: “Lasa draga, ca invata de mic sa lucreze pe calculator. Uita-te la el cat de repede ii merg degetelele pe tastatura. E adorabil!”

Chiar vorbeam cu Radu, un prieten din Timisoara, care a stat un an in Singapore. Il intrebam cum i se pare acum Romania si cum vede totul acum, dupa un an. Mi-a raspuns (si i-am simtit dezamagirea din glas): “Stii ce am observat? Ca suntem un popor de oameni grasi!” Da. Suntem!

Citeam undeva ca, cu cat esti mai jos ca statut social, cu atat esti mai gras. De ce? Pentru ca mancarea sanatoasa costa. E adevarat si asta. Si noi romanii, suntem saraci. Dar eu va invit sa veniti cu mine in piata (si nu la supermarket) sa facem cumparaturile. Veti vedea ca va iesi mult mai bine bilantul pe luna respectiva… atat in portofel cat si la cantar.

Oricum mi-e mila de noi toti. Pur si simplu nu vrem sa facem nicio schimbare in modul nostru de a trai. La noi, totul incepe intr-o sfanta zi de.. Luni.

Cred ca ati auzit/rostit cu totii poezia bradului pe care il imbiam “Hai in casa mea/ Unde-i cald si bine.” (de data asta a se citi “tara mea”). Sa analizam putin. Nu stiu cat de bine e aici, cred ca e important proverbul “cum iti asterni..” in Romanica. Dar ma rog, nu de asta vreau sa vorbesc aici. OK, a mai ramas cald. Aici cred ca tarisoara asta (in forma de peste, zic unii) se afla pe locuri fruntase pentru o clima temperata.

Cald… te gandesti la razele soarelui care iti gadila pielea si o dezmiarda, la momente de relaxare, umbrelute, baie la strand si la piscina. Super! Dar ce te faci cand realitatea e putin mai crunta si intervin mijloace de transport (in comun sau nu) sau locuri mici si aglomerate?! Tocmai de aceea aleg de obicei sa merg pe jos atunci cand nu ma grabesc sau cand distantele sunt mici. Acest lucru nu e mereu cel mai indicat dupa cum se poate observa mai jos:)

Ieri trebuia sa ajung la doctor pe langa Piata Unirii. Asa ca mi-am luat pauza de la serviciu, am luat metroul (care acum merge din Militari direct la Unirii… yuhuu) si dupa mai aveam de mers cam o statie de autobuz. Mi-am zis eu: “Hai sa merg pe jos, e aproape si nu are rost sa mai si astept in soare”. Zis si facut. Dar la 1 minut de clinica am ramas cu tocurile in ASFALT! Lasam pur si simplu gauri si abia mi-am scos pantofii din gudronul incins. La un pantof am ramas si fara flec… deci calcam pe metal.

Eram soacata! Later on, am inteles ca este ceva normal in Bucuresti Eu nu avusesem astfel de experiente in Timisoara. Dar sa revin, ca s-a intamplat ceva tare simpatic: dupa consultatie am mers la un magazin de cartier sa imi iau “picatura” minune si sa imi restabilesc confortul locomotor. Rugasem vanzatoarea sa lipesc flecul in magazin dar pentru ca intr-adevar era minuscul locul, m-a rugat sa il lipesc afara.

Ma pun eu langa frigiderul de inghetata si in timp ce lucram ca un pantofar sarguincios, se deschide poarta casei de langa magazin. Iese un barbat cu un scaun de pescuit in mana si imi zice: “Uitati, stati jos ca sa va fie mai confortabil”- pe semne fusese si el in magazin. Mi s-a parut un gest frumos din partea lui, mai ales ca la cateva secunde a iesit iara si m-a invitat sa intru in curte. Dar am refuzat, fusese deja prea dragut. Am inceput sa vorbesc cu el despre ce am patit si mi-a zis “da, este de la cantitatea de gudron”. M-am gandit imediat la fumatori si i-am impartasit asta… dupa care l-am felicitat ca se lasase de 4 ani de tigari. In tot ghinionul meu, macar mi-a inveselit ziua acest omulet, aratandu-mi ca oamenii amabili inca traiesc

Deci fetelor cascati bine ochii si mai ales feriti picioarele… nu stiti cand puteti ramane fara tocuri.