Cum intrăm noi, aşa, la Sântu Gheorghe, Răzvan ocheşte magazinul de accesorii imediat pe stângă şi, gesticulând de parcă avea să-i dărâme mai pe toţi care se pun în calea lui, dar subtil,   şi-o face rost de-o interjectie grozavă: “Ahhhh!!”. Văzuse o icoană cu el şi voia s-o cumpere. Încercăm să înaintăm cu coada care încolăcea juma’ de biserică şi în care bunii creştini riscau să fie prinşi de Hristos pe nepuse masa. După ce se asigură că e auzit de trei sferturi de biserică vorbind de antichristul (pe care-l numeşte de vreo zece ori) şi jurnalul lui, laolaltă cu noi îşi dă seama c-o să ne apuce ca şi pe ceilalalţi miezul nopţii aşteptând în şir ca nişte nevrednici şi că Iisus o să ne-o bage sula-n coaste. Înainte să plecăm, tot Răzvan se asigură că aceleaşi trei sferturi de oameni vor înţelege cât de nasoală ni se pare nouă biserica Sfântului Gheorghe şi că ăsta este, de altfel, şi motivul pentru care ne cărăm.  Ajungem la timp la Stavropoleus (fostul Stravropulos) şi tot Răzvan, debusolat, nu înţelege de ce trebuie să ascultăm Enya sau Enigma. Nişte muieri apar la clopotniţă în faţa tuturor şi şi-o trag şi ele la clopot că-i miezul nopţii, ca să înţeleagă lumea. Momentul e, cum să spun, divin! Răzvan este iar uşor confuz şi îi e cam greu să înţeleagă cum o să facă Iisus să vină la fiecare biserică. Îmi împărtăşeste gândurile lui tânguitoare: “Eu sper ca Iisus va veni la biserica asta”. Nu-s puţini cei care ne-au ochit şi care ne privesc cu mila creştinului pentru deviaţionistul păgân. Încerc să-i explic lui Răzvan că preotul, spre binele lui, adică cel puţin dacă e om, aşa, după bunul nostru simţ, ar trebui să fie cel puţin cu un picior în groapă la gânguritul pe care se străduieşte să îl dea afară, dar el nu vrea să înţeleagă, că cică aşa trebuie să fie, aşa se vorbeşte. Plus că învierea lui Iisus nu-i un moment în care să se bucure toţi proştii şi că, dacă tot ne simţim bine în restul zilelor şi păcătuim la toate orgiile alea pe care le dăm când muncim ca nişte şefi, măcar acuma să ne dăm pe brazdă şi cu nişte solemnitate. Dar eu nu muncesc şi îmi e grea comprehensiunea.

            Irina iese în sfârşit din scorbura aia găunoasă cu iz antic, cărând cu voioşie un braţ de lumânări autentice. Se uită cu ochi scânteietori la o doamnă care se dăduse demult pe brazdă şi care avea pe ia povara luminii şi-şi permite s-o priveze de o scânteie ca să aibă şi ea. Ca să nu pară de o îndrăzneală mârşavă, îi vâră şi un respectuos: “Hristos a înviat!”. Doamna se uită de dată asta la ea arborând o expresie diformă de parca un junghi crunt tocmai a străpuns-o la origine şi replică: “N-a înviat încă”, apoi privirea contemplativ-lascivă se pironeşte pă muierile din clopotniţă. Râvnea. Irina, auzind blestemul, se cam supără la cap şi ş-o înfige la adresa doamnei: „Auzi, fă, pentru mine Hristos a înviat! Mie nu trebuie să-mi spună preotu’ c-a înviat când eu ştiu c-a înviat!”. Apoi, în asonanţă cu Irina, simţim nevoia s-o dovedim pe doamnă, chiar acolo, în acel loc, ca să nu mai gafeze împotriva noastră. De fapt, Răzvan e primul care-şi îndeasă doi pumni în tricepşii femeii, care cade ca un bolovan. Apoi, rânjeşte lung şi ne asigură c-a dat ca un profesionist şi că o să fie în regulă. Fără să o mai lălăim, ne fulgerăm scurt cu nişte priviri cu subînţeles şi fugim toţi la unison.