?

November 18th, 2012 No comments

Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toata puterea şi cu toata fiinţa. Constantin Brâncuși

Categories: Uncategorized Tags:

POLI!!!!!

October 6th, 2012 No comments

Mama, mama sti de ce?
Bate-asa de tare inima din piept
C-o vad pe Poli jucand
Din nou in alb violet.

Categories: Uncategorized Tags:

Emil Cioran

February 18th, 2011 No comments

Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe.

Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să semeni cu ceilalţi.

Nu existăm decât pentru duşmanii noştri şi pentru câţiva prieteni care nu ne iubesc.

Când visează omul nu se îndoieşte niciodată.

Fără iluzie, nu există nimic. E straniu să afli taina realităţii în irealitate.

Să fii, din lipsă de cuvinte, mai prejos de tine însuţi, să nu găseşti cuvinte pentru ceea ce eşti, potrivite cu ceea ce trăieşti sau înduri, să trăieşti mereu mai prejos de propria-ţi realitate.

Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieţii fără să-l găsească şi cei care l-au găsit fără să-l caute.

Mai bine o noapte eternă decât o zi fadă, mai bine obscuritatea decât o lumină ştearsă.

Nu, nu sunt fericit şi probabil că n-am să fiu niciodată. Ăsta-i adevărul! Există şi oameni inapţi de a gusta fericirea. Pentru ei aceasta fericire nu-i decât un cuvânt rece, înscris în dicţionar la litera cuvenită. Incontestabil că eu fac parte din această categorie.

Nu trebuie sa vrei nimic altceva decat nimicul care e in tine.

A fi sau a nu fi? Nici una nici alta.

Lacrimi şi sfinţi

Iubesc poeţii, fiindcă nu ajung şi nu vor să ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicăieri. Atâta inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i întelege. Înveţi prin ei că nu mai ai ce pierde.

Viaţa nu este decât o absurditate …legala. Permisă. Acceptată.

Dar tot nu ne putem înăbuşi un strigăt de revoltă, tunăm şi fulgerăm mai departe, pentru orice şi pentru nimic: automatism lamentabil, care explică de ce suntem cu toţii nişte Luceferi de duzină.

Ispita de a exista

Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dainuie.

Îmi este călăuză oricine-i mai nebun decat mine.

Singura scuză a lui dumnezeu e că nu există.

Amurgul gândurilor

Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decât respectul majusculei.

Absolutul e un stadiu crepuscular al voinţei, o stare de foame istovitoare.

Absurditatea este insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox.

Activitatea politică e o ispăşire inconştientă.

Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate.

Ameţeala este simptomul specific al depăşirii unei condiţii fireşti şi al imposibilităţii de a mai împărtăşi poziţia fizică legată de ea.

Antropologia e un amestec de zoologie şi psihiatrie.

Blestemul este o provocare nemăsurată şi el creşte în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat.
Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni.

Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe – al unei existenţe ce nu‑i capabilă decît de ea însăşi.
Castitatea este un refuz al cunoaşterii.

O catedrală e maximum de sensibil al ceţii. Negură solidificată.

Ceaţa e neurastenia aerului.

Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adâncă.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei.

Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu.

Divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu.

Dragostea este sfinţenie plus sexualitate.

Suspinul e spaţiul ideal al respiraţiei.

Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii.

Timpul este un surogat metafizic al mării.

Permeabilă demoniei, tristeţea este ruina indirectă a moralei.

Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăieşte gândul nemuririi.

Veşnicia e un prilej de mândrie a muritorilor, o formă pretenţioasă, prin care îşi mulţumesc un gust trecător de nonviaţă.

Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.

Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului – cu condiţia să fie suferinţă.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă.

Sublimul e o criză temporală a eternităţii.

Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi.

Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n‑ai ce să faci.

Profeţia este actualitatea viitorului.

Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei.

Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu.

Remuşcarea este forma etică a regretului.

Sfinţenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalităţii.

Parfumul e istoria unei flori.

Paloarea e culoarea ce‑o ia gîndirea pe faţa omenească.

Parcurile sunt deşerturi pozitive.

Păcatul este expresia religioasă a remuşcării.

Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii.

Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.

Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.

Omul e un animal care se vede trăind.

Pe culmile disperării

Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.

În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.

Graţia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracţiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viaţă, ale tendinţelor ei negative.

Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.

Munca este negaţia eternităţii.

Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate.

Categories: Uncategorized Tags:

am rămas daci liberi în blocuri cenușii!

February 14th, 2011 No comments
Categories: Uncategorized Tags:

Marin Preda

January 28th, 2011 No comments
“Imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luând-o în derâdere la ceilalţi şi acceptând cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una dintre deosebiri…”

“Părerea mea e că un ţăran chiar dacă ajunge doctor în filozofie tot ţăran rămâne.”

“Unii oameni, deşi au cultură, sunt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură.”

“Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.”

“Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.”

“Oamenii fac lucruri care, dacă n-ar fi proşti, nu i-ar putea sili nimeni să le facă.”

“Îmi plac oamenii superiori, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cât sunt de superiori, cu atât sunt de mici în modul cum se poartă cu alţii.”

“Prin gândire putem descoperi noi lumina. Nu umilinţa, ci flacăra cugetării ne poate înălţa…”

“Sunt lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea.”

“Invidia şi orgoliul înjosesc pe om. Nimic nu este mai frumos decât să recunoşti şi să apreciezi deschis şi să foloseşti cinstit calităţile şi cunostinţele altora.”

“Un om nu e ceea ce cred alţii despre el că este. Ba chiar câteodată e cu totul altceva.”

“Loviti, oamenii se intuneca, ceva strain pune stapanire pe ei, le spulbera frumusetea privirii, le ia surasul, le chirceste sufletul si le desfigureaza chipul.”

“Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.”

Categories: Uncategorized Tags:

January 28th, 2011 No comments

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.

Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.

Shel Silverstein

Categories: Uncategorized Tags:

O zi de examen din viata unui student de la Poli

January 28th, 2011 No comments

Ora 6:00: Trezirea, constientizarea situatiei critice “zi de examen”. Palpitatii, gaze stomacale, etc…

Ora 6:15: Pregatirea mapei: cursul (carte+foi xeroxate), rezumate schematizate, servite + eventuale copiute. (ca si cand ai voie cu toata biblioteca pe banca)

Ora 6:30: Realizarea inutilitatii mapei “stufoase” la examenul respectiv. Reorganizarea mapei: 3 coli A4 + pix.

Ora 6:40: Plecarea conform orarului pentru a prinde “loc bun, first class”

Ora 7:15: Intrarea in sala de examen, ocuparea unui “loc prost, first desk”. Locurile bune se terminasera deja de la ora 5:00. …Excentrici…

Ora 8:00: Intrarea profesorului in sala de examen. Intrarea supraveghetorilor in sala de examen (primele reactii ale studentilor: Sugestii la adresa rudelor apropiate ale supraveghetorilor: mame, fii, fiice, neam, etc)

Ora 8:01:00: Anuntarea subiectelor….

Ora 8:01:30: Reactii la aflarea subiectelor (Fu**-** ****** ***** ** ****** ** *** de jegos!!!)

Ora 8:02: Hai ba, ce facem? Mergem? Mai stai ba 5 minute, nu acum ca bate la ochi!

Ora 8:03: Hai ba, ce facem? Mergem? …

Ora 8:30: Planul de calamitate A: Scriere in afara subiectului.

Ora 8:31: Terminat de scris.

Ora 8:32: Planul de calamitate B: auto-incurajarea (Cu siguranta ca si ceilalti scriu in afara subiectului…)

Ora 10:00: Epuizarea timpului de alocat examenului. Predarea foilor, zambitor catre profesor. Iesirea din sala. Ciudat, insa intrebarile gen “Ce-ai facut ma?” sunt insotite de raspunsuri strans legate de organe de reproducere.

Ora 11:30: Reintoarcerea in sala pentru corectarea tezei. (De)punctare corecta, cu argumente si explicatii ale profesorului extrem de bine intemeiate: “Nu, Nu, Nu. Hmmm… nu.”

Ora 11:31: Cuvinte de ramas bun colegilor, incurajari, si traditionalul “Bag **** in ea de facultate. Mai bine dadeam in p*** mea la ISE!”

Ora 13:00: Acasa… Yahoo Messenger…. status adecvat situatiei. Invisible pentru dobitocii cu intrebari stupide.

Ora 14:00: Somnul de frumusete.

…noi sa fim sanatosi..

Categories: Uncategorized Tags:

Funcția Curvei

January 19th, 2011 No comments

Funcția Curvei

Mai devreme sau mai târziu, orice femeie se întreabă dacă nu cumva s-a futut cu prea mulţi indivizi. Sursa acestei probleme este faptul că bărbaţii sunt proşti. Ei judecă femeile, împărţindu-le în categorii, pe baza numărului partenerilor sexuali din trecut. Problema este una spinoasă, multe femei considerând că este nevoie să ascundă numărul real al foştilor parteneri, ca nu cumva alți bărbaţi, şi cu precădere actualul iubit, să le încadreze în categoria de “curve”, un stigmat social pe care toate femeile doresc să-l evite.

În afara acestei incertitudini, care forţează femeile să trăiască în minciună şi bărbaţii în suspiciune, există întotdeauna şi problema amânării primei partide sexuale cu actualul iubit. Logica în acest caz este simplă: “Tipul acesta,” zice femeia, “întruneşte caracteristicile unui iubit pe termen lung. Însă fiind bărbat, e orgolios şi îngust la minte, aşa că nu mă va alege ca parteneră pe termen lung dacă crede că m-am futut cu prea mulţi bărbaţi înainte de el. Prin urmare, ca să-i inoculez ideea că sunt o femeie de calitate, care nu se fute aiurea, nu am să mă fut cu el decât după trei luni de relaţie – chiar dacă aseară am fost în club, m-am îmbătat şi i-am supt pe vreo doi în budă.”

Pentru a rezolva toate aceste probleme, este nevoie de o modalitate prin care să putem judeca obiectiv dacă o femeie este panaramă sau nu. Numai aşa, femeile vor putea măsura cu exactitate cât sunt de panarame şi când ar fi cazul să se oprească din futut aiurea. (Sau, după caz, când ar trebui să înceapă să mintă în legătură cu numărul partenerilor.)

Cu acest scop nobil în vedere, am proiectat Funcţia Curvei ™, ilustrată grafic mai jos.

Imagine

Funcția Curvei ™ se bazează pe Axioma Curvei ™:

Pentru ca o femeie să nu fie considerată curvă, ea are voie să se futa, în medie, cu maxim un bărbat pe an, începând de la vârsta de minim 17 ani.

Astfel, Funcţia Curvei ™ ne arată numărul maxim de parteneri sexuali admişi pentru o femeie, ţinând cont de vârsta acesteia, şi este foarte uşor de calculat:

nr. maxim parteneri = f(vârsta) = vârsta – 16

Să ilustrăm utilitatea funcței prin nişte exemple.

1) Ai 25 de ani şi până acum te-ai futut cu 6 bărbaţi.
Funcţia Curvei ™ ne spune că, la vârsta ta, ai voie să te fi futut cu maxim 25-16 = 9 bărbaţi. Felicitări! Te mai poţi fute cu încă 3 bărbaţi fără să fii panaramă.

2) Ai 22 de ani şi până acum te-ai futut cu 8 bărbaţi.
Aplicând Funcţia Curvei ™, aflăm că la vârsta ta, numărul maxim admis de parteneri este de 22 – 16 = 6. Aşadar, ai depăşit cu 2 bărbaţi limita maximă admisă. Ups! Eşti curvă! Dar nu-ţi face probleme! Frumuseţea Funcţiei Curvei ™ este că statutul de curvă nu este permanent. Ajunge ca în următorii doi ani să nu te mai fuţi cu niciun bărbat nou, şi ai rezolvat problema.

Iată, așadar, că există în sfârșit o modalitate obiectivă și elegantă de a judeca dacă o femeie este sau nu curvă, după standardele superficiale ale societății moderne!

Categories: Uncategorized Tags:

December 13th, 2010 No comments

“Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi.” (Marile speranţe) Charles Dickens

Categories: Uncategorized Tags:

Untitled…

December 13th, 2010 No comments

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai multe ori uitam sa ne numaram si pe noi singura stea singura planeta, singurul soare care conteaza ! Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit.

Categories: Uncategorized Tags: