Skip to content
Mar 27 / trifi

Zi-mi ce agati in parbriz, ca sa-ti zic cine esti

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A mai observat careva ce obicei au unii semeni de-ai nostri romani de a-si agata la oglinda (sau pe langa) o mica perdea de matanii, cruciulite, iconute, iconici si snurulete? Eu ma tot uit de ceva timp, asa mai mult din curiozitate sau plictiseala, la cum isi intretin soferii partea aia din masina in care uneori stau cam la fel de mult ca acasa (sau la birt).

Astfel, am ajuns sa observ ca exista cateva sabloane din ce in ce mai bine definite, pe masura ce am tot studiat masinute si masinici, jeepulete si tractorase de prin Timisoara.

CREDINCIOSUL MARINIMOS
Cel mai avid colectionar de matanii, icoane si cruciulite, credinciosul marinimos iti respecta intimitatea cand stai in dreapta lui. Nu vrea sa te deranjeze prea mult cu vorba, asa ca isi instaleaza o bine-gandita perdea de simboluri crestine, adunate de la diferite targuri, festivaluri ale berii sau chiar biserici. Incepand de la baza parbrizului si pana la oglinda, marinimosul are grija sa ocupe tot spatiul pe care il are la indemana cu micile suveniruri sfinte. Uneori, dar numai uneori, are grija sa agate de oglinda si cate un parfumel, ca sa fie “bine”. Nu trebuie sa stie si vecinii de dupa perdea ca a mancat fasolica aseara.

COLECTIONARUL AGRESIV
Colectionarul agresiv isi cunoaste limitele umane. Si tensiunea ridicata. De aceea se roaga uneori la volan, in timp ce te claxoneaza constiincios din te miri ce, la mataniile cu cruciulita si la Maica Domnului din bord sa te dai o data la o parte ca sa treaca si el niscaiva, macar umpicut, ca dupa aceea se urca el pe trotuar sa te depaseasca. In timp ce se roaga, te injura bine putintel, pune frane bruste de ii tremura tot smocul de snururi agatate si face semne abuzive, disperate si de bravada. Ghidat de toate simbolurile religioase din masina, dar si de mirosul de levantica cu esenta de brad si cu putina tinctura de cicoare, agresivul tine la colectia lui agatata in exclusivitate de oglinda retrovizoare, pentru ca il fereste de oameni nebuni si prosti ca tine.

NOROCOSUL CU ZARURI
Daca nu ai zaruri la masina, nu ai noroc in viata.

FATA DE LA JUMBO
Are o colectie intreaga de animalute agatate de oglinda retrovizoare. Ursuleti, girafute, pisicute si fluturasi, niciodata nu sunt destui. La ea in masina miroase a vanilie de la parfumul scump de masina agatat de o fanta de aerisire (ma scuzati amatori si profesionisti auto ca nu ma pricep la masini si ca le zic asa amatoriceste), iar pe micul ei altar de bord se afla si se gasesc jucarii si jucarele de plus, actibilde cu garfield si inimioare de la ultimul valentine’s day. In spate, pe portbagaj, zac cativa catelusi si soricei de plus care te urmaresc indiferenti in trafic, mai ales daca esti fortat sa stai in spatele unei masinute roz cu numar TM69UBI (numarul l-am ales fictiv si neintentionat, in cazul in care cineva chiar se nimereste sa il aiba).

Mai mult de atat nu am apucat sa vad in trafic sau in parcari. Bineinteles ca mai sunt si cei care nu isi agata nimic la parbriz, fie pentru ca inca nu stiu ce vor sa agate – ca mine-, fie pentru ca le place minimalismul si ordinea. Ma mai uit si va mai zic daca mai gasesc ceva personaj interesant din lumea pe sosea. Mai ziceti si voi, ca sigur stiti.

Oct 26 / trifi

My grandparents, my treasure

Yesterday I spent my day in the countryside, at my grandparents’ farm. Both my grandparents on mother’s side are alive, she is 73, he is 81 this November. Both still very active, truly dedicated to their farmlife, both restless and looking forward to the next day. Their farm was once rich in animals; they kept cattle, pigs, horses, sheep, chicken, geese, turkeys, dogs, cats and any other form of life that took refuge around the household. Now they are old and the farmlife has diminished to chickens, pigs, Lulu the friendly fluffy dog and three cats, two of which are damn good at catching mice and possibly rats.

My grandma loves gardening and with spring, she already works at the goodies that come from it every summer. Yesterday I took a walk in the garden and around the household and took pictures of everything that I saw. Some of these things I later on transposed into pen and watercolor just for fun. Here are some things that I photographed yesterday and later on illustrated on lovely canson watercolor paper (I am so glad I actually found my favourite watercolor paper after months of experiments with other types).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I also took photos of some roosters and a nice dog walking around the town saloon/greengrocer’s. Also, my boyfriend was assaulted by a gaggle of geese who hissed him away from their territorry…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

We also took a walk along the river Timis, which was swollen and out of its river bed. It was quite cold and a biting drizzle made our hair and faces wet. We walked on the river bankline up to the point where the old chapel popularly called “Baron” still reigned above the fields. Once upon a time there were a royal castle and a royal chapel in the town, now laying in ruins. Depleted of any precious metals and frescas on the walls washed by hundreds of thousands of rain drops and lack of human care, the old Baron lay in front of us, still majestic, still beautiful, reminding us of a world long gone and forgotten..

I love my grandparents’ town, it is one of the things that make me love my country and not want to move away. And even if I will some day, this little universe will always be a priceless treasure to me.

 

 

 

 

 

 

Oct 18 / trifi

Impresii din natura

V-am zis ca iubesc toamna? Acuma ca nu mai am motiv sa o detest, fiindca [doamne' ajuta] am scapat de scoala, mi-e super draga. :D

Azi am iesit in natura ca sa ne bucuram de aer liber si de linistea necaracteristica orasului. Si pentru ca sa urmez exemplul artistilor impresionisti din secolul XIX, am hotarat sa las confortul picturii la “atelier”, unde am toate materialele necesare la indemana si pot sa imi satisfac orice nevoie (de obicei culinara) in orice moment, si sa explorez natura la 30km de Timisoara, pe malul Begai neindiguite. Mi-am luat un bloc de hartie de acuarela A3, 2 pensule si cutiuta de acuarele, plus o paleta de amestecat culori. Pe un scaun albastru din panza mi-am facut mini-atelier in aer liber, cu o sticla de jumatate plina cu apa infipta in suportul din bratul scaunului folosita drept borcan pentru pensule.

L-am surprins pe Dumi (aproape) in toate ipostazele de pregatire pentru pescuit, numai ca el nu statea in nicio pozitie mai mult de 3-4 secunde, asa ca schitele au ramas cam…schite:)) Ah si pozele sunt slabe, ca nu am apucat sa scanez schitele, dar nu mai conteaza acum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi m-am concentrat asupra campului, iar in timp ce pictam, mai mult ca sigur ca am incorporat in compozitie si cativa paianjeni mici care – mai tarziu am vazut- construisera in jurul meu o adevarata capcana din panze… fiecare cu treaba lui:)) Cu ocazia iesirii asteia in natura mi-am dat seama ca eu habar nu am despre animalutele si insectele care traiesc pe campul de pe langa oras si mi-am zis shame on me ca nu stiu sa numesc unele plante si animale. Cred ca mai intai ar trebui sa le invat denumirea inainte sa ma apuc sa le pictez…

 

 

 

 

 

 

 

 

In cele din urma m-am imprietenit cu cateva flori (inclusiv cu niste scaieti), dupa care am incheiat sesiunea de pictat si m-am pus sa citesc o carte superinspirationala scrisa de Seth Godin (despre care poate va voi povesti intr-o alta zi).

Una peste alta, o zi buna si pentru mine si pentru Dumi, care a prins cativa pestisori buni de un pranz si pe care nu i-am mai pictat ca era prea bine sa zac la soare :D

 

Sep 20 / trifi

Ambasadorii Romaniei in x-landa

Dragă tânăr Român,

Stăteam ieri la masă cu niște nemți și veni vorba despre viteza internetului în România și despre cât de mică e viteza în Germania. Și mai era un român la masă și el zicea că ăsta e avantajul României, dar că țărișoara are alte dezavantaje. Că nu merită să recomanzi Mamaia nimănui. La care eu am ridicat din umeri și am zis DE CE NU? Da, o fi aiurea statiunea pentru noi, românii, sătui de aceleași manelisme și bianca drăgușene, dar sunt sigură că turiștii, dacă știi să le arăți ceea ce trebuie, pot aprecia cultura balcanică mai mult. Ce noi nu ajungem prin Grecia sau Muntenegru în locuri megaturistice si cu același iz de acasă? Nu mergem în Paralia unde stau pe plajă tot români cot în cot? Hai să nu fim ipoctiți, doar pentru că suntem sătui de aceleași locuri.

Și o nemțoaică zice că da, că aude chestii nașpa despre România și de politicienii pe care îi avem etc. Și se uită la mine și eu dau din cap că da, așa e, dar nu e chiar așa de rău de fapt, dacă ne uităm la poza mare. Dacă întoarcem planeta asta pe toate părțile, vom observa că România și realitatea noastră sunt doar o furtună într-un pahar cu apă. Și mă gândesc că arătăm destul de rău față de Europa de Vest și nu îmi pot abține un sentiment de frustrare.

Da, e rău că suntem manipulați în masă de tot felul de twisted minds, e rău că nu avem o politică echilibrată și nu există o ideologie pe care să o înțelegem și să o asimilăm. Că habar nu avem, noi tinerii, ce face fiecare partid politic de fapt și ce urmărește. E destul de rău că prin aderarea la un partid mulți dintre noi caută oportunități de afaceri. E rău că lumea nu crede cu adevărat în onoare și în cuvântul dat și că își schimbă ideile și prietenii după cum bate vântul și după interes. Sunt multe lucruri rele în țara asta, dar nu e bine să ne lăsăm duși de curentul de ură și de nemulțumire, pentru că s-ar putea să uităm pentru ce suntem cu adevărat aici. În România.

Până la urmă e țara noastră. Aici sunt familiile noastre, copilăria noastră, bunicii noștri. Aici ne-am îndrăgostit prima oară, aici sunt oamenii ca și noi, care ne înțeleg cel mai bine. Nicăieri altundeva nu poți găsi sentimentul de acasă, oricât de bine îți merge din punct de vedere financiar. Oricât de mult încerci să ascunzi asta față de cei de acasă. România, oribila Românie, scârboasă și plină de țigani și câini comunitari, urâtă și murdară, e țara ta și e așa cum o vezi tu.

Ne lipsește imaginația dacă nu reușim să vedem decât ce e urât sau banal. Nu știm să trăim, dacă fugim mereu de realitate. Nu înțelegem că România reprezintă oamenii din jurul notru, întâmplările din viața de zi cu zi, prietenii, atmosfera, petrecerile, cu alte cuvinte viața de zi cu zi. Dar mai ales oamenii. Nimic nu are sens dacă nu poți să îl împarți cu cineva. O casă mare și frumoasă este goală fără prieteni. Orice alte lucruri materiale nu au niciun rost dacă ești singurul care se bucură de ele. Oriunde vei merge, vei căuta familiaritatea de acasă, oamenii care îți vorbesc limba, mâncarea de acasă, petrecerile ca acasă. Și știi de ce? Pentru că tu iubești România. Pentru că ai plecat dezamăgit din țară, dar în suflet îți dorești să meargă mai bine lucrurile, pentru că vrei să te întorci. Ai vrea să vii înapoi, cu toate că nu recunoști asta nici față de tine.

Dar atâta timp cât ești plecat și mutat în altă țară sau atâta timp cât ești încă în țară, dar ai ocazia să călătorești, fii ambasador. Fii ambasadorul țării tale. Treci peste politică și ce auzi la televizor. Este șansa ta unică să faci România mai bună, vorbind de partea ei frumoasă. O țară e așa cum o vezi. Spune-le tuturor de munții și de marea de acasă, spune-le de oamenii primitori și de poveștile care merită spuse, pentru că sunt destule. Nu le mai povesti de politicieni și drumuri proaste sau servicii care lasă de dorit. Astea sunt doar scuze pentru tine că ai plecat de acasă. Spune-le că ai o țară mișto cu oameni ca toți ceilalți, care aspiră la mai bine. Suntem la fel cu toții, doar că noi românii am avut (ne)norocul să ne naștem în estul Europei.

Fii, înainte de toate, ambasadorul tău. Pentru că dacă îți vorbești țara de bine, devii mai fericit. Da, înainte de a face ceva practic pentru țara ta, trebuie să înveți să o vorbești de bine. Trebuie să o vinzi umpic. Să le arăți tuturor că dincolo de ceea ce se spune și scrie e viața adevărată, care înseamnă poveste. Nimic altceva nu prea contează cu adevărat, și tu știi asta.

Aug 1 / trifi

Why I cried when The Office was over

<Why Froggy101? The sticker seems to appear throughout the series and literally sticks to you>

 

 

I started watching The Office in June 2013. Yeah, actually I discovered it just when it had been wrapped for 1 month already.

At first I was annoyed by the boss, Michael Scott. I thought his ways reminded me of some boss I never had, and I would never ever want to have. With his grin and his stupidity and with the sincerity and obvious consternation on the people’s faces, when he did the things that he did. I was annoyed and attracted at the same time by this whole new way of seeing the office life.

I had heard about the office before, but I hadn’t even imagined I would grow as fond of it as I did. Most people I talked about the series with had stopped watching it mainly because Michael was annoying. But given the proper amount of time and patience, one can really get to sort of tolerate Michael and concentrate on the other people in the office.

The first thing that made me watch the show was the scene with the prank Jim played on Dwight, by putting the stapler in a heap of jelly. That’s when I fell in love with the show and from there on it was nothing else than hours and hours of laughter, tears and learning more about life.

It somehow makes you love office life. I’ve always disliked huge offices and corporate behavior – like code dress and a certain type of discipline. Plus not to mention the office space itself, crammed with paper :) and other office things like desk phones and other usual stuff found in an office. But the family atmosphere, the friendships, the secrets and the drama, that’s what makes you love everything about the apparently dull office life and people in it.

I hated Dwight’s up-tightness and then sort of enjoyed it, I completely disliked Michael’s face but then I learned to tolerate it, of course I enjoyed Jim’s pranks, softness and cleverness and of course his handsomeness. And then I learned some more from Pam’s ambition to do more than office boring stuff, like the art school. This clicked with me in more ways, because I remembered the time I was stuck in an office and dreamed of doing creative things. And then the compromises both Pam and Jim made to stay together: Pam gave up art school in New York to be with Jim and Jim gave up his job at Athletes to stay around Pam and their family.

And then the hopeless weird and powerful passion between Angela and Dwight, the niceness of Oscar, the funniness of Kevin and the dullness of Toby and Michael’s funny repugnance towards him. I loved the fact that all the writers in the series – like Kelly and Ryan had small character roles that I missed after they were gone towards the end of the series.

It awkwardly made me miss office life, people I used to laugh with – although I worked for a short time and didn’t get to share that much intimacy of my life with them.

I recommend the series to everyone. But watch out. This series will get to you and will make you soft and mushy once it’s over. Because you’ll want more. So much more!! Watch it online here –> http://theoffice.so/

 

 

Feb 14 / trifi

La taifas cu doctorii

Intru in cabinet si un asistent in albastru neon imi arata unde sa imi pun hainele. Ma conformez si ma asez pe un scaun facut, se pare, pentru control O.R.L. In camera e o asistenta de vreo 45 de ani, grasuta, blonda, cu parul facut permanent si deschisa la vorba. Asistentul intra si iese, incercand sa fie de ajutor. Costumul lui straluceste ca si ciorapii mei albastri neon si imi vine sa ii zic haha, uite ce m-am asortat azi, dar nu indraznesc. Ma gandesc numai la cum o sa decurga intalnirea cu doctorul de urechi, imi imaginez timpan perforat, tumoare pe creier, sau poate o problema de stres, de aia nu imi vine sa rad, desi in sinea mea stiu ca nu are cum sa fie o prea mare grozavie. Am venit doar sa…verific o ureche:D

O alta pacienta e cu noi in cabinet si asistentul ii indica sa se intinda pe pat, sub ceva microscop, in timp ce scoate tot felul de tuburi cu terminatii ascutite din ceva aparat vechi de 30-40 de ani. De cand mi-a zis prietena mea Riki ca aparatele vechi medicale sunt de o mie de ori mai bune decat unele aparate noi, nu ma mai sperie un R2D2 cu ace asa de repede. So, I go with the flow.

In cabinet e atmosfera de cafea si tigari. Printre barfite, doctorita vorbeste cu asistentul pe un ton sec gen : bisturiu, pensa, triunghiulara, iar asistentul in albastru e cat se poate de agil. Asistenta blonda cu parul galben cret sta la birou si scrie ceva, in timp ce povesteste despre viata. Doctorita termina cu pacienta si se uita expectativ la mine, adica ma intreaba cu ochii: “Tu ce bai ai fato?” Ma invita sa ma pun pe pat la microscop si incepe sa imi perchezitioneze ungherele intime ale urechilor.

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, dar mie mi s-a intamplat destul de des sa merg la doctor si doctorul- in general femeie- sa poarte o conversatie lejera cu asistentii in loc sa vorbeasca cu mine -pacientul speriat. Eu ma astept sa ma intrebe: si zi-mi, cum te doare, te doare des, iti ies chestii afara, te uiti la filme porno, te scobesti cu unghia de la degetul mic-aia lunga de tractorist- etc etc. Sa ma intrebe ceva, orice, sa nu ma lase sa ma intreb: oare acum ce vede? oare o gaura in timpan? oare un chinez mic care s-a mutat la mine in ureche si asculta gangnam style tare, de ma doare urechea uneori?

“Stii, i-am zis sa mai incerce, sa ii mai dea o sansa. I-am zis sa ia si copilul si sa iasa undeva impreuna, ca doamne, sunt tineri, se pot impaca”, zice asistenta de la masa, zambind smechereste.

De langa urechea mea stanga in care intra si din care iese ceva lichid pe care il simt pana in ochi, se aude [doamne da-i sa zica ce vede, gandesc eu]: “Daa, nu poti tu sa te bagi. Las’ sa vada ei. Fata e mare acuma, nu mai e asa mica, merge la gradinita, se descurca… Da-mi o triunghiulara”, ii zice la asistent pe un ton neutru. Din nou imi simt urechea, de data asta urechea dreapta, scobita cu ceva chestie din metal, de ma doare pana in strafunduri si incep sa vad tavanul ca printr-un telescop de jucarie, pe care daca il invarti, vezi aceeasi imagine multiplicata de nu stiu cate ori.

Ma ridic in picioare ametita de cap si ma asez din nou pe scaunul pe care am stat prima data. In timp ce doctorita ma scobeste in nas cu ceva bat de fier, pana imi vine sa stranut, asistenta pufneste in ras.

Dupa control, ma invita la “masa rotunda” ca sa imi zica ce am. Cica nu imi functioneaza nasul cum trebuie. Mi-a mai zis niste chestii care par sa fie adevarate. Ca la ghicitoare, oarecum: ai avut ceva durere in trecut care ti-a mai trecut intre timp? DAAA…Ai dormit pe partea asta? INCREDIBIL, DAAA etc.

Cu o lista de medicamente – care dupa farmacista nu prea au sens impreuna- dar stiu eu ca my doc secretly knew what she meant, ma duc sa platesc si sa ma bucur ca am scapat, mai mult sau mai putin nedumerita de ce se intampla cu urechea mea.

Macar un lucru stiu. Dupa ce a scos ditamai icebergul din strafundurile urechilor, pot fi sigura ca aud ca o bufnita acuma. Chiar adineaori asultam niste probleme de cuplu de la capatul randului de la casa din Lidl. Hmm, se prea poate sa imi placa si mie dramele:D:D:D

 

 

 

 

Feb 11 / trifi

Blue bag creativity: Job & Boss

 

 

 

 

 

 

 

 

Creating the same thing over and over again: A risk or an old promise?

Watch Brook Lane and Kirby Mckenzie at work, but not quite work – more like fun:)- in their inspiring studio at Job & Boss 

Lovley, ey?