Amalgam.
Amalgam
…de sentimente,
….de trairi,
…de idei,
…de ganduri,
…de amalgam.
Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Prea multa minciuna si prea putin adevar. Prea multa vorbarie si prea putina meditatie. Asta simt ca se intampla in momentul de fata cu mine. Nici nu stiu daca e bine sa dau share gandurilor astora, dar cum altfel sa iti infrunti demonii?! Cum altfel sa iti infrunti propriul eu?!
Nu mai stiu ce vreau si pe cine vreau, ce sunt si ce vreau sa fiu. Nu mai stiu daca Bucurestiul imi face bine sau rau. Daca ma ajuta sau daca imi fac singura o defavoare.
Asa cum marturiseam intr-un prim post de pe blogul asta sarac in postari dar incarcat de emotia mea, am venit in Bucuresti pentru a putea sa fiu eu. Pentru a putea sa fac ce vreau si cum vreau, fara a da explicatii, fara a incerca sa conving, sa demonstrez, sa tac, sa ma opun sau sa fiu obedienta.
Deci cum ziceam, am venit aici ca sa fiu eu cu mine. Si din pacate cred ca am ajuns sa fiu prea mult eu cu mine. Prea mult eu si prea putin ei/el.
Am fost mereu obisuita sa fiu inconjurata de oameni si de asta am facut mult voluntariat in studentie, am participat la scoli de vara, proiecte, tabere, cercuri de tot felul. Am simtit mereu nevoia de oameni langa mine. Oameni care sa imi umple viata. Oameni de la care sa invat si din energia carora sa imi atasez aripi (ce nu odata mi-au fost zdrobite) cu care sa zbor catre locuri inalte… catre alti oameni si alte zambete.
Aici in Bucuresti sunt inconjurata zilnic de multi oameni, zambesc mereu si ma bucur de glumele si buna dispozitie a celor din jur. Cred ca lumea ma vede ca pe o persoana deschisa, altruista, plina de energie. Problema mea e insa: sunt eu oare toate astea? Sunt eu oare fata pe care toti o vad? Sau defapt incerc sa disimulez si sa alung singuratatea? Chiar si prin faptul ca imi pun aceste intrebari nu fac decat sa demonstrez ca poate sunt altfel.
Intotdeauna am fost o fire paradoxala si niciodata nu am stiut exact cum sunt cu adevarat, cine sunt eu defapt si care este granita intre eu fericita si eu incarcata de tristete. Si nici nu stiu daca e unul dintre noi care poate sa spuna ca se cunoaste pe sine 100% si ca nu exista nimic imprevizibil din partea propriului eu. Asa ca am avut momente cand am trecut de la o stare la alta, lucru normal de altfel pentru orice om care are o personalitate si un mic ceas ce ticaie in stanga la purtator. Cred.
Doar ca in ultima vreme mi s-a tot pus intrebarea (sub diferite forme ce e drept): “Si tu? Ceva prieten?”. Raspunsul a venit de fiecare data simplu si ferm “Nu”. Totul simplu pana aici. Intrebare-raspuns. Dar ce te faci, Cristina draga, cand urmeaza a doua intrebare: “Pai de ce?”. Hopa! Aici nu mai stiu ce sa raspund. Defapt am reactionat in fel si chip de fiecare data: ba ridicand din umeri, ba dand vina pe combinatia job+scoala, dand vina pe un oras prea mare cu oameni prea ocupati si prea distanti, glumind ca eu sunt prea buna si ca nu gasesc printul pe cal alb si cate si mai cate variante nu mi-a puiat mintea de fiecare data cand inevitabila intrebare aparea pe buzele tuturor.
Mai nou, au inceput si ai mei cu apropouri. Probabil ca nu le vina sa creada ca adolescenta lor fiica de acum ceva vreme, mereu sunata, curtata si mereu indragostita de cate cineva – da acum din umeri incurcata. Orasul pe care ea il lauda ca are atatea evenimente si atatea spectacole de teatru, concerte, lansari si deschideri oficiale este defapt orasul propriei singuratati.
Deci Bucurestiule ce ma fac eu cu tine? Sau mai bine zis: ce faci tu cu mine? Si intrebarea asta nu ti-o pun ca semn de disperare. Ci intrebarea asta o pun pentru mine: e oare Bucurestiul orasul oamenilor singuri? Orasul oamenilor singuri chiar si in 2?
Am scris aici despre mine pe atatea planuri: singular 1-a, a 2-a, neutru.. incat daca ar citi proful meu de “Writing skills’” din facultate s-ar ingrozi. Doar ca astazi asta am simtit… un amalgam… chiar si de genuri si de timpi. Am fost cand eu cea de ieri, cand eu cea de azi, cand eu cea de maine. Si totusi… care eu sunt eu?
Exact asta vorbeam zilele trecute cu o prietena de-a mea din liceu care este de vreo 4 ani in Bucuresti; si ea zicea de Bucurestiul oamenilor singuri. Un oras asa nelinistit cu o viata sociala atat de bogata cu agitatie mare si cupluri superficiale, foarte infidele….departe tare de dragostea din poveste la care visam noi in liceu. Cand esti acolo ti se pare ca totul e ok si asa e bine si normal, te lasi prins in valtoare; cand vii acasa la o viata mai molcoma si mai tihnita vezi ca deja cateva din fostele colege din liceu s-au casatorit si traiesc povestea aia la care am visat toate.
povestile sunt lungi…..alegerile ale noastre.
Succes Mintzule draga, le dai tu de cap la toate sunt sigura!
:*
Hmmm…. cand am citit ce e scris mai sus, mi`am adus aminte de mine acum 1 an, fiind eu inainte sa-mi intalnesc dragostea prin multe “coincidente” frumoase…in fine.
Ideea e ca vreau sa te incurajez sa speri in continuare, si eu credeam aceleasi lucruri despre mine, si eu asteptam ceva ce credeam ca nu o sa mai apara si totusi…
Sper sa citesti peste foarte putin reply-ul acesta si sa spui, “Da, asa e alex, sunt fericita”
Scuze pentru scrierea mea neordonata si haotica, e tarziu si …cer intelegere :P good night
Draga mea, capul sus! Maine poate fi mai rau! :D … Ai picat in butoiul cu melancolie? Hai in Timisoara sa tragem o betie! ;))
Si acum lasand gluma deoparte, ce-ti bati capul? Carpe diem si Fat- Frumos va aparea si el cand te astepti mai putin. Si daca te simti singura in Bucuresti, hai in Tm ;)
Te tzuc si sper sa-ti revii rapid :*:*
Miss ya >:D< Take care
deci esti moldoveanca melancolica in adancul sufletului tau …
;)
Termina cu prostiile. Totul depinde numai de tine :)
Ia arunca tu o privire aici http://osorhan.com/bigo/index.php
O fata ca tine nu are de ce sa fie trista..te asteptam acasa…
mda…ma regasesc total in postul tau…..nu stiu ce se intampla,probabil e trecerea de la frig la cald:)))…ooff,ca mi pare atat de rau ca n am ajuns sa ne vedem cat ai fost la tm:((( desi cred ca mi ar fi facut rau pt ca de obicei tu erai omul care ma mai scotea din melancolii,si de fiecare data cand ne vedeam gandeam “uite ca se poate si trebuie sa fiu optimista”..toate astea vazandu-te pe tine….:P..sincer nu cred ca e Bucuresti-ul de vina,ca si eu trec momentan prin aceasi chestie ca a ta si uite ,ca sa vezi,eu sunt la Timisoara:)))…..e de vina sistemul,vb unui prieten:)….Nu sh..probabil e varsta Cris,e momentul in care simtim nevoia sa ne implinim pe alte planuri decat profesional,simtim nevoia sa iubim si sa fim iubite,sa nu ne mai refugiem in munca ,sa nu mai fim inconjurate de oameni care intr-un fel te debusoleaza si te fac sa te gandesti care Cristina esti cu adevarat si bineinteles sa avem raspuns odata pt totdeuna la tampita aia de intrebare “dar ceva prieten?”….
Eu una sper ca va fi bine….caci speranta mea moare ultima:))),desi in ultima vreme numai parte de esecuri am avut…pe orice plan….Crede -ma ca poate fi mai rau,pe cuvant de onoare:)))….
Te pup draga mea,si sper sa treaca toate astea si sa fie bine!Si daca nu,cum zice Mira,hai la Timisoara!!:*:*
ceau crish…am citit si eu din ce ai scris in blogul tau si am ramas uimit cat de buna esti…aveam o impresie fb despre tine dar acum am una si mai buna.sunt mandru ca am copilarit cu astfel de oameni…ma inclin in fata ta,tot respectul din lume pt tine.
cristina, fruntea sus – !!!
e normal ca atata timp cat constiinta functioneaza in parametrii normali sa ai o asemenea stare, care – practic – convoaca tot din tine la o analiza minutioasa – si astfel apar intrebarile existentiale.
nu creed sa fie cineva – care involuntar sa nu aiba asemenea perioade de rascruce – momente de pierdere aparenta a identitatii si a drumului.
Si stii bine ca poti trece peste cu ajutorul Cuiva – care daca ii vei cere necontenit iti va da…
Vezi ce iti doresti in viata asta – prioritizeaza-ti nevoile si tot ceea ce e important si trebuie facut. restu vor veni de la sine.
Te afli doar la un schimb de macaz sau urci un deal – mai dificil – atat, in rest drumul merge inainte.
fii tare!!!
“castigul – e rezultatul matematic al riscului”
Stiu ca este tardiv acest comentariu … si probabil nu are importanta,oricum nu este unul de motivare.
Pe scurt cred ca inca experimentezi anumite lucruri: ganduri, sentimente, trairi, curiozitati … nu inceta in a cauta noul, nu inceta in a afla ceea ce iti este tie aproape pe orice plan … fi tu insati fata de tine si cei din jur … restul apar pe parcurs.