Într-o ţară de salon
E oficial: renunţ. Conversaţia de salon a fost de când mă ştiu o povară pentru mine şi nu mai am nicio motivaţie să vreau să deprind această “artă”. Nu îmi place, nu mă pricep la ea şi îi văd rostul doar într-o oarecare măsură, una mult mai mică decât frecvenţa cu care întâlnesc în jurul meu această formă de interacţiune.
Cu oamenii care-mi sunt apropiaţi pot vorbi (din când în când) nimicuri şi să-mi facă mare plăcere, pentru că simt aceste momente ca pe o joacă de copii sau ca pe nişte purtătoare ale mesajului de substrat “mi-e dragă prezenţa ta”. Cu oamenii pe care nu-i ştiu, rareori pot trece direct la intimităţi; aşa că din nou sunt binevenite schimburile de replici mai superficiale, menite să pregătească terenul pentru o eventuală apropiere.
Ce continuă să-mi displacă e conversaţia ca sport de performanţă: important e cât spui şi cum spui, conţinutul nu prea contează câtă vreme dai o replică promptă şi care sună bine. Iar jocul nu e unilateral, regulile sunt respectate şi de vorbitori, şi de “public”: dacă foloseşti cuvinte mari ţi-e recunoscută inteligenţa, dacă vorbeşti porcos eşti non-conformist şi dintr-o bucată, iar dacă îi bagi pe toţi în ceaţă eşti de-a dreptul genial. Dacă asculţi însă cu atenţie ce se spune, rişti să ai aceeaşi senzaţie ca atunci când afli traducerea unei melodii străine care îţi plăcea fiindcă avea un ritm excelent, iar acum constaţi că versurile sunt stupide şi n-au nicio legătură cu ce-ţi transmitea partea instrumentală.
La fel de mult îmi displace conversaţia care are ca scop major evitarea tăcerii. De parcă nişte oameni care se află împreună pentru un timp trebuie să-şi vorbească neîntrerupt, altfel nu-şi merită numele de fiinţe sociale.
Dacă spun eu că suntem un popor care practică din greu acest sport, e doar o părere subiectivă. Însă când studiile de psihologie socială arată că şi la noi, ca în orice cultură colectivistă, se vorbeşte mult şi se spune puţin, devine deodată mai clar de ce la noi discursul politic e vorbărie goală: oamenii ăia nu fac decât să reprezinte majoritatea. Şi efectele culturii “marii trăncăneli” se văd, cred eu, în multe domenii: şedinţe de lucru ineficiente, cursuri şi ore de clasă care informează în exces fără să formeze, multă presă de proastă calitate.
O fi doar rău că suntem aşa, ca popor? Probabil că nu, dar deocamdată nu văd avantajele acestui fel de a fi. Mi-e clar, însă, că ne-am dezvoltat în această direcţie şi din cauza istoriei noastre. La fel cum fiecare “trăncănitor” sau “orator de salon” s-a format aşa sub influenţa istoriei sale personale. Înţeleg asta şi ştiu că pentru a ne înţelege prezentul avem nevoie să ne privim trecutul. Iar cu viitorul cum facem? Îl vom lăsa să fie o reluare automată a deprinderilor din trecut? Sau suntem într-un moment în care ne permitem să cârmim dinspre vechile tipare spre noi obiceiuri, poate mai sănătoase?
Răspunsul meu pentru mine l-am găsit. Mi-e tot mai uşor să schimb, cu diferiţi oameni, mesaje intime şi autentice, chiar şi atunci când ele transmit lucruri neplăcute. Mi-e tot mai confortabil să stau lângă alţii în tăcere atunci când nu am ceva relevant de spus. Aşa că am două variante pentru a ieşi din conversaţiile de salon. Mai e cel puţin una pe care nu am exersat-o încă: să mă ridic şi să plec. Când va veni vremea să o încerc, dacă voi avea ezitări, mă va ajuta să mă gândesc la vorbele lui Andrei Pleşu: “Extrageţi din morişca zilnică toată această pălăvrăgeală şi ţara se va cufunda în linişte. Iar de la o vreme, am putea reîncepe să gîndim articulat şi să lucrăm cuviincios.” Cum ar suna traiul într-o asemenea ţară? Eu zic că foarte bine.
Mergand pe o idee de latine din post uite un link interesant.
http://www.e-scoala.ro/comunicare/limbajul_culorilor.html
Dar ce nu inteleg eu – daca noi suntem integrati la o cultura colectivista, atunci de ce avem fiecare dintre noi un punct de vedere pe care trebuie sa il sustinem sus si tare?
Sau si mai rau, sa il impunem asupra celorlalti cu orice pret?
Sau poate nu vad eu bine trasatura societatii colectiviste.
Vlad — January 14, 2010 @ 11:36
Vlăduţ, aşa mă bucur că viaţa de “om mare” şi corporatist nu ţi-a distrus pofta de gândit şi de pus întrebări!
Ai dreptate, sună neverosimil ca într-o cultură orientată mai mult spre binele grupului decât al individului să apară aşa manifestări. Prima idee care îmi vine e legată de faptul că într-o cultură colectivistă, atitudinile omului tipic sunt pozitive faţă de grupul de apartenenţă (acesta e cel valorizat, nu societatea per ansamblu) şi negative faţă de out-grup. Cu alte cuvinte, cu “ai noştri” ne purtăm cu cele mai fine mănuşi, iar cu “ai lor” dăm de pământ. Crezi că e des întâlnită la noi şi încercarea de a impune celor din in-grup punctul de vedere personal?
Mă mai gândesc că sunt şi alţi factori care influenţează comportamentele astea. De exemplu, la noi nu prea există cultura dezbaterilor pe idei, argumentate – a combate o idee e echivalat cu a combate persoana care a emis ideea. Poate şi de aici nevoia de a ne apăra punctele de vedere ca şi cum ne-am apăra propria integritate fizică.
Apropo de toate astea, dacă ai timp şi chef găseşti în lucrarea mea de dizertaţie nişte idei mai elaborate despre cum se caracterizează o cultură în general şi a noastră în mod special.
Cristina — January 15, 2010 @ 23:54
Ma bucur mult ca ai pus link la lucrarea ta de dizertatie
Mi se pare foarte ineresant subiectul. O sa arunc si eu o privire si revin.
Iulia — January 20, 2010 @ 16:01
Ce surpriză faină, Iulia!
Îmi place să împart cu alţii gândurile şi rezultatele muncii mele şi mă bucur când se găsesc oameni interesaţi de ele. Cu atât mai mult atunci când e vorba de oameni pe care îi apreciez.
Aştept reacţii
Cristina — January 20, 2010 @ 16:24
Chiar e dragutz postul tau. Mi-a placut foarte mult.
Merci
Iti recomand http://www.romaniapozitiva.ro – pentru stiri pozitive cu si despre Romania
Alin — February 2, 2010 @ 11:56
Mersi pentru comentariu şi pentru recomandare
Cristina — February 2, 2010 @ 17:17
citind textul tau imi venea sa zic ca in salon se sta cat se sta, la ritualicul pahar… de vorba, dar la uin moment dat se trece la dormitor sau se trece pragul inspre afara, fiindca unul e obosit si iti promite ca “mai vorbim si alta data”. asta daca vrea sa ofere o noua sansa unei relatii inca necoapte.
la dormitor nu-i fiecum. atat actiunea cat si somnul impreuna, in dormitor, presupune o anumita compatibilitate, mai ales cand patu-i mic si gusturile variate. intimitatea se obtine usor, dar si mai usor daca permitem ritualului de salon sau preludiului, sa isi faca partea la momentul potrivit, pentru un timp potrivit de lung..
ma gandeam si eu asa.. in prag de noapte.
ank — February 14, 2010 @ 00:56
Anca, îmi place tare mult cum ai continuat metafora
Construind mai departe, mi se pare că în dormitor lucrurile pot decurge în două feluri: unul în care ne iubim (cu tot ce presupune asta – şi plăcere, şi durere) şi altul în care “ne-o tragem” reciproc. În termeni de AT: fie intimitate, fie jocuri.
Şi mă întreb acum dacă nu cumva prin modul în care interacţionăm în salon ne pregătim mai degrabă pentru unul din cele două feluri de dormitor (dacă e să ajungem până la pasul ăsta). Înclin să cred că e aşa.
Cristina — February 14, 2010 @ 11:13