blogu' lu' wannabee

“A friend is someone who knows the song in your heart and can sing it back to you when you have forgotten the words”

In fiecare zi privesc poza fratelui meu, la aniversarea a 2 ani. In aceeasi poza sunt si bunicii mei, aplecati asupra lui, pivindu-l cu un zambet candid si ocrotitor.

… copiii se bucura de dragoste neconditionata. Copiii primesc intelegere pentru ca sunt fragili si pentru ca nu au acea capacitate abstracta de a discerne intre ce e bine si ce e rau. Copiii sunt pur si simplu adorabili, curiosi, inocenti, avizi de informatie, incarcati cu o energie supranaturala, copiii sunt surprinzatori si plini de dragoste neconditionata … copiii sunt frumosi.

Ca adolescent insa, simti putin altfel … simti ca ti se cere sa demonstrezi ca meriti sa primesti atentie, ca meriti sa fii iubit si pretuit, ca meriti sa fii inteles. Simti ca e interesant sa fii putin mizantrop, simti ca a fi nevinovat e absurd si prostesc, ca uneori curiozitatea poate omori pisica, ca informatia e prea multa si inutila, te simti obosit dupa o  zi de acumulat frustrari … simti ca nimic nu poate fi neconditionat.

Suma momentelor unei tranzitii, trecerea mea de la copilarie, prin adolescenta, la o pseudo-maturitate, poate sa fie negativa sau pozitiva. Uneori poposesc in stanga, alaturi de cei “renegati” … alteori ma bucur de un permis de trecere temporara in lumea celor “drepti”.

Ce se intampla insa daca suma momentelor de tranzitie este egala cu zero.  Inseamna oare ca sunt un zero?! Inseamna oare asta ca sunt nesemnificativa, ca nu am reusit sa fac diferenta?! Inseamna ca sunt un nimeni?! Sau poate sunt absolut! Vid!

Vaccum state of peace … de multa vreme ma intreb daca, “jucand la zero”, trecerea la o treapta superioara in evolutia mea ca om ar putea fi, in fapt, o petrecere …

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

… revazut dupa aproape 3 ani, gratie prezentei de spirit pe care Bianca si Matei au avut-o cand mi-au propus sa-i insotesc. 

O reprezentatie longeviva, asa am inteles.

Am apreciat micile schimbari fata de punerea in scena de pe vremea studentiei mele…nu-mi amintesc sa fi vazut atunci mastile din cufar sau supa din farfuriile galbene.

Un spectacol putin schimbat …  si totusi acelasi. Asta pentru ca mi-am amitit ca aceasta punere in scena e, pe alocuri, o proba de rabdare.

E un joc greu, mai ales cel care da viata personajului Bruscon, interpretat de  Marcel Iures, personaj in jurul caruia graviteaza drama. Spun ca e un rol greu pentru ca, desi in sala e racoare, iar inertia statului pe scaun ne face sa tremuram, pe fruntea lui Iures se ivesc clar si continuu broboane de sudoare. Si nu vin din efort, nu din efort fizic … vin din emotia care nu produce lacrimi, vin din cuvinte …

Creatorul de teatru se comunica intr-un prezent continuu, printr-un monolog in delir, printr-o lupta sisifica de impunere a unei viziuni crepusculare, printr-o polemica nesfarsita care deformeaza si frange legaturi, care anuleaza constiine si supune spirite. Hmmm, suna ai naibii de familiar … nu-i asa?!?

Finalul contine o fraza splendida, care suna aproximativ asa

“[...] Daca nu ne emotionam de propria noastra prezenta, atunci ce rost mai are viata traita cu aceasta lipsa …”