Distracție la Plai!

Acum vreo doua saptamani am postat de-un ride sharing Timisoara-Bucuresti pe un group de facebook, cu gandul sa merg la Balkanic cu masina.

Mi-a raspuns ceva straina ca, doamne fereste, atunci e Plai, cum sa mearga cineva la Balkanik. Zic, da, dragut, plai, dar nu stiu cine vine si nu ratez Balkanik si anul asta (ca iar pica in acelasi timp cu Plai O.o); pe principiul ca daca aveau vreun super artist la Plai, sigur ii faceau de mult reclama. Ma gandesc, nu stiu…

In orice caz, oricat de indecisa as fi in viata de zi cu zi, am stiut de la inceput ca anul asta aleg Bucuresti si abia astept sa merg ^^ Poate nu ma ploua acolo cum sigur m-ar fi plouat in vest, ca am observat ca e la moda sa ploua la festivaluri in ultima vreme.. hihihih

http://www.plai.ro/

www.balkanikfestival.ro

 

Where have all the men gone?

Am venit din oras foarte enervata pe barbati si pe cat de simandicosi au devenit toti, de cand cu egalitatea sexelor, sau whatever.

Dar cum sunt foate mood-swingy, dupa ce am vazut o postare draguta m-a luat nostalgia si mi-au trecut nervii.

Nu mai sunt nervoasa, dar tot nu vreau sa-mi pierd ideea: ce cacat s-a intamplat cu barbatii?

Unde sunt tarzanii care se bat cu pumnul in piept?

“Eu fac, eu dreg, eu mut muntii din loc”. Unde au disparut barbatii, frate? De ce mie nu mi-e frica sa merg pe jos 5km noaptea, de ce nu ma plang de frig, de foame si de sete? De ce fac concesii si rabd, si consider ca a sta de vorba cu cienva sau a profita de un moment interesant e mai presus decat o nevoie fizica?

De ce imi car singura sacosile sau geamantanele, cu barbati langa mine? N-am fost niciodata feminista, dar hey, mujeres, am ajuns sa fim mai puternice ca ei?? Si nu vorbesc de forta fizica…

Au inceput sa lipseasca galanteriile, gentlemenii, lucrurile facute din respect pentru femeie, sacrificiile alea fizice de genul “ia paltonul meu daca ti-e frig”…

Nu stiu… poate ca avem din ce in ce mai putina nevoie de ele, dar de aici si pana la a schimba rolurile mai e ceva.

https://blog.compete.com/

 

 

Culesul viei. Ca sa vezi ce face viata din tine

M-a sunat buna-mea din Gorj acum ceva zile sa ma intrebe daca merg la culesul viei.

Mi-e drag sa merg pe acolo.. M-am gandit cateva zile… si azi mi-a “popped up” ideea in minte din nou. Sa merg, sa nu merg.. greu de decis.. e cam departe… cam frig.. tre sa imi iau liber, ca sa renteze..

Si ce fac eu ca sa ma ajute sa decid daca merg undeva sau nu, in general? Caut informatii pe net, intreb oameni, chem prieteni..   Asa ca era sa dau, in mod stupid google la “culesul viei”. A fost un instinct atat de puternic, incat cand mi-am dat seama cat de aiurea e sa ma pun sa fac asta m-am oprit si mi-am zis ca trebuie sa-mi eliberez perplexitatea, macar pe blog!

Ma scuzati!

 

Azi dimineata chiar ma gandeam cat de putin contact am cu oamenii peste media de varsta 35. Rareori il mai vad pe vecinul sexagenar de la parter care sta in boxa lui si tamplareste sau mestereste pe acolo..

In rest.. munca, iesit in oras, somn, net, munca, iesit in oras, sala, munca, somn. God help us all..

 

http://ziarullumina.ro/sites/default/files/articol/2014-10/vin-013.jpg

 

Muzica este hrana pentru suflet

N-am cuvinte sa descriu concertul Alexandrinei de aseara.

A fost ca o poveste pentru copii, in lumina dulce, colorata.. Ne-a vorbit timid si putin, dar ne-a cantat cu patima si adevar de indata ce s-a asezat la pian.

Ne-a facut sa plangem si sa radem, cred ca a fost cocktailul artistic perfect.. sunet, muzica, proiectii, excelent!

Ca o poveste.. Ma intreb ce e in sufletul ei…

https://alexandrina.bandcamp.com/track/te-simt

pressalert.ro

 

Am scris postarea asta intr-o seara obosita si aveam de gand sa o pun online numai dupa niste proofreading a doua zi.

Dar cum nu am avut timp de asa ceva, am amanat treaba asta nu stiu cate zile si n-am mai pus-o.

Acum, de dragul cuiva am sa o pun in varianta bruta, nah, ca cica asta ar fi adevaratul “eu” :)

Mereu m-am crezut ca un fluture careia ma-sa i-a taiat aripile.

Nu stiu in ce punct al vietii mele am realizat asta, dar inca o cred cu patima. Problema e ca nu tin minte de unde a pornit aceasta credinta, si daca e fondata. Si tot punandu-mi intrebari si contestand treaba asta, am ajuns sa ma indoiesc de altele.

Limpedea (credeam eu) mea judecata a inceput sa fie tulburata de intrebari in mai multe privinte. Mi-am dat seama ca am prejudecati. Eu, cea deschisa la minte si iubitoare de oameni. Toleranta in persoana. Ca nu sunt in stare sa aleg intre bine si rau si ca, pe deasupra, le mai si judec pe dos. Mereu a trebuit sa imi deschida altii ochii si sa imi arate calea. Dar mai ales mama, cum ziceam in primul “paragraf”. Mama a avut grija sa nu aleg nimic gresit (cum ziceam, eu le judecam pe dos, si in capul meu ce era bun, era total gresit pentru ea), sa nu ma dau cu capul, sa nu ma impiedic, sa nu ma murdaresc. Pai cum sa-ti mai dezvolti imunitatea? metaforic vorbind..

Acuma, cand ma uit inapoi, e drept ca n-am avut cucuie, capul spart, sau membre rupte, tocmai pentru ca n-aveam aripi. Intre timp mi-am croit eu unele, mai fragile, mai neindemanatice, din resturi. M-au tinut destul de mult. M-au dus departe si sus. S-au mai rupt, le-am mai peticit, iar m-au dus. Am mai mers si pe jos, cu ele in brate, ca deh.. Nu e vant mereu. Le-am ascuns de mama, i-am spus ca am mers cu limuzina, ca sa nu-si faca griji. Acum aripile stau in debara..

 

Eu cu mine

Aproape in fiecare saptamana ma hotarasc sa suflu praful de pe blog si niciodata nu se intampla. Adica nu ca nu se intampla, nu o fac. Desi, la cat bate vantul pe aici, ar putea sufla si praful.

Treaba cu blogul meu e ca niciodata nu am crezut ca va interesa pe cineva, si nici acum nu cred. Doar ca uneori il simt asa ca pe un spatiu personal in care ti-e cumva drag sa mergi.. Ca o camera pe care o decorezi cum vrei tu si te arunci in mijloc, unde ai grămadă zece perne de puf, sau ce vrei tu sa pui acolo.

Jurnal? Cam tot pe-acolo.

Cam asta e nevoia mea acum, sa ma arunc intr-un loc din ala al meu si acum am chef sa fie roz, pufos si mirosind a piersici. Sa am pe pereti toata viata mea desenata si pe muzica preferata sa stau acolo cu mine, pana ma satur de mine.

Nu vi s-a intamplat sa fie statul cu voi insiva atat de coplesitor incat sa nu mai rezistati si sa simtiti nevoia sa urlati sau sa iesiti cumva din voi? Mie cred ca din cauza asta imi e teama sa stau singura cu mine, si nu stiu daca sa implinesc azi nevoia asta trecatoare. Ca poate fix acum n-o sa fie liniste iar desenele alea o sa se invarta prea repede pe pereti.

Mereu mi-e teama. Dar nu e bai, si atunci cand suntem singuri suntem atat de conectati artificial cu restul incat nu avem timp sa vorbim si cu noi. Si e mai bine – in toata galagia asta, atentia pentru ceilalti, sau vanatoarea de atentie, grija pentru (ce cred) ceilalti nu ne dau timp sa ne gandim la frustrarile noastre si la cat de tare nu ne iubim. Nu se compenseaza totul atat de avantajos? :)

 

vecinele mele

Sunt in Normandia.. Nu prea-mi plac autocarele.. Iar lângă mine sta o tanti grasa care ma înghesuie.

Tipa din fața mea citeste o carte veche. Ma rog, îngălbenită. Din alea cUM vezi prin bibliotecile părinților. Imi plac si mie, ma întind sa vad ce e. N-am cum sa vad ce e.  Nam cum sa vad titlul, dar am citit “stepan” oe pagina din dreapta. Deduc sa citeste anna karenina. Drăguț. E roșcată, mereu am crezut ca roscatele sunt creative.

M-am mai uitat o dată peste umărul ei și am vazut care unghii false roz, cu ștrasuri. Asta înseamnă ca tre sa am o părere proastă? Dar citeste tolstoi. Și sigur nu e pentru liceu.

De ce am atâtea prejudecăți?

 

Ma duc să-mi petrec crăciunul la bunici. N-am facut asta niciodată.

Dar vorbim noi si de valori.. Nu mai am baterie..

 

Myspace si Robin and the Backstabbers

Am vrut si eu sa dau un comment la Robin and the backstabbers pe Myspace, sa le zic ca sunt tari.. mi-au zis ca-mi trebe cont (nu ei, Myspace). Hai sa vad daca merge cu facebook. Merge.  Cand sa dau comment din nou.. “tre sa fii friends cu Robin & co, pentru a le da comment”..

Daca tot am si cont de myspace acuma, am dat o raita prin proaspatul profil, care fusese sincronizat cu centrele mele de interes de pe facebook.. Constat ca in 3 minute mi-a fost creat un intreg playlist si o biblioteca plina de toti artistii la care am dat vreodata like.. Albume ale caror nume nu le cunosc si pe care nici nu le-am ascultat.

Nu prea imi place cand entitati ca myspace sau facebook (care se descurca de minune la asta) iau decizii relative la profilul meu, in locul meu.

In fine, sanatace, frace, si luati niste Robin and the backstabbers, ca-s faini.

Nu mai stiu gratie cui i-am descoperit, dar cineva a pus recent un link pe facebook. Crrrred ca Munti, da nu stiu care din ei. Sunt gemeni. Oricum, multumesc!

 

Lecţie de viaţă

Anul trecut făceam un proiect despre Sin City, pentru cursul de Culturi Mediatice.. şi tot căutând chestii despre benzi desenate, am dat de secvenţa asta…

Calvin & Hobbes

Atât de simplă şi atât de grăitoare :)

 

El Paşa

Dumnealui este o pisică de-a dreptul banală, în sensul că te frapează prin cât de tare se încadrează în stereotipul pisicii.

Nume: Paşa

Gen: masculin

Caracteristici enervante: mândru, orgolios, chiar arogant

Calităţi: adorabil <3

Particularităţi: îi place să însotească fiecare membru al familiei la duş şi să se aşeze pe marginea cădiţei să asculte apa. Vara şi-o petrece între salatele din grădină sau pe marginea fântânii, iarna pe masa din bucătărie (vezi dreapta), cât mai aproape de sobă.

“Francez”, dar crescut de o familie olandeză, are o personalitate cu totul interesantă… greu de definit. Îl cheamă Paşa, uneori Atilla, şi nimeni nu îi ajunge la gheara mică de la lăbuţă.

Poţi să-l chemi la tine… Daca vine, cu întârzierea de rigoare, o face pentru că aşa a vrut el, nu pentru că tu l-ai chemat.

El Pasha în ambient de Crăciun


Pozele au fost făcute în aceeaşi zi, acelaşi loc, cu o marjă de 30 de centimetri, între 12:00 şi 16:00, timp în care nu şi-a schimbat poziţia decât pentru a se rumeni bine pe toate părţile.

 

Ah… vie de chat.. 8->