de curând am avut într-un grup de prieteni o discuție despre prezența online, ca de obicei sau că așa e în tenis, lumea s-a așezat frumos în două tabere, relativ bine delimitate, fiecare având gărduleț peste care nu sărea și au început să arunce cu argumente și păreri în tabăra adversă…totul cu foarte mult fair-play sau cel puțin așa îmi place mie să cred :p

înainte de discuția asta, am avut ideea unui post legat de cazul lui Mile Cărpenișan și mai precis legat de blogul său…nu știu cum sunt alții, dar mie îmi dă fiori gândindu-mă că pot să intru pe „a death man’s blog”, poate sunt eu mai ciudat, dar acum blogul său mi se pare ca un teanc de scrisori găsite într-un pod al casei bătrânești, ceva ce prinde viață și dăinui dincolo de finalitatea celui ce le-a scris și asta mă face într-un mod total bizar un fel de supraviețuitor care știe povestea și o poate spune mai departe…

fiecare articol de pe blogul cuiva prinde viața în online și conturează o nouă ființă, care nu e una făcută din carne și oase, ci din cuvinte, imagini și tweet-uri…un fel de ființă supremă care nu cunoaște moarte și care nu are mai nimic ascuns…e totul acolo expus, vizibil și deci care nu te poate înșela prin cuvinte meșteșugite din simplu fapt că nu știe altele dincolo de limita celor scrise de muritorul scrib…

în online poți fi un Avatar și asta îți dă într-un fel nemurire…asta dacă nu se strică serverul