Cronica.1.

nu o inteleg uneori de ce dramatizeaza totul. de ce vede totul atit de dramatic, atit de negativ. incearca de fiecare data sasi supuna constientul si subconstientul la ideea ca ceva o sa se intimple. nici nu stiu cum sa o scot din aceasta manie determinista. daca am facut un gest sau am spus un cuvint, automat i se asociaza cu ceva rau. zice ca nu o inteleg. dar ce sa inteleg, ceea ce sia inchipuit ea? eu cum as putea sa stiu ce sia inchipuit ea? oare in asta consta rostul vietii?

deja am devenit obosit de atitea incercari sa ghicesc ce se coace in mintea ei, sa ignor sau sa fug de anumite subiecte intentionat ca sa nu contirbuie la stricarea dispozitiei. sunt si eu om, inteleg ca isi pune intrebari, inteleg ca sensibilitatea fiecaruia este importanta, dar oare merita sa o spune de atitea ori, sa o repetam si sa spunem ca nimeni nu face nimic, adica eu nu fac nimic. dar ce sa fac eu? ce pot face eu?

la inceput eram total deschis fata de subiectele pe care le abordam, ca dovada ca nici un subiect nu imi e jena sal discut. ne spuneam fiecare orice, de fapt numai eu spuneam, caci ea nu dorea sa spuna totul, punind bifa secret. Acum nu mai pot sa vorbesc deschis cu ea, ca sa nu i se asocieze cu ceva si sa incerc mai apoi sai demonstrez contrariul. intotdeauna nam putut suporta oamenii increzuti si care nu vor sa faca cedari. eu am facut cedari de tot felul. problema e ca acum nici nu stiu de care cedari mai trebuie sa fac, ca as face.

mi se spune ca nu pot sa o inteleg. dar cum sa o inteleg cind nu imi se spune nimica? din priviri? o vad doar nemultumita de ceva, o vad ca nu vrea sa vorbeasca cu mine, imi ignora privirea. eu ce pot sa mai fac.

am atitea lucruri de facut, care sunt obligat sa le fac, pt ca avem necesitati fiziologice care necesita asigurarea unui confort. ceea ce fac eu spune ca duce la distrugerea a ceea ce am avut inainte, ca ceea ce am avut nu vom mai avea si ca ei ii e dor de acele timpuri, ca eu mam schimbat, ca ea sa schimbat.

din tot ce am scris eu aici, ratiunea mea imi da un singur rezultat, ca cineva din noi sufera de paranoia. e timpul sa ma adun un pic, caci termenele ma string tare, tare din urma.

Nu există comentarii

Azi e 8 martie, dar cui ii pasa?

Mieeeeeeee, mie imi pasa

,

Nu există comentarii

‘Mame fara 3,14zde’

Un spectacol vazut la cafeneaua 513 de sub scena teatrului Luceafarul. Aveam doar o vaga impresie despre acest proiect, intrucit aveam doar cunostine despre el.

Un monolog rostit de o actrita a Teatrului Eugen Ionescu, Doriana Talmazan, rostit, apropo, foarte bine. Chiar am crezut’o, uneori.

Ar fi unele observatii la actrita si citeva la piesa scrisa de Nicoleta Esinencu. Si asta pentru ca vad diferit unele lucruri si trebuie sa fiu critic.

Actrita s-a ispravit foarte bine, a reusit sa creeze anumite stari in sala, si trebuie sa recunosc ca are o dictie buna. A gesticulat foarte putin, asa mi s’a parut mie, decit doar cind lua sticla de apa de alaturi. Poate mai multe gesturi, subtil gindite si aratate, ar fi putut umplea ochii spectatorului, ar fi depasit impresia acelui monolog. Arata ca o scolarita in banca la scoala, care si’a permis un dialog cu psihologul scolii (psihologii erau spectatorii).

Finalul piesei l’am vazut trunchiat din cauza unui perete care nu’mi permitea sa o vad pe actrita. Nici nu puteam sa intorc capul sa ma uit dupa perete, intrucit intuiesc ce ar fi gindit spectatorii: ia te uita ce interesat a devenit asta, vrea sa nu scape a o vedea pe actrita goala. Este totusi intimitatea ei. Desi as fi vrut sa vad expresia fetzei, care m’ar fi facut sa inteleg starea care vrea sa o prezinte actrita.

Cit priveste piesa. Inainte de asta m’am uitat in DEX, sa vad daca este asa termen acolo. Si am aflat ca este.

Autoarea prezinta starea de spirit a unei fetite, a situatiilor pe care a trebuit sa le afle, si incercarile ei de a intelege comportamentului celor maturi. Ideea de baza pe care vrea sa o transmita este faptul ca nu recunoastem unele lucruri firesti corpului uman, incercind a ascunde acele lucruri si fata de copii nostri. Iar acei copii sunt traumatizati de starea respectiva, fiind incercuiti, de catre apropiati, de bariere morale. Terorizati si traumatizati, ajung ulterior sa’si manifeste libertatea in fata institutiilor guvernamentale. Iar cei care apara cladirile guvernamentale se adreseaza la parinti vehiculind acelasi stereotipuri despre morala, comportament decent si educatie morala. Impresia este de ipocrizie crasa.

Citeşte restul acestui articol »

Nu există comentarii

“Visul unei nopti de vara”

Un spectacol pe cit de lipsit de decoratii pe atit de interesant. Nici comedie, nici drama. Doar unele elemente comice care pot fi perceput diferit de spectator. Actorii nu toti au fost convingatori, aveam impresia uneori ca asist la o recitare de poezie. Eu, Puck, nu am fost reprezentat asa cum as fi dorit eu, nu mi-a placut de mine, eu sunt altfel (cred ca ii inteleg pe cei care zimbesc acum). De ceilalti nici nu mai zic. Nu toti spectatorii intelegeau ce se spune pe scena. Era un nene care batea din palme la orice pauza facuta, si sala, ma rog, hai sa’l sustina, fara a sti macar daca e in toate mintile omul cela.

In schimb spectacolul e frumos. Frumos, pentru ca Shakespeare a stiut sa incheie piesa cu un happy end, asteptat de spectatori cu aplauze.

Spectacolul va mai fi montat, dar eu, Puck, nu ma voi duce sa ma admir pe mine.

Sunt modest! In schimb, am sa merg la alte spectacole, la alte teatre din MD pe care am sa le descriu aici, asa ca sa nu ma stie nimeni.

Doar sunt invizibil!

Nu există comentarii