“Fourteen falls”, sau 14 cascade mai exact
Duminica fiind, cu putine optiuni de a fugi scurt in afara orasului, am
ales un loc la aproape o ora de condus de
Nairobi,
langa orasul Thika. Ne-am strans iar un mic grup de soc: Stephanie, Beatrice,
Simone si noi doi, nelipsitii J
Sofer
ne-a fost Joseph, un Kikuyu de la o agentie de turism cu care mai plecam noi pe ici pe colo.
Drumul e lejer pana acolo, am iesit printr-o poarta a
orasulu pe care nu o stiam. Am vazut cartiere imense care s-au
construit pe foste plantatii de cafea. Un fel de Banese de-ale lor ca viteza de
expansiune, numai ca din cate am inteles situatia e cam ca in Rahova…
In afara orasului, in camp, pe intinderi generoase, se
lafaiau niste universitati si scoli si gradinite, toate cu numele primului
presedinte, Jomo Kenyatta.
La muntele de langa Thika am ajuns rapid. Dupa ce am iesit din drumul
principal, se facea o carare mai lata, prafuita, cu pamant rosu african, cel
mai aprins rosu pe care l-am vazut pana acum.
Dupa ce te pudrezi
bine in cele 20 de minute in care matatu-ul se balangane pe drum si acoperi
aparatul foto cu o pulbere enervanta ajungi la locul cu pricina: 14 cascade.
Nici una in plus, nici una in minus 
(nici macar nu le-am numarat)
Pentru ca am inceput sa tacanim aparatele foto inca de la intrare, ne-am
trezit si cu o taxa de 2 euro/utilaj. Am platit, am parcat.
Am fost luati in primire de o gashca de “ghizi” locali:
niste tineri care incearac sa faca un ban in plus plimband turistii. Ciprian
a ales cu cine sa ne insotit, dar au venit ciucure dupa noi absolut toti.
Evident, in momentul in care se adresau lui Ciprian cu «boss », printesele
franceze déjà cunoscute publicului s-au crizat ca « Nu s-a votat inca
democratic liderul grupului. Si ca vrem un singur ghid. Ca
sa fie clar ca nu luam cu noi tot alaiul, etc.» Ma rog, fetele astea inca nu au
inteles notiunea de lider informal. Si oricum, daca ne luam dupa ele, am fi
sfarsit cateva ore mai tarziu in apa pana la gat, dar cu un singur ghid si cu o
structura a grupului care respecta toate regulile democratiei…
Prima oprire a fost pe niste bolovani unde am
admirat cascadele si ne-am pozat ca turistul strain coborat din birou direct pe
iarba. Niste copii vindeau o legatura de pesti mari si mustaciosi cu care noi
insa nu aveam ce face.
Ghidul nostru, George, un tanar de 25 de ani cu
veleitati de artist (lucreaza la un album de muzica reggae) ne-a prezentat
variantele: ajungem pe malul celalalt cu barca si ne intorcem pe jos prin apa,
sau vitzavercea…. dupa care mergem la hipopotami si daca suntem cuminti poate
vedem si ceva crocodili (figura asta nu a iesit).
Grupul a decis cu unanimitate
de voturi de data asta ca traversam intai cu barca. Asa ca luntrasul s-a si
infiintat la “ponton”, dupa ce noi ne-amtras in poze cu peisajul in spate.
Ca sa traversezi raul trebuie maiestrie pentru ca fundul
apei e plin de bolovani printre care barca trebuie impinsa din cand in cand de
catre un membru al echipajului care sare in apa. Din nou intreb ce ne-am fi
facut doar cu un ghid?
In barca a fost depistat un intrus periculos: o furnica
neagra cu clesti, care musca fara mila tot ce prinde. De obicei prinde oameni.
Pe malul celalat se desfasurau scene de gen:
pascutul caprelor, mancatul de trestie de zahar (cam tare pentru dintii nostri
neantrenati, dar foarte gustoasa).
Cat am mai topait noi ca niste capre pe acolo, George m-a
invitat sa ne cocotam pe un bolovan mare, ca s evede mai bine peisajul. Ok am
zis. Numai ca bolovanul era inalt, de vreo 6-7m, si avea pe el o liana
incalcita de care trebuia sa ma agat eu cand ma aburc, evident cu gentoiul cu
camera in carca. I-am zis omului ca, bai frate, eu vin de la
oras, munca de birou etc, el nu si nu ca daca e George acolo, totul e ok. A fost,
ca m-am cocotat, dar stiam ca la coborare e mai nasol… Cat am stat acolo sa ne odihnim, a venit si
Ciprian. La plecare, Ciprian s-a dat jos printr-un copac (pe care si-a lasat
niste piei) iar eu pe liana aia, incercand sa mentin o pozitie demna si un
zambet pt camera J
Pe urma ghizii au facut o minunata demonstratie
de cum se sare in cascada de la vreo 10 m inaltime. Cu figuri.
George e de departe cel mai fotogenic
Si apoi a inceput traversarea raului inapoi. Eu am avut
ghid personal pe George. Ceilalti din grup, democratic alcatuit, au avut pe
ceilalti doi care sa ii traga de mana si sa ii tina cand o iau la vale pe
ierburile de pe fundul apei. Cred ca am tot mers vreo ora, destul cat sa ne
prajim bine ca tractoristii.
Dupa o asa aventura, meritam un picnic pe malul raului,
cu ochii la hipopotami. Cine ar fi crezut ca la 10 minute de mers mai in amonte
o sleahta de animale fara nisi un stres se imbaiaza? Am mancat cu ochii la ei,
plini de praful ridicat de cate o pala zdravana de vant care ne-a rezolvat
scurt sosul pentru legumele fierte (meniul foarte sanatos de altfel si
echilibrat). Impreuna cu noi se mai delectau si alti spectatori, de o parte si
de alta a raului, veniti sa admire hipopotamii.
Si cum asta a fost de fapt programul, am facut
curat la locul de munca, ne-am pus bagajele in masina, am platiti ghizii si am
pornit spre Nairobi.
Drumul s-a aglomerat treptat catre intrarea in
oras.
Si daca tot stateam in trafic am facut si o serie cu
iamgini de la periferia orasului. Care vor face subiectul unui post separat…