blogu' lu' tata

Nu  prea  pot  să  dibuiesc  rădăcina,  tulpina,  și  ramificația  cu  frunze  verzi  sau veștede  proprii  definiției  PAR-TIDE.

Insularii  explicitează  cele  două  silabe,  care  juxtapuse  par  a  fi  format  cuvântul,  astfel:

PAR. 1.Paritate.  2.Medie.

TIDE. 1.Maree, flux și reflux.  2.Curent, curs.  3.Schimb.  4.Vreme, perioadă.

În  accepțiune  neaoșă, PAR înseamnă  fie  DIVIZIBIL  PRIN  DOI, fie țăruș  ascuțit  la  capătul  ce se  înfige  în  pământ.  Totodată  nu este  de  neglijat  nici  menirea  sa  de  retevei,  băț  gros,  măciucă  cu care  se  dă  la  cap;  de aici  și  scuza  pentru  unele vorbe ceva  mai  grele: am  vorbit  doar,  n-am  dat  cu  parul.

Dacă  unele asocieri  prin  transplant  albionar  s-au  produs  în  decursul  vremii  întru  zămislirea  cuvântului cu  conotația  de  grupări  de  oameni  uniți  prin  concepții  politice,  ideologice  și,  nota-bene,  interese  sociale nu  mi-a  fost  dat  a  afla.

Cert  este  că  în  grpusculele  mioritice,  ce-și  zic  politice,  confirmă  o  monolitică  unitate  printro  acerbă  diversitate,  aversiune  și,  mai cu seamă,  diversiune.

Printre  furcile  caudine  ale  celor  două  decenii,  pecetluite  de  către  oracolul  din  Dămăroaia,  strecurându-ne  oarecum  nebăgați  de  nimeni  în  seamă,  am  ajuns  mult  mai  repede  decât  ne  închipuiam  exact  ceva  mai  în  spate  de  locul  plecării.  Deci  la  start  flăcăi  dar  băgați  de  seamă  că  din  luptă  întorcerea  poate  fi sub  scut  sau  pe  scut!  Dilema  este  veche  antică  și  de  demult.  Rezidă  în  minte-mi  un  îndemn  înflăcărat  al  unui  ilustru  imperator  către  legionarii  săi  ce  știau  să  facă  testoasa  pe  uscat:  „ mergeți  la  luptă,  veți  învinge,  nu  veți  muri”!;  pentru  ca  după  înfrângere  să-și  reformuleze  zicerea   printro  reflecție  oarecum  scuzabilă  doar  prin  mutarea  unei  virgule: „ mergeți  la  luptă,  veți  învinge  nu,  veți  muri”! Ca  să  vezi,  și  să  nu  crezi,  cum  se  croiește  și  cum,  îndeobște,  se  scrie  istoria  omenirii,  darmite  a  noastră  a  unor  cvasi  anonimi  zombizați.

Revenind  în  actualitate  și  bunghindu-ne  la  mișcările  de  trupe  din  spasmele  politichiei  dâmbovițene,  găsim  că  nici  nu  s-au  cicatrizat  gâții  unui  hăituit  vânat  în  care  un  temut  carnasier  din  același  areal  își  înfipsese  colții  și  repejor  a  sunat  goarna  unui  nou  asalt  generalizat  decisiv,  în  goana  nebunească  spre  înjilțuire.

Cine,  cum,  pentru  cât  timp  și  de  ce  va  fi  unsul  tribului  semnalizând  stânga  și  făcând  dreapta,  nu  mai  interesează  pe  nimeni  dintre  oamenii  așezați,  cu  capul  pe  umeri  și  bună  simțire,  știut  fiind  faptul,  pe  deplin  dovedit,  că  ei  sunt  doar  cu  ei,  pentru  ei  și  numai  cu  ai  lor. În  rest  cui  îi  pasă  și  de  cine  și  de  ce  să-i  pese.

Cât  despre  prezentul  nostru  și  mai  ales  despre  viitorul mai  apropiat  și  chiar  mai  îndepărtat,  schilod  negru  și  urât  și  bătând  grăbit  la  ușă,  ce-am  mai  putea  spune  în  prezența  haitelor  ce  se  încaieră  peste  leșul  țării  al  cărei  puls  și temperatură se  îndreaptă  spre  minus  două  sute  șaptezeci  și  trei  de  grade;  moment  în  care  totul  și  toate  vor  fi  ca  în   basmele  cu  palate  de  cleștar.

Animați  de  stihurile  alerte  ale  geniului  ce  ne-a  pus  pe  tavă „ MIGDALE  AMARE” cu  unele  moravuri  ale  propriei epoci  și  luând  aminte  la  cele  ale  aburcaților  pe  meterezele puterii  ale  actualelor  trăiri  de  pomină  și  de  pomană,   dăm  frâu  liber  unor  nevinovate  colaje:

Bunicuțul  nostru  vrea  să  divorțeze,

„Lung  prilej  de  vorbe  și  de  ipoteze”.

Fără  pic  de-avere,  sărac  și  cinstit,

Dintre  gătejele  un  clan  și-a ’ncropit.

După  bolşevire  cu  limbaj  de  lemn,

Predat-a  ștafeta  unui  spelb  yes-man.

Rozalii  și  driveri  râvnind  la  bucale,

Trag  spuza  din  vatră  pe  proprii  turtale.

„ Alții  spun  că  totuși  nu-i  de  vină  el”,

Fiindcă  ONORIFIC ar  fi  fost  model.

Numai  că-ntro  clipă  de  sinceritate

S-a  lasat  sedus  de  vorbe  pe  la  spate.

„Toate  astea  însă  n-au  niciun  temei,

Că  nu  știe  nimeni  ce-a  fost  între  ei”.

Ș-apoi  cine  poate  oare  să-i  mai  creadă

Când  văzuți  sunt,  zilnic,  în  aceeași  hoardă.

Victoriana  echipă  de  zgomote,  prin amocul  degenerescent  ridicat  la  rang  de  principiu  și  de  practică  curentă,  rade  tot  întru  completă  și  cumplită  alienare  a  tot  natul.

După  ce  visul  angelic  al  existenței  celor  cincisprezece  mii  de  specialiști  patent  emilitosferotul,  nici  până  astăzi  nu  se  știe  în  ce,  s-a  neantizat  a  apărut  coșmarul  celor  cincisprezece  mii  de  șoiricei  de  bibliotecă  ce  și-au  permis  să  hălăduiască  prin  ungherele  stabilimentelor  școlărești  și  să  ronțăie,  lacom  și  nerușinat  dacă  nu  cumva  nesimțit,  banul  public.

Dar  e  timpul  să  se învețe  minte  acești  tocători  de  buget  căci  s-a  dus  vremea  legendelor  în  care  astfel  de  înspăimântătoare  rozătoare  făceau  deliciul  unui  fluieraș  fermecat  care  îi  atrăgea,  precum  sirenele  pe  argonauți,  pe  mal  de  ape  pentru  ca întrun  delir  general,  așa  cum  numai  secta  sinucigașă  o  dovedise,  să  se  arunce  în  valurile  înspumate  spre  sigură  înecare.  Nu  mai  este  la  modă  nici  șoricioaica  stârnitoare  de  pofte  insațioase.  Așa  că  nu  au  mai  rămas  decât  capcanele  de care  nici  intuiția  și  nici  iscusința  nu  au  cum  a  mai  scăpa  pe  cineva.

Și  pentru  că  timpul – însemnând  bani, bani, bani -  nu  mai  are  răbdare,  musai  este  ca  acești  intruși,  odinioară căutați, doriți, ademeniți  să  părăsească  ringul cu  prosopul  aruncat  de  impotentații  nefericitelor  noastre  vremuri  a  căror  singură  realizare,  dacă  nu  cumva  și  durere,  este  scaunul.

Reacția  în  lanț,  mai  ceva  ca  cea  atomică,  se  rostogolește  precum  bulgărele  de  zăpadă.  Ușuirea  dascălilor,  mai  mult  sau  mai  puțin  atestați,  vitregește  stabilimente,  fără  număr,  de  ocupanți  de  catedre  lăsând  învățăceii  în  dorul  lelii.

Transalarea  celor  nenorocoși  spre  bârlogurile  vreunor  castori  din  împrejurimi,  scăpați  sau  apărați  de  supliciu,  pare  a  fi  ceva  normal  la  nivel  macroinept  de  resort.  Ș’apoi,  probabil  că-și  șoptesc  în  barbă,  ce  poate  fi  mai  nimerit  decât  mărșăluirea  zi  de zi  pe  zeci  și  zeci  de  kilometri  pentru  fortificarea  unor  spartani  neaoși.

Iar  dacă  nu  va  fi  să  fie  nici  așa  atunci  n-au  decât  „să  rămână  la  coada  vacii”, cum  cu  amărăciune  se  consolau  stră-străbunii  noștri,  pentru  a  menține  în  actualitate  sintagma  și  poate  și  percepția „noi  muncim  nu  gândim”.

Și  uite  așa  dacă  ar fi  ca  prin  ezoterice  practici d’aquinolicul – consecvent  celebrei  și  nu  mai  puțin  dilematicei  reflecții „ timeo  hominem  unius  libri” – s-ar  teleporta  prin  tunelul  timpului  pe  meleagurile  noastre  mioritice  nu  ar  avea  a  se  teme  de  omul  unei  singure  cărți  ci  mai  degrabă  a  se îngrozi  de  negăsirea  decât  numai  a  oamenilor  niciunei  cărți.

Dar  se  va  dumiri  pe  dată  citind  bannerele  țintuite  pe  frontispiciul  fostelor  lăcașuri  de  iluminare  purtând  inscrisul: „ școală  închisă  pentru  analfabetizare  locală”

Totuși,  știut  fiind  faptul  că  am  fost  și  am  rămas  o  nație  veselă  și  pe  deasupra  destul  de  glumeață,  n-avem  a ne  întrista  defel  dacă  i se dă suficientă  crezare  lui  Murphy  care  prezicea  orice  rău  întrun  viitor  și  mai rău.

Zi de zi și ceas de ceas alți și alți tipogenici  – în ghersuire pâslărească: „și atunci au venit alți oameni” -  defilează prin toate canalele … tv, a-vizați sau neavizați, declarați pe proprie limbă ca fiind îgrijorați foarte de sănătatea uțupanilor de pe toate landurile dintre fruntarii.

Și uite așa după E.Se.Be.- niada anilor trecuți care a trimis la gropnițe și ruguri șepteluri întregi de cornute mari, întru stâmpărarea concurenței obrăznicuțe, au descălecat și pe la noi  furioșii și neînduplecații f(l)uturiști care au trecut prin focul torțelor și crematoriilor tot păsăretul domestic ce jinduia la galantarele mini-super-mega-hiper marketurilor sau măcar la un petic de ziar întins pe trotuarele flegmate de tot consumatorul în trecere prin piață.

E drept că după isprava cu pricina au asepsizat arealele și străzile adiacente cu apă chioară,  poreclită substanță dezinfectantă. A fost bine și așa pentru că măcar au  mai spălat pe acolo pe unde nu mai plouase cam demultișor, se pare.

Dar pentru că „la omul sărac nici boii nu trag” iar „o belea nu vine niciodată singură” și luând pildă de la părerea transilvanului că nu-i pasăre mai bună ca porcul, ne-am aruncat cu capul în bazinul fără apă și întro frenezie maladivă ne-am înscris pentru toteauna în paginile GUINEES BOOK cu performanța de cea mai panicată înturmare de pe toate meridianele și paralelele planetei, uitând totalmente de povața din străbuni : măi români lumea ne vede și de râs ea se prăpăde”.

Conform îndemnului pascal „VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ” astăzi ni se îndeasă în urechi sintagma „ veniți de luați vaccinul” , că e „gratis mamă soacră” cum comic spunea Spirache în valsul lui titanic.  Pen’că aşa cum pică „bani din cer” pe scena comediei bucureștene așa ne inundă și pe noi porcinolul salvator poposit din cele patru vânturi ale planetei.

Pentru a nu ne întrece cu gluma , bănuiesc că atât pe pământ cât și pe lună, fie ea și SELENE, nimic nu este gratis, chiar dacă aparent așa s-ar crede. Când e vorba de primit ceva, tot natul – mai abitir românul -  aleargă îndoindu-și genunchii, până la locul ofrandei cu răsuflarea tăiată.  Așa că chiar dacă faci rost de o gripă pe daiboj tot e un gheșeft.

Am reținut alt’ dat o povestioară din care rezulta că un bogat avar aflat înecabil în valuri, după ce a refuzat repetat să-și ofere brațul insistentului salvator la cererea dă-mi mâna nu s-a decis să întindă spre salvarea sa brațul decât atunci când i s-a strigat ia-mi mâna să poți ieși. Așa că pentru noi cam asta va fi singura salvare, să le trâmbițăm victorienilor luați-ne mâna, că de dat ei nimic nu au de dat, nici cum și nici de unde.

Precum bine sesiza cineva cândva;  ce ne spun ăștia e doar poezea, tradusă în melos prin: „să nu crezi ce-ți spun acum”, căci toate sunt doar „vorbe-n vânt”.

Revenind la porcinomania  noastră  ceea ce mi se pare oarecum nostim, dacă nu cumva tragic, este să-ți bagi cizmele în toate precauțiile hipocratice vizând deontologia și acuratețea actului medical și să-ți inviți cobaii înspăimântați de hăituirea  fără egal în istoria diversiunilor: hai în gang să te …înțep!.

S-a  mai auzit odinioară de țărăncuțe care, necunoscându-și perioada sorocului, au cam născut pe miriște când apa li s-a rupt instantaneu și pe nepusă masă.

Dar a crede astăzi că de la ieșirea din metrou – cu tot ce înseamnă el pentru răspândirea AHeNului și nu numai- și până la cabinetul ,cât de cât aseptic dotat,  minimal corespunzător actului medical – te poate apuca guițatul gripal, ține de infantilism incurabil.

Înainte de toate, e de crezut că BANUL -  ochiul dracului care și pe fier îl înmoaie-  le-a luat în totalitate mintea potentaților vremii care uzitând ba de spectrul foamei (știută fiind a da de-a dreptul în timp ce goliciunea înconjoară)   ba de cel al fricii ( păzitoare de bostană)  au băgat spaima în bietul nat care nu știe ce să mai creadă și încotro s-o mai apuce.

În ăst timp pe planetă, știut sau neștiut, se mai și moare singular sau miniapocaliptic datorită a n+1 cauze pre și neprevăzute, urmate de regrete și compasiuni necum de panică și convulsii ca p’acilea pe la noi unde terifiantul pare a fi chiar un fel de modus-vivendi.

Crezându-ne scăpați pentru totdeauna de ameninţarea mogulilor care jinduiau la bogăţiile sub şi supraterane, prin spada de mucava a cavalerului tristei figuri ce luptatu-s-a cu morile de vânt, ne-am pomenit aterizați sub pulpana boculilor, bocuțanilor și bocelenelor, care după bocaport se învârtoșesc  a vroi  tot binele neamului. Oare dreptu-i a le îngădui și acest rapt? 

Afectat fiind de niscaiva virusuri  sau alte microscopide, ca mai tot românul din toate timpurile și de pretutindeni, am catadixit să mă caut la un medic – zis de unii general, de alții generalist; de generalisim neputând fi vorba atâta timp cât fu doar unul,  în traducțiune neaoșă OȚEL, în satrapia noastră  din spatele cortinei roșii de fier, al cărui eponim s-a așternut destul timp peste identitatea orașului de sub Tâmpa -.

Cu rețeta, presupus salvatoare, am purces spre farmacie, neștiind că drumul ăsta îl voi repeta;   medicul a hieroglifiat pe zona antetului inițialele R.C.; farmacistul a adăugat dedesubt R.P.; sub care medicul a scris apăsat  „sic  vollo ”,  eliberarea  medicamentului de către farmacist făcându-se pe dată și fără cârtire.

Nedumerit momentan de plimbatul ăsta de la ana la caiafa, aveam să aflu ulterior că era vorba de o simbolistică de comunicare  în jargon specific celor două falange ale aceleiași bresle.

Din episodul cu pricina, voalat sub estompa vremii, s-a încăpățânat să rămână în actualitate sintagma ultimă, și întrutotul ultimativă, care și-a găsit uzanța abitir in sferele decident-punitive.

Nițeluș mai în urmă, când apele erau avan învolburate, reiterat ambițul sănducului lăpușnenic „ dacă voi nu mă vreți eu vă vreau” avea să creioneze o altă pagină de istorie în care similitudinile abundă. Diferența ar consta doar în fatul că cei vruți în urmă cu mai bine de patru secole și-au dăruit propriile capete pentru durarea unei piramide, în timp ce actualii vruți nu au altă șansă decât să fâlfâie în vânt pe lăncile pădurii de țepe din Piața Revoluției.

Și totuși am fi profund nerecunoscători dacă nu am mulțumi providenței, și nu numai, pentru pleașca, genială remarcă a unui pale(ont)olog contimporan, care ne căzu din înalturi pe nevolnicii grumaji pentru a ne ferici încă un sfert de generație.

În rest ce ar mai fi de spus când cerberii de la poarta originalei noastre demo(n)crații, văzând că în timp ce „ câinii latră camarila trece” și-au pus coada între vine și latră la lună.

Nu-i însă chiar totul tragic sau pierdut atâta timp cât s-a reușit o încropire chinuită, e drept după multe și disperate reșapări,  a „ORDINULUI  VICTORIENILOR”, cârpit cu eșuații din bărcuța aflată în derivă și cățărați în devălmășie pe puntea crucișătorului la a cărui timonă își bulbucă tot mai pofticioși ochii.

Oricum, acești flăcăi teribiliști animați de D ‘ ARC-a noastră nu numai că ne promit dar (ne) și lucrează cu sârg și ab-negație, pentru propășirea țării și bunăstarea neamului (lor), astfel încât lumânarea de la capătul tunelului să se apropie tot mai mult vederii noastre.

Poate că o mână de ajutor întru mântuirea noastră, odată pentru totdeauna, le-ar fi întins și parla’riștii dacă n-ar fi fost bulversați de bântuirea prin megastabiliment a unui soi de prigoană, dinspre tagma imaginarei puteri.

Cât de genială premoniție mi se pare a fi avut doinița noastră, aflată acum pe celălalt mal al Styxului, când intona „cânta un matelot la proră”. De-ar fi trăit până în zilele noastre ar fi fost și martora unui bis.

După  mai  bine   de  un  secol  nimic  nu  pare  a  fi  nou  sub  soarele  plaiurilor  noastre  mioritice.  Șăgalnica  încondeiere  a  aceluiaș  inegalabil  sfichiuitor  al  moravurilor  vremii  sale,  în  persoana  lui   nenea IANCU, a traversat triumfală  veacul  pentru  a  fi  mai  actuală  decât  ne  puteam  închipui.

Ba  mai  mult  decât  atât, azi  mai  abitir  ca  oricând,  totul  se  rostogolește  întro  veritabilă  progresie  geometrică,  când  însăși  configurația  semantică  derapează  spre  paronime  confundându-se,  spre  exemplificare,  bătăios  cu  bătăuș.

De  puțin  timp  ne-a  părăsit  și  moș  NICOLAIE, rupând  încă  o  filă  din  undreaua  sfârșitului  de  an,  lăsându-ne  încă  o  dată  cu  ciubotele  goale  în  pofida  străduinței  noastre  de  a  le  lustrui  în  preziua  fatidicului  destin.

Dar  să  nu  disperăm  în  fața  relelor  ce  ni  s-au  fost  hărăzite  știut  fiind  faptul  că  e  loc  destul  pentru  încă  altele  și  mai  și.

Astăzi  parcă  suntem  ceva  mai  dumiriți,   grație  unicului  vigilent  amușinator,   în  privința  mogulilor care  din cuibușoarele  lor  de  nebunii  adulmecă  prada  din  avuția  națională  ce  urmează a  fi  înhățată  prin  rapt  deșănțat.  Dacă  va  fi  așa  au  ba  rămâne  de văzut,  precum  zis-a  orbul.

Cât  despre  celelalte  stânjenitoare  evidențe  mai  avem  ceva  habar.

Înjilțuiții  parlamiști  sunt  măcinați  pururea  de  starea  propriilor scaune, în  timp  ce  îngurgitează  pe  nemestecate  bulele,  urgente  sau  ordinare,  izvorâte  din  puțul  gândirii  napocanului  și  ai  lui  sub  bagheta  profesorului.  Iar  despre  restul  edecarilor  din  preajmă  numai  superlative  absolute.  Dacă  pe  la  alte  cancelarii  un  om  informat  face  cât  doi,  ai  noștri  miruiți  și  supramiluiți  dovedesc  fizic  dubla clonare.  Originalitate  dâmbovițeană.

Cert  și  trist  este  faptul  că  am  bătut  pragul  și  ne-am  luat  elanul  pentru  încă  un  cincinal  în  care  prim-păpușarii  victorieni  numai  de  băsesc fi-vor  unși  pentru  scaun.

Dar  ce mai  contează  când  în  gura  lui  vodă  „ un  fleac” (ne proteguit de ledy anion sau always, cu sau fără aripioare)  etalat  în  fața  întregului  tele-nat  și  finalizat  cu  o ciuruire  și  de-a  stânga  și  de-a  dreapta  nu  mai  „sună  ca dracu” în  auzul  oricărui  roman  de rând (fără pulovăr).  O  ultimă  sforțare  poate  să  le  aparțină  doar  sexologilor  care  ar  putea  să  ne  spună  dacă  este vorba  de  un  tacâm  complet,  cum  se spune  pe  la  noi,  sau  mai  insular  zicând, all  inclusive.

Dacă  tot  am  început  cu  șugubățul  turcitan,  cade-se  a  încheia  tot cu  domnia-sa,  semnat  FARSOR:

……………………………………………..

„Și  joacă-joacă  prost,  da-i  iese;

Stau  paf  toți  bieții  gogomani,

……………………………………………..

Și  ține-te  d-acu  reclamă:

Măreț,  sublim,  nemuritor!

……………………………………………..

Ca  rol  fu  mare  mititelu

Hai  gogomani  la  jubileu!”

Copil fiind, la,școală mergând, la ora de educație fizică și jocuri sportive participând  (cu puținătatea mijlocelor și aparatelor din dotarea locală),  ne încordam mușchii de pe costelivele noastre constituții pentru a vedea cine pe cine biruiește, în tragerea frânghiei.

Se trăgea cu creta pe asfalt o linie groasă. De o parte și alta a liniei se întindea o frânghie. Se alegeau două echipe cu număr  egal de componenenți de o parte și de alta a liniei de demarcație, așezați în șir indian, fiecare apucând frânghia din dreptul lui cu ambele brațe.

La semnalul de începere ( un fluier, o bătaie din palme, etc., etc.,) cele două combatante se opinteau să tragă peste linie cât mai mulți dintre adversari. În momentul tractării peste linie a întregii echipe adverse jocul se încheia cu victoria celor care reușise performanța, drept recunoștință obținând note stimulative la disciplina sportivă.

Dacă dovedirea nu era deplină se făcea punctarea și depunctarea în funcție de numărul combatanților atrași sau pierduți după linia de demarcație.

În plan tehnico-didactic nu era vorba decât, pur și simplu, de o funie (în limbaj neaoș frânghie), mijloc de etalare ale unor posibile valențe fizice, și am spune noi nu numai.

Nu-mi amintesc de câte ori am fost în tabăra câștigătorilor sau a învinșilor din curtea școlii elementare;  modest edificiu în care am avut prilejul buchisirii.

Dând totuși filmul paraîndărăt mă sâcâie bănuiala că în destule dispute, aparent nevinovate, în varii  rânduri câștigătorii nu prea erau spartani, în sensul olimpic al cuvântului.

Extrapolând și paralelizând, deopotrivă,  pe frânghia politichiei nefericirii noastre cea de toate zilele, fie de o parte sau de cealaltă, poate unul și nu numai, mimează doar că trage cu adevărat de propria frânghie. Și atunci,  precum zicerea dintrun nevinovat clip, căzând pe gânduri te întrebi:  „O FI DE BINE, O FI  DE  RĂU”?

Bine, bine, asta e la ei, ei cei de colo, înhăitați în șlehte ale îngustelor și veroaselor  interese.

În ăst timp,  noi cei de ici  și de colea de pretutindeni, trăitori în țarină și mângâiați doar de mâna de țărână  aruncată peste raclă   la obștescul  sfârșit,  oare  de care  jumătate a frânnghiei să ne agățăm pentru a-i dovedi pe ceilalți. Ș-apoi cine sunt acei ceilalați?  Doar  oracolul  din DELPHI ar mai putea ghici și poate nici el.

Îngrijorător, în plan moral și nu numai, rămâne spectrul HULEI marinărești regăsită în sintagma:   LOVEȘTE PRIMUL,  LOVEȘTE TARE , LOVEȘTE  ÎNTRUNA !

„Portă-te  cum  ți-e  portul.

Vorbește   cum   ți-e  limba”.

Ce  ți-e și cu limba noastră cea română. Ne având oase, la propriu vorbind, se răsucește în gură după cum îl taie capul pe fiecare posesor.

Intoxicați cu supra măsură de fel de fel de sloganuri electorale nu avem cum trece cu vederea unele sensuri care nu prea stau la îndemâna multora dintre protagoniști.

La tot pasul, pe orice bulevard sau chiar străduță, te întâmpină, lipite până și pe pubele, afișe cu expuneri faciale, văduvite de calota craniană, având caligrafiate în subsol cuvintele: HAI la referendum!

Dicționare mai vechi și mai noi explicitează cuvântul hai și prin formularea, perfect valabilă, de hărmălaie, scandal. Prin urmare ș’așa  deci (etimonic expresii fără pecete de la greci)  iată cum personagii efuzive înturmează malefic cohorte întregi de creduli întru atingerea propriilor nesastisite  pohte.

Dacă pare explicabil ca un referendum să fie tratat cu HAI, n-am înțeles, nici în ruptul capului, cum altcineva, persoană importantă nu v-o spun, i-a rezervat această sudalmă înseși țării,  ROMÂNIA. Și atunci tu ca om cu bun simț ( fără revoluție nici chiar de catifea) cum să nu te întrebi sau mai degrabă să-l întrebi:  Ce se întâmplă doctore?.

Am simțit în aceste zile, că îtradevăr suntem deosebiți; nu am zis deos-e- biți că nu-mi pot permite,  să răstălmăcesc  avatarurile celor înharuiți. Unii , poate aghesmuiți de basamacul  unor spumoase zis-sondaje, se și văd semizeii tămăduitori ai tuturor relelor acestor meleaguri.
În mod aproape cert, personal am senzația că O HIMERĂ BÂNTUIE PESTE ROMÂNIA .

Ca să nu ne depărtăm de subiect, iată ce mi se învăluri pe retina ochiului ceva mai valid,dintre cei  doi ce se mai află în mod aproape cert cu acuitate acceptabilă:

„Împreună (vă) vom  învinge”!

Nu am nicio îndoială că lucrurile se vor petrece întocmai și la timp. Deși sincer să fiu, IO  i-ași fi propus  onor  staff-ului  ce-și arogă titulatura celui mai mare partid al tuturorr timpurilor și locurilor carpato-danubiano-pontice, sloganul „ MIRCEA  FĂ-TE  CĂ-I   LUCREZI”. Și uite așa și numai așa am putea avea și noi, cei de la talpa țării, necum de la cea a pseudobaronilor, senzația că în unii dintre ei poate mai curge  niscaiva „sânge de roman” (nu de cel cu pulovăr de revoluționar). Altfel simpluțul ( în traducere din iliesciană în slavonă) nu se apropie nici pe departe nici măcar de    UMBRA  LUI   MIRCEA   LA   C OZIA.

Ar mai fi poate de spus că cu un crin, și acela pleoștit, nu se face primăvară.

HAI……Na că era cât p’aci  să dau cu bâta în baltă. 

Se sporovăia că prin Oltenia, de altădată, nu era deloc recomandat să te adresezi cu apelativul „șefule” deoarece automat toată lumea întorcea capul spre apelant. Tot așa cum în Brașov (deszmierdat mai apoi Iașov)  puteai lesne a-i dibui pe lăcustarii moldavi slobozind din adâncul rărunchilor strigătul „sârma”. Semnal la care colorazii subcarpatici se aruncau instantaneu cu burta la pământ, din reflex dobândit, pentru a nu li se reteza diblele de către supratransversalele șinelor de tren, pe vagoanele cărora se îmbulzeau spre aciuire altundeva.

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” și iată-ne puși astăzi în fața unor noi eresuri. În loc să ne vedem de puținele treburi pe care le mai avem de făcut de pe o zi pe alta, pentru împlinirea celor trebuințe, ne holbăm la dreptunghiul de sticlă pentru a ne dumiri care este ăl mai maciol dintre trăitorii de pe aceste meleaguri, cu venin în limbă și urnă goală de cenușă.

Că de, tot românul născut altădată poet astăzi nu poate fi altceva deecât șef. Și nu orice fel de șef ci ditamai încotrocenitul. Oare ce-i mână spre jilțul opulenței și al desfătării ( în cazul în care pe acolo s-ar  mai putea afla și ființe vergurii). Căci de supra gene nu prea a dat nimeni semnale descoperitoare la vreunul, iar despre un superman nici că poate fi vorba în afara celui de pe peliculele cinematografice. Iar în privința moralității ce să mai vorbim când este la modă dictonul „sunt modest dar vreau să se știe”.

Noi cei deopotrivă trăitori cu cei ce se cred altceva decât sunt în realitate simțim tot mai aievea, generic vorbind, că împăratul e gol.

Și asta nu e încă totul. Cine, când, unde și de ce îndemna la detegumentarea imaginară a unei miss pentru a vedea realitatea de sub înveliș, nu am știri prea multe. A circulat, în schimb, la generațiile demult apuse zicerea că unui domn creștin dâmbovițean, în urma refuzului de a-și lepăda credința, chiar i s-a produs despelițarea de către iatagangii înaltei porți, ca după împăiere să fie întrebat: „ ia încearcă a vedea, îți cunoști tu pielea ta?”. Greu de precizat dacă este vorba de o legendă sau de o veritabilă dezvăluire istorică.

Revenind la ce ne doare și ne doare și ne doare, urmărindu-i  pe actualii neaoși cățărători agățați de cordelina înscăunării, ne tot mirăm ca curca în lemne fără a înțelege de ce s-or buluci într-atât spre o ofrandă muribundă, cum însuși il capo di tuti capi a diagnosticat-o recent, ca fiind starea țării. Din câte mai știm și noi, doar corbii și hienele dau târcoale prin preajma mortăciunilor pentru a-și potoli foamea, iar sportul necrofagilor parcă se practică pe la alte seminții ale speciei umane.

În rest rămâne cum s-a atabilit, pedestrimea resemnându-se invocând în permanență actualitatea stihului „deșteaptă-te române” cu care îsuși imnul național începe.

Nu știu cum se face dar p’acilea pe la noi, vrei nu vrei, se mai pune de câte o îmbulzeală.

Multă vreme nu trecu de când raclele ( cu ce o mai fi prin ele) sfinţilor şi sfintelor, de înșiși muritorii de rând sanctificați, s-au reîntors în locașurile eternei găzduiri și iată că junimea odraslită din neam în neam își întinde falangele buretoase spre slugarnica mângâiere a palmelor de cordovani. De reținut ar fi doar faptul că multe dintre aceste mâini întinse pot fi purtătoare de energii negative, cum ar spune pe drept cuvânt orice radiestezist. Dar ce mai contează când totul sau nimic depind doar de o nevinovată ștampilire.

Se încântă lumea și chiar jubilează când pe o farfuriuță din carton sau plastic de unică folosință (până la un nou scrutin)  i se vâră sub nas un mic îmbălsămat în muștar și o halbă din berea cu termen de folosință nedefinit, fără să înțeleagă că asta-i tot ce i se oferă pentru a supraviețui încă patru sau cinci ani de aici încolo.

Agasat insuportabil de escapadele prosternatoare ale inșilor ce se cred izbăvitori ai neamului nu-ş’ de ce mă tot duce gândul la piesa lui Bertolt Brecht  „ Un om egal un om”.

Și poate că nici nu-i nevoie de prea multă străduință pentru a afla că lucrurile stau aievea.

Numai că depinde nu cine-i omul ci al cui e omul;  moment în care egalul dispare.

Dar pentru că viața bate scena și ecranul e timpul să ne întoarcem la ale noastre și să salutăm cum se cuvine pe cei mai bărbați și mai drepți dintre urmașii urmașilor, urmașilor, urmașilor, dintre traci (trecem sub tăcere aserțiunea „ și hoți că nu-i bine să ai de-a face cu ei”).

Și atunci cum să nu-i dai dreptate, fie ea și postumă, lui Gr. Alexandrescu care spunea:

„ Cele mai multe rele nu vin de pe afară; Nu le aduc streinii; Ci ni le face toate un pământean    d-ai  noștri, o rudă sau un frate”.

Mai mult ca oricând, în aceste zile de foc descoperim virtuți neimaginate la unii și la alții care cică dețin cheia succesului în drumul spre raiul ceresc în timp ce noi trăim, fără exagerare, în iadul pământesc.

Ceea ce am învățat de la ai mei, cât mai puteau încă respira,  se reducea la foarte mici simplități și anume: „ datoria unui om în viață este să- și întemeieze o familie, să-și construiască o casă, să crească un copil, să sădeasdcă un pom și să-și sape un puț”. Dacă e mult sau dacă e puțin numai posteritatea poate defini. Care dintre  cei ce-și vântură pulpanele prin fața credulilor au făcut mai mult decât atât și cu ce preț, mă rog?.

Privesc cu dezgust și sastisire la ce poate să ne aducă sticla prin  sărmanii ziși cerberi ai scormonirii în adevăr. Dacă voi îi credeți e problema voastră. In ce mă privește, cred sincer că toți sunt o apă și un pământ. Depind doar de cine-i adapă și nimic mai mult.

Singura consolare, zic eu, este să-i îmbrățișăm pe clasicii a căror veridicitate nu scapă actualității iar zicerile lor nu pot fi nicicum puse în cumpănă.

Ce ați zice de poetul nepereche care,  întrun strigăt de adâncă mâhnire pentru tot ce se întâmpla sub ochii săi la vremea de atunci, perfect premonitoriu pentru zilele noastre, a reușit să încredințeze hârtiei versurile:

„Cum nu vii tu, ȚEPEȘ  DOAMNE, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.

Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni.”

Acuma, eu văzând flăcăii care s-au aburcat pe povârnișurile mioritice cu tot  felul de vocalize scapetice stau și, precum badea Gheorghe de pretutindeni, mă întreb : Țărișoara asta încotro se îndreaptă,  băi ai de PINOCHIO?.

Tare aș fi vrut să mă nasc ceva mult mai târziu ca să mă pot prosterna la moaștele celor ce azi ne proslăvesc un viitor fericit. Uite că n-a fost să fie. Asta e și gata.

„De vrei să știi nepoate cine-am fost,

Istoria învaț-o pe de rost”.

O știre de presă ca, de altfel, multe altele și mai bune și mai rele mi-a reținut întrucâtva atenția deoarece se referea la reabilitarea unui sector de drum județean ( 242 E) ce leagă două localități presărate pe dealurile fostului județ COVURLUI, actualmente GALAȚI, meleaguri pe care la o distanță în timp de peste trei sute șaizeci de ani s-au scris două pagini de zbuciumată și sângeroasă istorie a neamului de dincoace și de dincolo de râul PRUT, fost dintotdeauna liantul înnemuririi noastre de la NISTRU pân’la TISA.

Scăldat din fragedă pruncie în apa nici prea iute nici molcomă a acestui râu, am simţit o profundă emoţie citind rândurile condeierului gălăţean care aduceau în atenţie, ca un pios omagiu celor căzuţi la datorie pe câmpul de luptă, grija edilului din localitatea OANCEA de a-i menține în memorie pe cei ce s-au jertfit „pentru un singur țel; PATRIA”. Mărturie, de decenii, stă cimitirul eroilor la intrarea căruia priveghează troița lui ȘTEFAN cel MARE iar pe frontispiciul monumentului au rămas dăltuite, pentru eternitate, cuvintele mareșalului ANTONESCU din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 – „OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL!”

Înălțătorul moment al redeșteptării neamului întru întregire nu l-a lăsat indiferent nici pe cel mai apreciat și cel mai citit, în viață, literat care a surprins entuziasmul și elanul ostașilor români ce se îdreptau, duși de tren, spre front cântând cu voci puternice: „Azi-noapte la Prut, războiul a început,/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi, prin arme și scut / Moșia pierdută astă-vară …

Cine își putea imagina atunci că ziua solstițiului de vară, cea mai lungă și mai luminoasă din an, avea să eșueze după patru ani de jertfe presărate pe multe meridiane și paralele ale pământului, întro noapte lungă și întunecoasă înecată în „roșu de Moscova”.

Astăzi, în pofida glasului sângelui din măruntaiele ființei naționale, frați  de aici și de dincolo de PRUT se uită nedumeriți peste pânza de apă care îi desparte fără ca ei să fi vrut vreodată.

De aceea nu știu cât de adevărate sau false sunt zicerile puse pe seama unui renumit istoric basarabean, promotor al tuturor diligențelor intru reîntregirea neamului, că chipurile Bucureștiul ar fi considerat  Basarabia ca pe un fel de părticică otrăvită pe care nici n-ar înghiți-o dar nici n-ar lăsa-o. Cam așa apărea întrun magazin istoric din perioada gri a existenței noastre; dacă memoria nu mă înșeală.

Revenind la D.J. 242 E, aflat în reabilitare și intrare în circuitul european prin legarea localităților CAHUL din Basarabia cu OANCEA și continuând până la ROȘCANI pentru a se încorpora în D.N. 26, ruta Galați – Tg. Bujor, se cuvine a-l completa pe ziaristul gălățean cu un și mai vechi episod din istoria moldavă consumat pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de patru sute treizeci de ani față de zilele noastre.  Amintesc acest lucru deoarece între localitățile OANCEA, VLĂDEȘTI  ȘI  ROȘCANI, pe vârful unuia dintre dealurile roșcănene a dăinuit spre neuitare, astăzi nu știu dacă mai există, CRUCEA lui VODĂ.

Grație unor consemnări din cartea de istorie aveam să aflu mai târziu că cel care își vărsase sângele în țărâna locului, întro luptă inegală ca forță inamică, urmată de trădarea la CAHUL de către unul din oștenii trimiși spre stăvilirea turcimii năvălitoare – nimeni altul decât cel predestinat a da cu oiștea în gard – fusese neînfricatul voievod cunoscut, după preferințe ca : „cel viteaz”, „cel cumplit” sau pur și simplu, în accepțiune proprie, „părintele  Moldovei”; preamărit de literați în timp ce istorici de mare profunzime nu au catadixit  să-l așeze  în rândul descendenților din neamul mușatinilor, ca os din os domnesc.

Cu câtă mâhnire în suflet și cernire în condei îl mustrează în a sa sciere B.P.H. pe cronicarul URECHEA care, abătându-se de la rigurozitatea adevărului istoric și încercând a-i știrbi din merite, pune în gura capului despărțit de trup al viteazului voievod în timp ce cămilele  de care era legat trupul, gonind în direcții opuse îl dezmembrau,   expresia: „ Ah! Caută că eu multe feluri de moarte groaznică am făcut, iar caznă ca aceasta n-am știut să fac”.

Am zăbovit asupra acestui moment ,și mai cu seamă a acestui loc, în speranța că nu numai de necesitatea și utilitatea șoselelor moderne care să lege țara cu Europa în lung și în lat  și cu meleagurile strămoșești răpite din trupul țării vor  ocupa tot timpul contemporanilor – cu preocupări  documentare și edilitare -  și  vor înghiți toate fondurile P.I.B-ului național și ale finanțărilor externe. Și că pe locurile pe care demni înaintași ai neamului, neîntrecuți în vitejie și supremă jertfire, și-au vărsat sângele și și-au lăsat osemintele precum pe dealurile din Roșcani, nu vor întârzia să se dureze măcar  niște   TROIȚE, întru neuitare și veșnică pomenire. Așa pentru ca urmașii urmașilor urmașilor lor, ce vor avea trecere pe drumul din partea locului, să aibă unde adăsta pentru un moment de pios omagiu.