ajuns la Kembu Camp, un fel de asezare foarte verde, cu case mici de
lemn si multe corturi intinse ordonat pe iarba. Totul arata fix ca
pentru Mzungu veniti sa se simta colonialisti in Africa.
Unii albi (olandezi cred) haladuiau prin Africa intr-o masina imensa,
cu multe sertare in care isi tineau impachetate lucrurile. Cand
nu mai aveau chef de stat undeva, rulau tot in rucsaci, bagau marfa la
sertaras si drum bun! Aveau pana si biblioteca in masina aia…
Proprietareasa
e inrudita pana la maritis cu niste latifundiari de pe aici, albi,
britanici, ale caror familii aduna pamant kenyan de peste 400 de ani.
(ne spunea Beatrice ca 80% din pamanturile Kenyei sunt in mainile a
vreo 4-5 familii…. de fetze palide, evident J
) Al batran, cum s-ar zice, era mare jmeker la Safaricom (adica
Vodafone). Cu fiecare dintre ei ne-am intersectat cumva. Cu boierul -
atunci cand ne plimbam pe dealurile lui (care sunt imense, cam cat vezi
cu ochii, cam cat se vede prin poze). Cu managereasa ne-am intretinut
putin la masa de seara care a fost foarte foarte misto, am mancat cea
mai buna paine facuta vreodata cu cel mai bun unt si cel mai tare ceai
de lemongrass (ceva cu gust de lamaita) cu verbina din tufisurile
imprejmuitoare.
Asezarea e de un verde coplesitor. Si foarte bucolica per ansamblu.
Animalute pascand, pasari chiraind (un fel de ibisi putin isterici dupa
gustul meu) caini imensi sau pitici, si multi, case din alea gen turta
dulce… proprietari relaxati si banuiesc extrem de bogati (cauza clara
a relaxarii).
drumul nostru spre dealurile cu culturi de
ceva-care-arata-a-iarba-inalta, in care cainii sareau ca niste canguri
dementi, am trecut si prin satul localnicilor. Evident, o ruina de la
un capat la altul, aspectul fiind salvat doar de frumusetea peisajului.
Casele lor sunt de pamant, mici, fara nimic in ele, cu gospodarii inghesuite, sarace si mizere.
Daca la noi in camping era apa calda curenta la dush, aici cred ca nici
un jgheab ca pentru vite nu instalasera. Puradeii erau afara in ulita,
calare pe noi si fericiti nevoie mare cand s-au vazut pe ecranul
aparatului foto. Vai de ei, vorba aia!
asta a fost si subiectul discutiei de seara cu Ciprian: albi versus
negri, bine versus rau. Caci dupa ce cele doua printese franceze s-au
dus la culcare sus, in baldachin, am ramas noi pe veranda si am ras si
plans pana noaptea tarziu, in hohote incredibile (care cred ca au
deranjat printesele, dar na, suntem in vacanta!) si in eternele noastre
probleme metafizice, salvate de vinul rosu si intrerupte de penele de
curent (in care tambalaul de la locul de adunare al albilor inceta
brusc si auzem doar vocea iepurilor si gazele noptii cu zumzaie).
Sa
tot fi fost trecut de miezul noptii cand vinul a invins si Ciprian a
adormit cat e de lung (si este!) pe scaunul de pe veranda. M-am trecut
la tol festiv de somn (adica trening) si l-am zgaltait sa intre in
casa. Parea ca sta bine si nu l-as fi deranjat daca nu mi-era teama ca
il mananca hoarda de coleoptere care sigur pandeau in frunzis. S-a ridicat mormaind ca trebuie sa facem nu stiu ce prezentare la birou. Am
zis ok, Ciprian, sa nu exageram cu munca totusi. Si ne-am prabusit in
patuturile noastre. Al lui nu stiu cum era, dar al meu parca avea
saltea cu apa. O senzatie ciudata ca la orice miscare ma vars din pat
cu tot cu apa din asternut J
cosmaruri cu iepurii aia, care o sa ne chinuie venind la geam, am
reusit sa tragem niste gemete in somn, care mai de care mai zdravene,
cam in stilul celor ale lui Christian de la Naivasha J.
Razbunarea iepurilor!
Cipriene, fumezi cam mult
Foarte pitoresc ce vad iar povestirile…pe gustul meu 
Te-am pupat si keep us posted!(guess who!?:))))
Bad Au!
Mda, le cam fumez pe Dunhillurile astea neaose, dupa ce am terminat inainte de vreme stocul de Marlboro Lights cu Decebal pe timbru. Prea multe impresii, prea putin timp pentru digerat, circuite supraincalzite. 
great blog
competitive intelligence