blogu' lu' wannabee

… dacã inteligenţa duce pe oameni cãtre îndoialã şi falsitate, este de presupus cã, în virtutea aceleiaşi legi, nebunia îi va conduce la siguranţã şi la luminã …

E un paragraf in dreptul caruia am schitat o pereche de ochi care zambesc ;o); un paragraf din Gog, de Giovanni Papini. Daca nebun inseamna sarac cu duhul, cred ca as putea fi de acord cu el. Ma surprinde insa trimiterea la bine-cunoscutul citat biblic … povestile lui Gog sunt totusi istoria din jurul unui personaj excentric, bizar si mizantrop … un personaj despre care mi-ar fi greu sa spun ca se apropie in vreun fel de originea omului. Totusi, gandindu-ma ca Mircea Eliade a fost un discipol al lui Papini, cercul cauza-efect nu mai pare atat de surprinzator…

O furtuna in gri sau argintiu; asa mi se intampla sa traiesc in ultima vreme.

Am recitit cateva insemnari si am dat peste Cioran; daca am putea trai o voluptate secreta de fiecare data cand ne simtim ignorati de ceilalti, am detine cheia fericirii. ;o) asta imi aduce aminte de ceva ce am notat intr-un caiet vechi, despre sentiment … sentiment care vine din aptitudinea de a-l declansa existenta in fiecare dintre noi mai mult decat din faptul ca celalalt are reale calitati pentru a-l trezi in noi.

Zilele trecute imi venea sa ma iau la palme constatand ca ma baricadez cu o serie de clisee. Se pare ca cel care apare cu o perseverenta aproape perversa e urmatorul: apartenenta – ancora – abandon. E rezumatul secvential al unui (al oricarui) episod de interactiune; al fiecarui episod de interactiune, de la mine cu mine, la mine cu tine, la mine cu celalalt. Fiecare ciocnire a mea de mine se proiecteaza fotografic in toate celelalte ciocniri; deformarea mea se reflecta in armonia, respectul, siguranta si increderea in raport cu tine, in raport cu celalalt (ca in povestea borcanului cu margele).

In viata, prietene, nu se pune chestiunea de a cuceri un numar cat mai mare de femei, pentru ca acest succes e doar aparent. Se pune deci chestiunea de a-ti cultiva, mai curand, propria exigenta, fiindca in ea se oglindeste masura adevaratei valori personale. Tine minte deci, prietene, adevaratul pescar arunca pestii mici inapoi in apa. … e un fragment din Iubiri Caraghioase de Milan Kundera. Ma face sa ma intreb daca un comportament rational, mai inainte de orice, e “consumul de sine”?! ;o) Si daca da, atunci asta ar sparge cliseul? Oare numai rational pot sa ma simt pe mine sincer si profund; si oare tot asa voi reusi sa te simt si pe tine si pe celalalt?

Pai, atunci ce se intampla cu inteligenta organica, care de multe ori imi pune celulele in miscare inainte ca mintea mea sa poata procesa actiunea pe care urmaza sa o fac? (sa-i spun instinct?) Exista oare o teorie a sistemului, in care cea mai flexibila parte componenta da tonul miscarii? Si, ca sa inchid cercul de intrebari, ajung cu gandul la una dintre conversatiile avute cu un prieten, despre contact improvisation jam si posibilitatile unei astfel de calatorii …