the space between – 1 -
Tuesday, March 31st, 2009
putin alterat …
Dintr-un interviu cu R. Patapievici n-am inteles niciodata prea multe; cu siguranta mai putin decat mi-as fi dorit, insa poate mai mult decat credeam. In fine, la un moment dat imi amintesc ca vorbea despre a treia cale; un fel de alternativa atat pentru cei care vor sa stearga trecutul pentru a se reinventa, cat si pentru cei care vor sa ramana ancorati in trecut. Despre primii inteleg ca traiesc o utopie, un pseudo-modernism … pentru ca prezent fara trecut nu exista … trecutul a fost prezent … e ca si cand te-ai nega pe tine, cel care ai fost acum o secunda. In acelasi timp, imi amintesc ca ii numea pe cei din a doua categorie pseudo-traditionalisti, asta pentru ca traditia presupune o suma de lucruri preluata din trecut si propulsata in viitor … insa cei care isi spun traditionalisti, ramanand fixati in coordonalele trecutului, nu fac decat sa preia obiectul traditiei, dar uita de mesager, adica de timp. E aceeasi poveste ca in cazul pseudo-modernistilor … prezentul din secunda de acum devine trecut in secunda viitoare.
Dupa intelegerea mea a treia cale poate fi foarte bine o zona de siguranta, de confort, umblata de nehotaratii care hoinaresc intre ignoranta, neputinta, sine, altii, ceilalti si “trebuie”.
Tot in legatura cu acel inteviu in decor kaki, extrag din manunchiul de neuroni salvati de la genocidul ultimelor saptamani o amintire despre cum a treia cale pare a fi, mai degraba, un camp. Ascultandu-l pe R.P. la acel moment, nu mi-am putut refuza un zambet satisfacut: in sfarsit a bate campii devine un concept cu traducere filosofica. Insa zambetul era putin amar … asta pentru ca ideea mea nu mai era atat de autentica (poate doar forma sa fi fost oarecum noua) … insa satisfactia legaturii intre ceea ce produceam prin forta subconstientului si ceea ce intelegeam din interviul cu R.P., m-a facut sa uit atunci de amaraciune.
De regula bat campii cand ajung in pragul unei depresii, atunci cand incep sa ma simt ca un mamifer marin esuat in compania unui banc de pesti mici si isterici care, in vacarmul plescaielilor din cozi, descriu fatalitatea; zgomotul imi abate atentia de la evidenta si pierd urma planului de revenire pe linia de plutire. Experimentez din nou sentimentul a ceva definitiv apasand ca un bolovan pe pieptul meu, gata sa ma inece …