blogu' lu' wannabee

Vara e transparenta, nu-i asa? ;op

Imi amintesc ca acum mai bine de 3 ani mi-am propus un joc; anul asta am inceput sa vad rezultatele. Jocul a inceput dupa ce am citit  ”manifestul” Ioanei, o colega de facultate; mesajul ei facea o critica subtila la dezbracatul in vazul tuturor, asa cum il practica unii dintre noi, in limita spatiului alocat. Asa ca Eu si cu Mine am inceput un joc; un joc in care vroiam sa gasim cat mai multe motive pentru care sa nu ne dezbracam. START!

1. Nu ma dezbrac pentru ca nu am ce sa arat. Nu povestesc pentru ca nu am ce sa spun.
2. Nu ma dezbrac pentru ca nu stiu cum sa o fac. Nu povestesc pentru ca nu stiu cum sa spun.
3. Nu ma dezbrac, crezand ca nu intereseaza pe nimeni cum arat. Nu povestesc, avand senzatia ca nu intereseaza pe nimeni ce am de spus.
4. Nu ma dezbrac pentru ca mi-e jena de priviri. Nu povestesc pentru ca mi-e frica sa nu fiu inteleasa.
5. Nu ma dezbrac pentru ca am nevoie sa pastrez doar pentru ochii mei o parte din mine. Nu povestesc pentru ca am nevoie sa pastrez secreta o bucatica din sine.
6. Nu ma dezbrac pentru ca nu am energie. Nu povestesc pentru ca nu am timp.
7. Nu ma dezbrac si nu ma povestesc pentru ca nu am de ce.

7 motive par suficiente. Cum arata insa exercitiul invers … Imi amintesc spunand ca e nevoie sa fii intr-un fel ca sa te asezi intr-o vitrina. Ca e nevoie de curaj sau de o doza de nebunie sa ma uit in ochii celor care trec pe langa vitrina mea si ma privesc prin ea. Si ma percep in functie de o suma de variabile, mereu altfel. Depinde de cat de goala sunt dispusa sa fiu. Depinde si cat sunt de atragatoare. Depinde mult si de decor. Depinde, iarasi, de cat sunt de curate geamurile vitrinei.

E clar ca in momentul in care ma dezbrac, iarna sau vara, fie pentru ca ma incita sa starnesc senzatii dintr-o vitrina fie pentru ca experimentez, astept ceva. Pentru mine experimentul are o miza. Astept ca prin expunerea in vitrina sa primesc reactii de invidie, de complicitate, de consternare, sa primesc zambete, sa vad jena, admitatie, obscenitiate sau tandrete. Vria asta a reactiilor ma face sa cred ca vitrina mea poate manipula. Simt ca e vie si mereu in miscare. Incep sa am asteptari si sa le proiectez asupra celorlalti.  Ignor faptul ca vitrina e un “zid” cu 2 fete, ca asa cum ei ma percep prin ea, asa si eu primesc reactiile lor. Reactii care nu-mi mai par unice. Egoul e ranit si maraie. Dupa o vreme, lectia de exhibitionism ajunge mereu sa rezulte in altceva decat ceea ce astept. Automatismele pe care le-am construit din cele cateva reactii care mi-au confirmat, intamplator, asteptarile, pierzand forta contextului (in spatiu si timp), acum ma intristeaza. Ma deprima fiecare reactie care nu se incadreaza in limitele acelor automatisme. Simt cum trecatorii ma ignora, cum nu ma (mai) vad. Ma (de)valorizez.

Insa, tot intamplator, intr-un exercitiu de ascultare si introspectie, aflu ca orice expunerea aduce un risc, ca ori de cate ori cer ceva de la celalalt, imi asum posibilitatea unui refuz.

Acum incerc sa inteleg mecanismul prin care orice asteptare proiectata si neimplinita devine o frustrare … si tot acum incerc sa accept faptul ca fiecare reactie pe care o primesc nu e indreptata impotriva mea, ci e un raspuns la mesajul meu…

Experimentez din nou sentimentul a ceva definitiv apasand ca un bolovan pe pieptul meu, gata sa ma inece … Din ce in ce mai des se iveste cate un prilej care ma “ajuta” sa invat ca dorinta ma obliga sa ma obisnuiesc cu pierderea, cu resemnarea. Si asta oricat as refuza sa cred in resemnare si oricat m-ar enerva ca nu reusesc sa ma extrag din acel ceva care pluteste deasupra mea, ca un negativ de cumulus, din care ploua mereu.

M-a indobitocit perseverenta in prostie, insa nici incercarea de re-inventare nu a reusit. Prin incercari nu am gasit reteta unui drum batut, in rezonanta cu care, sa primesc raspunsurile de care cred ca am nevoie. Nu ma identific in mod deosebit cu ce scrie M.C., insa am regasit in micile lui romane cateva ancore. Acum ma simt un mendebilo-ruletist. Am “flexibilitatea” sa sar intre extreme, sa sochez … si nu stau sa ma intreb daca plasa de siguranta poate sa si dispara; pana acum, uneori, s-a transformat in trambulina … asa ca finalul fiecarei acrobatii a lasat ceva sughituri si vanatai. De la un salt la altul apare neprevazutul, atunci cand ajung la un blocaj de argumente, acolo unde rationamentul si logica se opresc brusc. Asta se intampla in timp ce ma agat cu disperare de reflexia mea in ceilalti, iar atunci cand nu mai vad lumina din mine si lumina in ei, am senzatia ca in spatele oricarei usi pe care o deschid, se gaseste un zid.

Intre ce a trecut si ce am proiectat, in campul de spatiu si de timp in care sunt, traiesc din ce in ce mai des inhibitia libertatii de miscare. Campul a devenit dominatorul, iar eu dominatul. Asa ca iluzia desprinderii din trecut si imensul potential pe care il intrevedeam, mi-au adus frustrarea unei libertati pe care nu o inteleg pe deplin, iar daca o simt si o traiesc risc sa ma alienez, asa cum daca incerc a o suprim, rabufneste din timp in timp in stari imposibil de controlat.

Si pentru ca dupa fiecare cadere pe care am avut-o de-a lungul timpului am mai pierdut o parte din mine, am ajuns sa inteleg ca eu singura sunt responsabila pentru cum ma exprim in fecare context. Faptul de a nu reusi sa ma inteleg si sa ma accept, altereaza felul in care ma comunic si felul in care sunt perceputa. Pot sa renunt la acrobatii, la salturi socante si aterizari fortate, cele care au dus la mutilarea mea si au transmis celor deschisi sa ma perceapa frustrari si resentimentele, agresivitate si violenta. Imi doresc numai ca, in spatele urmatoarei usi, sa nu gasesc un alt zid …

Cioran scria in Caietul de la Talamanca

“Orice revolutie e demodata, pentru ca se face cu idei revolute, cu ramasite ideologice.”

REVOLUT … imi suna a vointa reciclata (nu si eco);  asta anuleaza motivatia, imprejurarile, cauzele … ?!?

putin alterat …

Dintr-un interviu cu R. Patapievici n-am inteles niciodata prea multe; cu siguranta mai putin decat mi-as fi dorit, insa poate mai mult decat credeam. In fine, la un moment dat imi amintesc ca vorbea despre a treia cale; un fel de alternativa atat pentru cei care vor sa stearga trecutul pentru a se reinventa, cat si pentru cei care vor sa ramana ancorati in trecut. Despre primii inteleg ca traiesc o utopie, un pseudo-modernism … pentru ca prezent fara trecut nu exista … trecutul a fost prezent … e ca si cand te-ai nega pe tine, cel care ai fost acum o secunda. In acelasi timp, imi amintesc ca ii numea pe cei din a doua categorie pseudo-traditionalisti, asta pentru ca traditia presupune o suma de lucruri preluata din trecut si propulsata in viitor … insa cei care isi spun traditionalisti, ramanand fixati in coordonalele trecutului, nu fac decat sa preia obiectul traditiei, dar uita de mesager, adica de timp. E aceeasi poveste ca in cazul pseudo-modernistilor … prezentul din secunda de acum devine trecut in secunda viitoare.

Dupa intelegerea mea a treia cale poate fi foarte bine o zona de siguranta, de confort, umblata de nehotaratii care hoinaresc intre ignoranta, neputinta, sine, altii, ceilalti si “trebuie”.

Tot in legatura cu acel inteviu in decor kaki, extrag din manunchiul de neuroni salvati de la genocidul ultimelor saptamani o amintire despre cum a treia cale pare a fi, mai degraba, un camp. Ascultandu-l pe R.P. la acel moment, nu mi-am putut refuza un zambet satisfacut: in sfarsit a bate campii devine un concept cu traducere filosofica. Insa zambetul era putin amar … asta pentru ca ideea mea nu mai era atat de autentica (poate doar forma sa fi fost oarecum noua) … insa satisfactia legaturii intre ceea ce produceam prin forta subconstientului si ceea ce intelegeam din interviul cu R.P., m-a facut sa uit atunci de amaraciune.

De regula bat campii cand ajung in pragul unei depresii, atunci cand incep sa ma simt ca un mamifer marin esuat in compania unui banc de pesti mici si isterici care, in vacarmul plescaielilor din cozi, descriu fatalitatea; zgomotul imi abate atentia de la evidenta si pierd urma planului de revenire pe linia de plutire. Experimentez din nou sentimentul a ceva definitiv apasand ca un bolovan pe pieptul meu, gata sa ma inece …