blogu' lu' wannabee

Oare cum a aparut minciuna…?

La un moment dat lumea era populata de oameni cerebrali, de o sinceritate violenta; era o lume in care fiecare spunea ce gandeste, atunci cand gandea si in prezenta celui despre care gandea. O lume in care, pentru oricine, timpul si spatiul sunt doua simple planuri matematice; o lume in care fiecare isi construieste momentul cu o ascutime geometrica a detaliilor. Aparent, e o lume brutala, insa transparenta, clara, fara echivoc – un loc in care gandim si ne exprimam ca atare…iar asta ne face ceea ce suntem. Suntem creier.

Dar ce se intampla, in tot acest rastimp, cu ceea ce simtim? E ca si cum simtirea ar pleca de la ochi in jos; simtamintele sunt tulburatoare … neclare de multe ori; sunt volatile si dinamice…ca niste naluci. Simtamintele ne duc de la angoasa la extaz, prin frica la curaj, ne trec prin melancolie si revin cu nostalgie. Ele sunt o proiectie a noastra in cineva.

La un moment dat “se intampla” sa apara un joc intre ratiune si simtire; rezultatul jocului este vrerea noastra. Paradoxal, ceea ce vrem e rezultatul a doua procese aparent lipsite de congruenta. Mecanismul gandirii evolueaza in timp, in functie de variabilele care intra in ecuatia – in viata pe care o traim – pe masura ce experimentam. Astfel, mecanismul gandirii ne poate duce la o varietate de rezultate usor de acceptat … pentru ca sunt exprimate “matematic” … cu ajutorul informatiei organice care sta in fiecare dintre noi. In acelasi timp insa, simtamintele nu par a avea un algoritm dupa care se formeaza; e drept ca si ele sunt organice … asta daca ma gandesc numai la mainile transpirate atunci cand trec printr-o incercare in care infrunt necunoscutul, la fluturii din stomac atunci cand imi imbratisez iubitul sau la ceata de pe ochi atunci cand ma lovesc de o reactie care ma raneste. Simtamintele sunt, insa, irationale …

… la fel si minciuna. Cred ca omul a deprins obiceiul de a minti din nevoia de a avea la indemana un pansament al carui sens sa fie protejarea simtamitelor; felul in care manuim minciuna poate functiona avantajos sau dezavantajos … asta pentru ca sensul ei irational nu-i pune la dispozitie mijloacele de a anticipa. E posibil ca o minciuna sa lucreze in slujba celui care o foloseste, cu cat proiectia ei in timp e mai scurta. Asa sa fie oare?

… asa mi-am amintit ca prima data cand am pasit intr-o arena sportiva, a fost pentru un meci de rugby … juca Farul Constanta ;op Si asa imi reamintesc ca tata a fost rugbyst si ca de la el am invatat sa apreciez clasa unui meci frumos; si tot asa, ca una dintre primele comenzi on-line a fost pentru o minge de rugby ;o) Mai mult, am revazut “barbati bine” si am zambit la gandul ca asta poate sa faca sportul cuceritor :o)

Ei bine, celor care spera sa vada un film tare, ca sportul asta, le recomand sa-si tempereze asteptarea. Invictus, asa cum il inteleg prin filmul lui Clint Eastwood, e o idee simbol; e poezia unui crez, unde sportul e o metafora. Mai mult ramane sa vada fiecare dintre voi, cum lucrurile bune li se intampla celor care cred …

Out of the night that covers me,

Black as the pit from pole to pole,

I thank whatever gods may be

For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance

I have not winced nor cried aloud.

Under the bludgeoning of chance

my head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears

Looms but the Horror of the shade,

And yet the menace of the years

Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scroll,

I am the master of my fate:

I am the captain of my soul.

William Ernest Henley – Invictus

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

…ei bine gata, l-am gãsit şi-l voi ţine minte: Radu Mihãileanu, el e “omul cu Trenul vieţii”. ;o)

Am vãzut Train de vie de câteva ori (e unul dintre acele filme de care nu m-am putut sãtura într-o vreme). Rezona straniu în mine – ca o tristeţe cu care ajungi sã te obişnuieşti şi, de ce nu, care ajunge sã-ţi placã ;o) Apoi am vãzut Va, vis et deveins – candid şi nervos, ca zborul unui nor de fluturi prin stomac.

De fiecare datã când mai apãreau în conversaţie cele douã titluri, constatam cã nu-mi pot aminti numele omului ãstuia; fericire însã, sãptamânile trecute a apãrut şi o faţã. Împreunã, un nume şi o faţã, îmi spun câte ceva.

Zilele astea, la MŢR, se întâmplã o sesiune de proiecţii, în sala Horia Bernea. Uite-aşa am vãzut Le concert. Grozav! Mai întâi şi mai întâi am nevoie sã recunosc ruşinea pe care am simţit-o pentru marea mea lacunã – concertul pentru vioarã şi orchestrã în D major de Tchaikovsky. Spectaculoasã operã! Mai mult de odatã, ascultând-o, am uitat sã respir. Pe urmã au fost tablourile şi afişele grafice, îmbrãcate în sticlã, de pe peretele din dreapta sãlii. Aşa cum erau aşezate, într-o ordine întâmplãtoare a dimensiunilor – ca nişte cioburi meticulous tãiate – reflectau, într-un joc de umbre, fragmente din pelicula proiectatã; întunericul, vioara lui Tchaikovsky şi imaginea reflectatã în sticla de pe zid … prin ele am experimentat, pentru câteva clipe, un sentiment copleşitor de desãvârşire.

Şi, pentru cã aş vrea sã mergi sã vezi filmul înainte ca un binevoitor sã-l încarce pe vreun share, mã abţin de la poveşti … go see it!

… e o alegorie. Un demers, inca nu sunt pe deplin sigura despre cat de artistic este, prin care nenumarate idei (a-temporale si inter-spatiale) se comunica prin imagini care le corespund in timp si in spatiu, cu treceri de ascutimi dureroase, de la rasul care zguduie din toti rarunchii, la tristetea coplesitoare din preajma mortii.

Pentru ca suma de idei exprimate e naucitor de mare, demersul lui Malaele poate parea cel putin stangaci. Ingerul, nebunul, piticul, jocul, patima, kitschul, circul, comunistii, nunta, obiceiul, sexul, pacatul, blestemul, lautarii … si inca mai cate … toate sunt simboluri si toate construiesc matafore care ma trimit la comparatii; intre ce-a fost si ce va fi, intre ce imi doresc si ce primesc, intre ce simt si ce exprim.

Nu am urmarit cu atentie constanta fiecare scena, insa par evidente proiectiile din atmosfera balcanica, din contrastul aberant al starilor tragi-comice, din misticismul circului si al religiei.

Libertatea si sinceritatea cu care o multime de idei se impletesc in asocieri stranii nu ma lasa sa clasez “Nunta muta”. E unu dintre acele filme pe care le-am vazut, insa in legatura cu care nu pot sa fiu personala si subiectiva.