De ceva vreme mă tot confrunt cu o falsă dilemă/dramă: dacă să  mă simt întrucâtva mândru de, responsabil de, sensibil la cartea colectivă în care am fost nevoit să mă semnez în treacăt, care a ieșit de curând și care urmează a fi prezentată la Gaudeamusu’ din noiembrie a.c. Există mai multe motive care stau la baza acestei drame, dar poate că cel mai important este semnatura mea de netăgăduit* alături de anumite pasaje din carte pe care numai bunul-simț elementar le poate judeca (respekt Crin Antonescu! Hai, Românio!) întru suprimare desăvârșită:

Dar tocmai mi-am amintit că nu prea a ieșit cartea și că nu ar fi mișto din partea mea să dau vreun pasaj din ea, chiar dacă o am și electronic! Ce ironie de căcat. Aștept, cu bun-simț (C.A.), să iasă pe la Gaudeamus. N-am de adăugat (înspre tachinare și amăgire) decât că în capitolul în care oamenii se prezintă există o droaie de texte compulsivo-maniaco-narcisiste, altele simplu cretine, iar altele în care contradicții elementare constituie scurte biografii esențializate nu fără argumentul autorității.

Abia aștept să pot da citate. Sunt savuroase până la epuizare și au o putere generatoare de dispreț (<bun-simț) ilimitată.

Cu rugăminți fierbinți de a-mi pardona profundul dispreț,

Vinci

P.S. Altfel, cartea este probabil mult mai reușită decât ne așteptam cu toții, deci are și părțile ei bune (asta nu înseamnă că vă recomand s-o cumpărați) și poate că și umple niște goluri în literatura (de specialitate) corespondenței între nenorociți și nenorociți.

*Și nu doar a mea, firește – Doamne ajută! – și aici mă refer numai la studenți, că oamenii “mari” fac oricum parte din altă categorie, îndeajuns de separată, încât să nu supere asocierea cu studenții pătați