Crecă

Bun, trebe să specific din capu locului că nu e vorba de mașina mea proprie ci mașina mea de firmă. Carevasăzică primită în folosință de servici de la firma angajatoare.

Acu cinci zile, când am fost să îi anunț că mai trebe să lase din preț pentru a accepta oferta lor, chiar aveam o mică problemă cu farurile. I-am rugat să verifice pe moment să punem și chestia aia pe listă și când îmi vine programarea să-mi rezolve. Mi-au rezolvat chestiunea pe loc:

„Las’ că plătești tu când îți facem și restu.”

Azi a fost ziua cu pricina. Mi-am dus de dimineața mașina la birou’ doctorului și mi-a zis că în mod normal ar dura 9 ore lucrarea, dar că o să facă tot posibilu’ să fie gata în vreo 6-7. La țanc, după 6 ore jumate mă sună:

„Gata. Puteți veni după ea.”

Mă mir puțin de promptitudine.

„Am mai identificat o problemă, dar am înlocuit gratuit piesa cu alta, tot uzată, dar într-o stare mai bună decât cea care era inițial. Dacă și când vă hotărâți, o schimbăm cu una nouă.”

Stupoare!

Cum firma de service era în Săcălaz, la 8 km de Timișoara, întreb și eu cu speranță, dacă nu cumva are vreun angajat de-al lor drum prin oraș mai târziu să îmi aducă și mie mașina.

„Ăă…  nu, dar vin eu după dumneavoastră în 15 minute să vă aduc aici.”

Mut!

După cinșpe minute, cum promisese, domnul cu pricina era la colțul străzii așteptându-mă, cu mașina personală.

Ăsta da serviciu pentru clienți mulțumiți! Nu prea cred că ei s-or chinuit să studieze concepte precum Customer Service sau Customer Delight, dar le iese de minune și mă bucură să văd că mai există concetățeni cu spiritul ăsta în sânge.

Păzea, o ieșit lung articolu’ ăsta. N-am avut ce-i face.

Acum e concediu-n țară. E liniște. Nimănui nu-i pasă de partide, politici, probleme. Bine, ne pasă nouă păcătoșilor cu PFA sau drepturi de autor. Da’ fiind tratați ca masă neglijabilă și cum nu suntem în stare nici măcar să facem cozi vizibile în fața instituțiilor publice, pesemne că nu e neapărat relevantă supărarea noastră. Oricum, nu despre contribuțiile pefeaurilor vreau eu să povestesc.

Liniștea asta mi-a dat ocazia să mă cuget și să mă mir de o chestie nu neapărat nouă. Nu e cine știe ce, și e posibil să nici nu fie tare interesant. E o problemă căreia eu nu îi văd o soluție în viitorul apropiat și nici măcar pe termen mediu. E problema trivială a faptului că noi românii, ca și popor, habar n-avem cine suntem. Istoric, geopolitic, demografic… habar n-avem.

• Noi știm că suntem urmașii lui Decebal și Traian. Dincolo de faptul că Decebal nici măcar nu era numele preafericitului nostru părinte (hai, câți știți cum îl chema? – eu de curând am aflat și m-am mirat puțin) și de gluma noastră cu sexualitatea celor doi, e posibil ca ăsta să fie cea mai exactă informație pe care memoria colectivă neaoșă o deține în privința istoriei noastre.
• Încă se crede că „părinții națiunii” noastre (Mircea cel Bătrân, Basarab, Dragoș, Radu Negru Vodă și Bogdan) au pus fundamentele unor mini-patrii pe bază de națiune, fără pic de ajutor al națiunilor străine, eventual în ciuda tuturor străinilor (cu așa dogmă culturală, oare e de mirare superioritatea și xenofobia nejustificată a atâtor vecini de trotuar sau blogosferă?). Suntem astfel singurul popor din Europa care ne tragem dintr-un mediu cu vedete pur daco-romane, iar toate popoarele migratoare și vecine ne-au pus doar bețe-n roate. Și și-au mușcat-o, datorită dârzeniei supraumane a poporului nostru.
• Am fost primul popor din Europa, dacă nu chiar din lume, care a simțit fiorul statului națiune odată cu Mihai Viteazu. În timp ce restul europei se lăfăia în orgia medievală, Mihai Viteazu era teribil de entuziast că va uni toată suflarea națiunii românești și va îndeplini visul milenar al poporului (ba bine că nu). Europa era înapoiată, Bravul nostru Mihai era un pionier din anii 1590 al filosofiei statului națiune din europa anilor 1800.
• Ștefan cel Mare era un sfânt. Un exemplu de urmat. Bun soț și tată. Bun creștin care urma cuvântul domnului întocmai și respecta fiecare post. Ba mai plusa cu câte-o zi de post din proprie inițiativă. Nu a avut veci vreo amantă, iar orice pretins fiu nelegitim a lui e o făcătură. Un mare șmecher, care toată domnia lui nu a fost nimănui vasal (asta pe vremuri feudale, când până și marele șmecher de rege al franței era vasal unor te miri cine).
• Iancu Huniade/de Hunedoara era român. Un român care a reușit că fie acceptat în nobilimea maghiară și a urmărit să fie un mare român. Să le-arate ungurilor că nu fac bine că ne asupresc.
• Din păcate Matei Corvin, fiul lui Huniade, a uitat că e fiu de român, și și-a permis să ajungă cel mai mare și șmecher rege al Ungurilor. Ba chiar a fost împielițatu când l-a atacat pe sfântul nostru Ștefan la Baia.
• Genocidul de evrei și țigani din timpul prea-frumoșilor naziști nu s-au întâmplat la noi. Sau dacă s-a-ntâmplat a fost doar de mâna nemților și fără ca vreun român de bună credință să afle. (Nu de alta, da noi veci n-am discriminat vreun țigan sau evreu în istorie, nu?)

Acuma n-oi fi io expert. Dar mi se pare că nuanțele istoriei cunoscute prin popor (aici „popor” nu presupune istorici de profesie) ne face să ne credem buricul pământului. Îndreptățit să așteptăm salvare din partea țărilor care prea multe secole ne-au afundat în rahat în ciuda victoriilor noastre repetate. Un sentiment destul de nerealistic. Mi se pare că e simptomatic pentru talentul românului de a fi paralel cu realitățile actuale sau istorice ale lumii în care trăim.

Știam de multă vreme despre societatea japoneză care are un real cult împotriva exprimării sentimentelor, în special vizual, prin expresii faciale. M-am uitat azi puțin la un documentar foarte simpatic făcut de cei de la BBC despre fața umană și diverse chestii conexe.

Un mic segment din documentar povestea despre zâmbetul pe la japonezi. Mi s-a părut fascinant. Tradiția japoneză până nu demult interzicea zâmbetul, dar dacă tot era necesar, era scandalos să zâmbești cât de puțin cu dinții la vedere. Apăruse chiar obiceiul de a-ți rade sprâncenele și desena altele false puțin mai sus, pe frunte, pentru a nu se vedea că se arcuiesc în cazul în care zâmbeai din greșeală.

Totul trebuie mascat cu un zâmbet fals și pur formal sau cu o expresie cât mai neutră cu putință. Datorită influenței occidentale, japonezii au început să își exprime sentimentele. De vreo 10 ani există cursuri special organizate pentru japonezi maturi în care se predă modul „occidental” de a zâmbi. Exercițiul de pornire constă în a ține un băț de bambus între dinți.

După ce a început această „emancipare” a exprimării, un lanț nipon de retail a avut marea surpriză să realizeze că zâmbind, angajații își pot crește vânzările cu 30-40% (!). Îmi imaginez cât de surprinși or fi fost patronii lanțului, mari șanse bisnismeni japonezi de modă veche.

România e o chestie neşlefuită. Nu e o ţară, din lipsă de comunitate şi comunicare socială reală. E aşa, o chestie. O chestie mare de vreo câțiva mulți kmp şi vo 22 de milioane de suflete. România e un conglomerat de suflete care trag o spuză între ele. Inegalitatea şanselor, “succesurilor” şi a drepturilor e strigătoare la cer, iar suflete ne-autohtone vin şi ele să ne concureze la spuză cum şi noi mergem la spuza lor. Unii străini sunt buimăciţi şi se retrag cu coada între picioare. Alții nu.

România e o junglă. E o junglă de case părăgănite, castele cu turle de tablă, blocuri gri, vile colorate, păduri verzi sau mai puţin, drumuri bombardate, Dacii antice şi Hummer-uri suflate cu aur. Copii sunt crescuţi să plece capul, să mai treacă peste încă o zi, să ţină la pâinea lui şi să nu considere că e îndreptăţit la respect. Să tacă și să nu comenteze.

România e neşlefuită. E ca un bolovan inert pe marginea unui drum: plin de muşchi, licheni, noroi şi muşte, traversat de furnici trecătoare și pişat de câini în trecere.

Ei bine, ceva neşlefuit e chiar asta: ceva ne-şlefuit. Cu timpul. Cu mult timp la dispoziţie şi o conlucrare cât mai accentuată a diverselor suflete poate ajunge ceva “ne-şlefuit“. Cu şi mai mult timp şi efort poate o să ajungă ceva “ceva  ne-şlefuit” ca pe urmă să rămână un simplu şi elegant ceva “şlefuit”.

E nevoie însă de puţintel timp, vreo două-trei generaţii de suflete şi o educaţie civică importantă. E nevoie de mici gesturi, de mici implicări cum foarte potrivit zicea Florispuse. Greșelile ajută și ele, greșelile având beneficul rost de a te scoate din plictis și complezanță. Greșelile te forțează să analizezi și să găsești o soluție.

Vor trece însă multe vremuri până când chestia asta a noastră, de-i zice-ntr-un mare fel – România – să ajungă lucioasă, curată și sclipitoare, dar ce e important e că până la urmă va ajunge acolo.

Fiecare popor îşi are propria-i cultură, mentalitate sau propriile-i paradigme. Multe-s indicaţiile mentalităţii unui popor. Una dintre aceste indicaţii consider a fi şi modul în care limba li se dezvoltă, în speţă vocabularul. Pe ici pe colo mai există câte un cuvânt care face conexiuni surprinzătoare cu alte concepte. Chiar dacă rareori e o diferenţă atât de mare încât să rămâi gură-cască, uneori se pot trage nişte concluzii interesante.

Să luăm de exemplu un cuvânt simplu şi uzual. Un cuvânt cum ar fi „cuminte”.

CUMÍNTE ~ți adj. și substantival 1) (despre copii) Care se poartă bine; cu purtări bune. ◊ Fii ~, stai ~! șezi binișor! astâmpără-te. 2) Care are judecată sănătoasă; care este echilibrat. /cu + minte (sursă: dexonline)

O completare cu care nu cred că greșesc ar fi aceea că în sensul uzual atributul de cuminte pentru un copil  presupune un respect deplin faţă de autoritate, incapacitatea sau refuzul vreunei forme de răzvrătire, protest sau neacceptare. Un copil cuminte e cel care nu comentează, tace când i se zice, doarme când i se zice, şi este răsplătit pentru asta. Un copil e întrebat adesea: „Da’ tu eşti copil cuminte?” dacă răspunde sfios „da”, atunci e răsplătit cu un „bravo” emfatic, şi de ce nu şi cu dulciuri?

Ne condiţionăm deci copii de mici că a fi „cuminte” e un deziderat şi că ăsta presupune să taci, să-nghiţi şi să accepţi orice ţi se dă sau ţi se cere.

Dincolo de latura educativă, nu cred că aş greşi foarte mult dacă aş considera ca acest „cuminte” provine de fapt din „cu minte”, adică o pereche de cuvinte care, paradoxal, ar desemna pe cineva care gândeşte, care e deştept şi care nu e prost.

E atât de răspândită treaba asta pe la noi și are atâtea ramificații și forme de manifestare încât am putea spune că noi românii ne educăm copiii să fie niște oi. Asta mi se pare îngrijorător.

Eu îs mult mai mult șofer decât biciclist. Deși eram prin liceu nebun cu și după bicicleta. Ani de zile, de dimineața până seara în perioadele fără zăpadă zburdam călare pe dinozauru meu cu două roți prin toată Baia Mare și o mulțime de dealuri și sate din jur. N-aveam nici un simț al limitei.

Ce-i drept, poliția oricum nu tare te băga în seamă (nici) pe vremea aia dacă erai pe bicicletă. Ce tu cască? Ce vestă? Ce sensuri unice și semne de circulație? Ce trotuar sau șosea? Eventual se lega de tine că n-aveai seara far, și cam atât. Viața de biciclist era lejeră și luminoasă. Ce știam eu?

De când mă-ndeletnicesc cu de-ale șoferitului pot zice că am schimbat perspectiva. Trebuie să recunosc că în momentul în care văd un biciclist în fața mea pe șosea mă cam speriu. Nu ai de unde să știi câtă și ce experiență are respectivul tovarăș de trafic. Dacă se pune problema unei intersecții e și mai dilematic. Ce va face? Va semnaliza? Va acorda prioritățile necesare? Se va furișa printre mașini pe unde apucă? N-ai de unde să ști.

Doar azi am văzut următoarele în trafic:

• Un nene de vo 40 de ani pe bicicletă intrând în intersecție din sens interzis în timp ce se uita la balcoanele de la etajul 3 ale unei clădiri. Pe mijlocul străzii. Am oprit și-am așteptat să mă observe, întrucât eu intenționam să intru pe acea stradă cu sens unic.
• Un tânăr de vo 25 de ani circulând pe mijlocul benzii1  a unui bulevard arhi-circulat, vorbind la telefon și fără o direcție stabilă a bicicletei (adică mergea în S)
• Un copil de vo 15 ani trecând printr-o intersecție (drept că din zonă rezidențială) cu viteză maximă fără să se asigure și ignorând semnul de stop

E drept, mulți bicicliști sunt foarte grijulii, se-ncadrează corespunzător, respectă indicatoarele și semnalizează. Pe aceștia îi apreciez și mi-e mai mare dragu să-mpart cu ei șoselele și gropile corespunzătoare.

Totuși, acești bicicliști visători sau aventurieri au toate șansele ca într-o clipă să își dedice câteva luni sau chiar viața pentru a supraveghea interiorul unui salon de spital și de ce nu, să îți asigure ție ca șofer să-ți păstreze „un loc în celulă” pe undeva.

Un mic îndemn bicicliștilor, așadar:

citiți un cod rutier și nu conduceți de parcă ați fi pe ulița bunicilor. Nu face bine la sănătate!

N-am cu ce-l completa pe tipu ăsta.

De ceva vreme n-am mai găsit un serial polițist genial ca și ăsta. Genial adică foarte bine gândit, amuzant, subiecte serioase, criminali chiar provocatori, etc. Serialul are elemente ce amintește de Psych, dar e mult mai serios și mult mai BBC . Practic vedeta are spiritul de observație supra-dezvoltat a lui Shawn din Psych, și aerul de superioritate și farmecul lui Sheldon din Big Bang Theory.

E vorba de Sherlock. Un serial comandat de cei de la BBC. Primul episod a fost bestial:

• personaje carismatice, cu probleme și defecte vizibile și credibile
• umor tipic britanic – nu cel scârbos și stupid, ci cel fin, modelul „gentleman”
• dinamică faină între personaje – întotdeauna fain să vezi așa ceva  într-un film
• probleme logice interesante – personajul principal e un geniu, așadar arma lui principală e inducția, deducția și logica

Ideea exploatează povestea lui Sherlock Holmes, numele personajului principal chiar fiind Dr. Watson, iar vedeta este bine-nțeles Sherlock Holmes. Doar că treaba asta e tratat umoristic în film, paradoxul perechii arhicunoscute trăind în zilele noastre fiind explicată printr-o pură coincidență amuzantă.

Recomand oricărui fan de umor britanic și/sau filme polițiste (non-hollywood și non-CSI).

Mi-e greu să mai zic ceva. Vă dau contextul și vă las pe voi să trageți concluziile: tanti și nene pe la vreo 30 de ani, numărul dubei era de franța, fetița se cerea la baie. Tanti a rezolvat problema în plin bulevard (Andrei Șaguna, Arad). Ingenios, nu?

De o vreme-ncoace toate serviciile online parcă au înnebunit cu modificările pe care le fac. E-un adevărat iureş. După ce ani de zile îşi modificau chestii cam o dată sau de două ori pe an, parcă i-au apucat pe toţi nebunia.

Cele câteva servicii pe care le folosesc zilnic pe net se schimbă de la o zi la alta. Numai câteva exemple din ultimele luni:

Facebook:

• butonul de like
• paginile pentru asociaţii şi afaceri
• tot felul de modificări la chat-ul încorporat
• o sumedenie de modificări şi adaptări pentru opţiunile de securitate
• e o adevărată nebunie şi cu viitoarea aplicaţie a lor de locaţii

Google

• diverse modificări în Gmail
• opţiune de “move to”
• redesign
• teme cu diverse culori tot în Gmail
• log-in multiplu
• drag and drop pentru ataşamente în Chrome
• google images s-a schimbat total

Foursquare

• a apărut din neant şi a-nceput să facă furori
• deja este invidiat de Facebook care încearcă să-i prindă din urmă

Twitter

• “you both follow”
• recomandări pentru follow
• mai nou au dispărut listele care te urmăresc de pe profil
• butonul de Tweet (cu toate că existau deja zeci de plug-in-uri care fac aceeaşi chestie)

…

De la o zi de alta totul pare să îşi accelereze dezvoltarea de opţiuni şi servicii noi. Toţi marii actori de pe piaţă adică, şi aici mă refer în special la cei pe care îi folosesc personal.

Parcă mi-e dor de perioada aia de 2-3 ani când ştiai foarte bine ce oferă fiecare serviciu în parte şi cu ce se mănâncă. Puteai ajunge să cunoşti în detaliu un servici şi ştiai foarte bine cum să îi optimizezi utilizarea şi unde găseai opţiunile de care aveai nevoie. Acum pe lângă faptul că apar în permanenţă chestiuni noi, te mai trezeşti şi că opţiuni pe care tu le foloseai fie s-au mutat fie au dispărut de tot.

Pe de-o parte e un lucru foarte bun. Arată o creştere a concurenţei. Diverşi actori de pe nişe aparent separate încep să se concureze undeva unde nişele lor încep să se întâlnească. Chiar şi nişele par să fie în dezvoltare în momentul de faţă, deşi va mai dura până branduri ca Google şi Facebook, de exemplu, să se concureze serios şi direct. Pe lângă asta, utilizatorii beneficiază de un val de chestiuni noi care poate stârni interesul şi curiozitatea chiar şi după ce au ajuns să stăpânească un anumit serviciu. Asta e un lucru bun, stimulând simţul ludic.

Îs curios să văd cum vor arăta toate serviciile astea odată ce se vor linişti apele.

P.S. Mi se pare mie, sau Yahoo e singurul care a rămas liniştit la forma de acu un an?