Archive for the ‘Învăţ’ Category

Personalitate, justiţie organizaţională, devianţă organizaţională şi epuizare emoţională

În cercetarea făcută pentru lucrarea de licenţă am explorat legătura dintre personalitate şi justiţia organizaţională, pe de o parte, şi devianţa organizaţională, respectiv epuizarea emoţională (sau sindromul burnout), pe de altă parte. Voi prezenta aici pe scurt conceptele studiate, rezultatele cercetării şi concluziile.

Motivaţia mea personală pentru alegerea acestei teme a fost curiozitatea de a înţelege o parte din factorii implicaţi în ceea ce se numeşte sănătate organizaţională. Mulţi dintre noi ne petrecem o mare parte din viaţă în cadrul unor organizaţii. Calitatea timpului petrecut acolo are efecte atât asupra eficienţei şi stării de bine în interiorul organizaţiei, cât şi efecte care se revarsă asupra întregii noastre vieţi. De aceea am vrut să explorez o parte dintre modalităţile prin care pot fi prevenite sau reduse unele fenomene dăunătoare atât angajaţilor, cât şi organizaţiilor în ansamblu.

Personalitatea am studiat-o folosind unul dintre modelele cele mai “la modă”, numit Big Five, care descrie 5 mari factori de personalitate:

  • deschiderea (specifică persoanelor imaginative, cu sensibilitate estetică, preferinţă pentru varietate, curiozitate intelectuală, atenţie pentru viaţa interioară şi independenţă în gândire; la polul opus se găsesc persoanele cu preferinţă pentru familiar şi un comportament conservator);
  • extraversiunea (caracterizează persoanele sociabile, energice, cu o dispoziţie în general optimistă, care se simt bine şi se fac remarcaţi cu uşurinţă în grupuri mari de oameni; la polul opus se află persoanele introvertite, mai retrase, pasive, liniştite);
  • conştiinciozitatea (caracterizează persoanele disciplinate, cu voinţă puternică, simţ al datoriei şi motivaţie pentru realizări profesionale; la polul opus se regăseşte o mai mare flexibilitate, tendinţă spre hedonism şi tendinţa de a renunţa mai uşor în faţa obstacolelor);
  • agreabilitatea (se asociază cu toleranţa, spiritul de cooperare, altruismul, încrederea în alţii – versus, în cealaltă extremă, un comportament dominant şi antagonist, egocentrism, competitivitate, scepticism faţă de intenţiile altora);
  • stabilitatea emoţională (asociată cu maturitatea emoţională, un temperament în general egal, menţinerea calmului în situaţii stresante, un bun control al impulsurilor).

Justiţia organizaţională se referă la corectitudinea cu care angajaţii sunt trataţi în cadrul organizaţiei şi este de mai multe feluri:

  • distributivă (împărţirea echitabilă a resurselor);
  • procedurală (implicarea angajaţilor în procesul de decizie);
  • interpersonală (comportament politicos şi respectuos al superiorilor faţă de angajaţi);
  • informaţională (oferirea de informaţii clare şi sincere despre modul în care au fost luate deciziile).

Devianţa organizaţională (studiată şi sub denumirea de comportamente contraproductive) reprezintă acele comportamente care dăunează sau se bazează pe intenţia de a produce daune organizaţiei (caz în care vorbim de devianţă organizaţională) sau persoanelor implicate în viaţa organizaţiei (colegi, clienţi – şi atunci vorbim de devianţă interpersonală). Ea poate lua diferite forme: abuz împotriva altora, furt, sabotaj, devianţă privind productivitatea sau reducerea timpului de lucru prin absentare, întârziere etc.

Epuizarea emoţională este un sindrom psihologic apărut ca reacţie la stresori cronici emoţionali şi interpersonali la locul de muncă şi are următoarele forme de manifestare:

  • epuizare (sentimentul de a fi lipsit de resurse emoţionale şi fizice);
  • depersonalizare (reacţii negative, dure sau cu detaşare excesivă faţă de alte persoane);
  • ineficienţă (propria percepţie a lipsei de competenţă, eficienţă
    şi productivitate).

Deoarece există şanse ca lucrarea să fie publicată ca articol într-o revistă de specialitate, deocamdată nu includ aici prezentarea rezultatelor. Vă spun doar una dintre concluzii: asigurarea unui nivel optim de sănătate organizaţională este o bună strategie de a preveni devianţa organizaţională şi epuizarea emoţională. Şi vă invit să reveniţi pentru a citi mai multe detalii despre rezultate după publicarea lor.

 

Cercetare licenţă

Pentru lucrarea de licenţă, fac o cercetare asupra felului în care unele comportamente şi atitudini sunt manifestate la locul de muncă în funcţie de personalitate şi de condiţiile de lucru. Am nevoie de participanţi care să fie angajaţi într-o organizaţie şi să aibă cam 20 de minute pentru a completa nişte chestionare. Dacă vreţi să contribuiţi, aici vă puteţi înscrie:

licenta.demo.dow-media.com

Dacă nu primiţi mesajul cu adresa pentru completarea chestionarelor, anunţaţi-mă şi rezolvăm.

 

Cuvântul “câine” nu muşcă

… iar cuvântul “credinţă” nu arde păcătoşi pe rug, la fel cum nici cuvântul “Dumnezeu” nu a pornit cruciade. Că ele sunt folosite pentru a motiva o binefacere sau o crimă, este în totalitate responsabilitatea omului care face această alegere. Şi îndrăznesc să cred că astfel de cuvinte ar fi mai rar implicate în certuri sau chiar lupte dacă am şti să vorbim deschis despre conceptele pe care ele le denumesc – atât cu deschiderea spre exprimare sinceră, cât şi cu deschiderea spre a asculta.

De curând am avut de făcut o mică cercetare cu scopul de-a învăţa cum se face o cercetare psihologică şi mi-am ales ca temă să văd dacă există diferenţe între femei şi bărbaţi privind imaginea pe care o au despre Dumnezeu. Mi-am amintit, cu această ocazie, de ce nu mi-e întotdeauna uşor să vorbesc cu alţii despre subiecte din această arie: mi-e greu să am răbdare când sunt întâmpinată cu o atitudine extremă. Îmi displac în egală măsură şi pufnirile superioare ale ateilor blazaţi, şi înflăcărările celor care, pentru că am spus “Dumnezeu” pe un ton neagresiv, mă văd deodată ca pe-o soră “întru dreapta credinţă”, şi înverşunările celor care, pentru că n-am spus “Dumnezeu” suficient de pios, se aşteaptă să fiu pusă pe harţă teologică.

Îi respect pe oamenii care au întrebări despre propria viaţă, inclusiv despre latura ei spirituală. Îi respect la fel de mult pe cei care şi-au găsit deja răspunsurile lor la întrebările lor în această privinţă, câtă vreme le lasă şi celorlalţi spaţiu pentru găsirea propriilor răspunsuri. Şi îi respect deopotrivă pe cei care îmi răspund pe un ton civilizat că nu vor să vorbească despre aceste subiecte cu mine – e alegerea lor şi nu aştept să mi-o justifice, nici nu găsesc că relaţia ne este ameninţată de acest refuz.

Le mulţumesc aici, încă o dată, celor care au fost de acord să participe la cercetarea mea “de jucărie” :) . Rezultatul poate fi citit aici.

Dacă tot e în temă, strecor şi trimiterea spre un eseu scris tot pentru şcoală, pentru cursul de psihologia religiei. În mod special pentru Mihai şi Vlad, cărora le-am promis de ceva vreme acest text :)

 

Ce te doare, mielule?

Cu toţii îi ştim pe oamenii care suferă, nu-i aşa? Sunt uşor de observat, şi pentru cei nerăbdători să le sară în ajutor, şi pentru cei hotărâţi să-i ocolească sau să-i scuture un pic pentru că strică feng shui-ul celor din jur cu faţa aia lungă, cu plângerile nesolicitate sau doar cu urmele imposibil de ascuns ale durerii lor.

Câţi, oare, îi ştim pe oamenii care suferă în spatele unei frumoase măşti de zâmbete? Pe vulnerabilii din spatele unor solide măşti de stăpânire a sinelui şi a situaţiilor? Pe cei derutaţi şi singuri ascunşi după câte-o faţadă de om “realizat”? Sunt acei oameni care într-o zi vor cădea brusc şi toţi ne vom mira: “Chiar el, care era aşa puternic?”, “Chiar ea, care era aşa fericită?”.

Câţi ştim despre un om pe care îl admirăm sau îl invidiem pentru norocul / realizările / calităţile pe care le are: ce preţ a plătit pentru ele? Cât a muncit, la ce riscuri s-a expus, la ce a renunţat, ce suferinţe au venit la pachet cu ceea ce nouă ne poate părea un cadou al providenţei?

De fiecare dată când ajung să văd suferinţa, mai mult sau mai puţin ascunsă, pe care a trăit-o sau o trăieşte un om, mă simt incapabilă să-l mai judec. Mai mult ca oricând, în astfel de momente îmi vine natural să îi ofer respect, înţelegere şi grijă autentică.

Următorul pas: să mă dezvolt aşa încât să ofer aceste lucruri la fel de spontan chiar dacă nu am ajuns (încă) să intru în contact cu “copilul rănit” pe care-l poartă în sine omul din faţa mea. Ştiu că se poate, am văzut eu că unii se descurcă de minune la aşa ceva :)

Am lăsat pentru final o întrebare poate mai importantă decât toate cele de mai sus: câţi ştim să ne oferim nouă înşine recunoaşterea, respectul, grija şi acceptarea de care are nevoie “copilul rănit” dinăuntrul nostru pentru a se vindeca într-adevăr?

 

Fiecare-i profet în viaţa lui

Mi-a spus ieri Amalia o povestioară care mi-a plăcut foarte mult, aşa că vreau să o împart cu toţi cei dispuşi să o primească:

La intrarea într-o cetate, un călător se opreşte pentru a-l întreba pe un bătrân care şedea lângă poarta cetăţii: “Spune-mi, cum sunt oamenii care locuiesc aici?”. “Dar oamenii din cetatea de unde vii, aceia cum erau?” întreabă, la rândul lui, bătrânul. “Ah, erau oameni duşmănoşi şi înguşti la minte, abia am aşteptat să plec de acolo!” răspunde călătorul. “Să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, spune bătrânul.

După o vreme, un alt călător se opreşte la intrarea în cetate şi îi pune bătrânului aceeaşi întrebare. “Cum erau oamenii din cetatea de unde vii?”, întreabă şi de această dată bătrânul. “Ooo, erau nişte oameni minunaţi – primitori, veseli, muncitori – am plâns când a trebuit să mă despart de ei!”. “Atunci să ştii că aşa vor fi şi cei de aici”, răspunde bătrânul.

Pentru cei care preferă magia ştiinţei în locul magiei poveştilor, personajul principal din acest articol se numeşte simplu autoconfirmarea profeţiilor. Adică mecanismul prin care “creăm” realitatea astfel încât ea să se potrivească aşteptărilor noastre: pe de o parte, abordând o situaţie într-un anume fel, invităm la un anume tip de răspuns; pe de altă parte, interpretăm ceea ce se întâmplă în aşa fel încât să ni se confirme ce deja “ştiam”. Nu facem lucrurile astea intenţionat, nici măcar conştient; şi nu le facem pentru că suntem slabi, falşi sau în vreun alt fel “defecţi”; şi nici nu cred că-i un mecanism rău prin însăşi natura lui. Ce îmi pare important e modul în care îl folosim – pentru a ne clădi un drum sănătos sau pentru a ne autosabota? Pentru a contribui la crearea unui mediu în care viaţa creşte sau a unuia în care ea se ofileşte?

PygmalionCa să nu pară că vorbesc fantezii, uite şi-un experiment care arată că într-adevăr ne autoconfirmăm profeţiile (experimentele – aceste pilde riguros construite de cercetători!). Profesorii unui liceu au fost informaţi de către cercetători că anumiţi elevi au obţinut scoruri foarte bune la nişte teste de inteligenţă, iar alţii scoruri modeste (informaţie falsă, în realitate împărţirea între “performanţi” şi “neperformanţi” fiind aleatoare). La opt luni după aceasta, elevii au fost testaţi din nou pentru a le fi evaluată inteligenţa. Rezultatul: 78% dintre cei declaraţi iniţial “inteligenţi” au avut o creştere medie de 10 puncte a IQ-ului; în unele cazuri, creşterea a fost chiar de 30 de puncte, adică de-a dreptul spectaculoasă. Explicaţia a fost găsită observând comportamentul profesorilor: având aşteptări puternic pozitive de la elevii “inteligenţi”, ei s-au implicat mai mult în relaţia cu aceştia – le-au acordat mai multă atenţie, i-au încurajat constant, le-au oferit explicaţii suplimentare – şi astfel i-au ajutat să îşi îmbunătăţească în mod real inteligenţa. În acest caz particular, fenomenul a primit denumirea de efectul Pygmalion, după un personaj mitologic cu o frumoasă şi sugestivă poveste.

După cum se vede şi din exemplul de mai sus, profeţiile noastre nu se împlinesc în 100% din cazuri. În fiecare cetate, unii oameni vor fi primitori şi alţii neprimitori, indiferent de aşteptările noastre. De multe ori, însă, avem o contribuţie semnificativă la evoluţia situaţiilor în care ajungem, contribuţie care începe chiar de la atitudinea cu care abordăm situaţia. Tu ce preferi să fii: un optimist care se înşală uneori sau un pesimist care are de obicei dreptate?

 

Patruzeci şi trei de asfinţituri

Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui…
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii… când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui…
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.

(Antoine de Saint-Exupéry, “Micul Prinţ”)

Mi-am amintit de curând de un prof de la master, care ne spunea: “toată lumea îi iubeşte pe dependenţii de droguri, nimeni nu-i iubeşte pe depresivi”. Asta pentru că primii sunt de obicei foarte şarmanţi şi buni manipulatori, pe când cei din urmă nu fac decât să-ţi întunece ziua cu tristeţea lor.

Uitându-mă la mine şi în jur, îmi pare că nici nu trebuie ca tristeţea altora să atingă nivelul depresiei ca să vrem să o suprimăm. Când omul de lângă noi e trist, aproape instinctiv încercăm să îl înveselim, să îl încurajăm, să îl liniştim. Parţial, facem asta din drag pentru acea persoană. Şi parţial din drag pentru noi înşine, fiindcă tristeţea din faţa noastră atentează la propria noastră stare de bine. Pe lângă tot conţinutul constructiv al acestui proces, însă, se strecoară aici un mesaj subliminal care cred că nu e tocmai sănătos: tristeţea nu e ok (aşa că hai să scăpăm de ea cât mai repede!).

În doze potrivite şi la momente potrivite, tristeţea e o trăire foarte sănătoasă. Dintre toate emoţiile, ea e cea care ne împinge spre meditaţie atunci când o pierdere ne dezechilibrează; ne invită să ne aşezăm puţin şi să ne explorăm pentru a ne (re)descoperi resursele şi a ne reconfigura adecvat noului context. Fără a parcurge această fază sau trecând prin ea în mare viteză, riscăm să ne construim viaţa ce urmează pe o bază şubredă. Ca să nu mai vorbim de ratarea unei şanse de a ne cunoaşte pe noi înşine mai în profunzime.

De obicei le sunt recunoscătoare celor care, văzându-mă tristă, încep să îmi spună glume, mă întreabă care-i problema şi încearcă să-mi dea soluţii, îmi arată şi latura luminoasă a poveştii, îmi amintesc de calităţile pe care le am şi pe care le pot folosi pentru a ieşi la liman. Uneori, însă, aş vrea doar să fiu lăsată să-mi ling rănile, fără ca asta să însemne că îi resping pe cei care ar vrea să-mi fie atunci aproape; sau îmi doresc să am alături pe cineva drag împreună cu care să privesc, în tăcere, patruzeci şi trei de asfinţituri.

Mult timp nu am conştientizat această nevoie sau n-am ştiut cum să o exprim, de teamă să nu jignesc persoanele care se ofereau să mă salveze de tristeţe. De acum, însă, cum mi se pare o nevoie foarte firească, mă aştept să-mi fie tot mai uşor să o împărtăşesc. Şi vreau să învăţ să le ofer şi altora libertatea de a-şi trăi tristeţile aşa cum le e lor cel mai bine; să îi întreb “De ce ai tu acum nevoie? Şi cum te-aş putea eu ajuta?”. Şi să le respect cerinţele, chiar dacă asta înseamnă să îmi înfrânez pornirea de salvator şi să ţin companie unei tristeţi care nu-i sub controlul meu. Cu încrederea că această emoţie, acceptată şi privită în mod sănătos, îşi va parcurge drumul firesc spre propria-i vindecare.

 

Voluptatea lucidităţii

Trăiesc o perioadă cu câteva dureri suprapuse, întrepătrunse şi cine ştie în ce alt fel legate între ele. Pe măsură ce le descâlcesc, una dintre ele iese clar în evidenţă ca fiind deosebită de celelalte. E curată. N-aş numi-o frumoasă şi nici n-aş alege să o am dacă aş putea-o evita, dar nu mă murdăreşte în niciun fel nici pe mine, nici pe alţii care au legătură cu ea. O iau aşa cum e şi caut să văd ce pot învăţa din ea, în ce fel mă pot transforma cu ajutorul ei.

Observând-o ca să îmi dau seama cum poate fi o durere atât de nevătămătoare, primul lucru pe care îl văd este că e legată de ceva ce se întâmplă aici şi acum. Nu e vorba de nicio reglare de conturi cu trecutul, de nicio povară adusă peste ani şi pusă în braţele cui se nimereşte mai aproape. Probabil de asta nici nu e disproporţionată. În plus, simt că “scena” generatoare a durerii are, pe lângă spontaneitate şi sinceritate, şi o lumină pozitivă în care-şi scaldă toţi protagoniştii; nimeni nu iese din povestea asta “ăla rău”, “vinovatul”, “fraierul” sau alt rol de personaj ne-OK.

Îmi amintesc de o perioadă de acum câţiva ani când au început să-mi placă gustul amar şi senzaţia de frig – la propriu şi la figurat. Eram încântată că mă bucuram de viaţă inclusiv în momentele “amare” sau friguroase într-un mod tăios.  Şi simţeam o adevărată voluptate privindu-mi suferinţa într-un mod ce îmi părea lucid. De-atunci am mai cernut nuanţele. Pe vremea aceea mi se părea uneori că viaţa e frumoasă cu toate că e dureroasă, iar alteori chiar că e frumoasă pentru că e dureroasă. Acum cred, pur şi simplu, că viaţa e uneori frumoasă şi dureroasă.

 

Ziua cârtiţei

Ţi-ai dorit vreodată să poţi retrăi o parte din viaţa ta pentru ca de data asta să faci lucrurile altfel? De câte ori ai accepta să retrăieşti acea perioadă, încercând să o repari, încă o dată şi încă o dată şi încă…?

Phil Connors e un personaj care ajunge să retrăiască aceeaşi zi* de sute sau mii de ori. De ce? Scenaristul a ales să nu ne spună şi cred că bine a făcut. Pentru că nici noi nu ne primim viaţa cu instrucţiuni de folosire de genul:

  • “dacă te trezeşti din nou şi din nou în acelaşi fel de conflict cu şefii tăi, înseamnă că…”;
  • “dacă te «împiedici» de fiecare dată când eşti la un pas de succes, explicaţia este…”;
  • “dacă în toate relaţiile tale romantice ajungi la un punct mort cu senzaţia de déjà-vu,  asta se întâmplă pentru că…”.

Un Phil Connors trăieşte, bănuiesc, în fiecare din noi. Pentru că un scenariu de viaţă se pare că avem fiecare, iar acesta, după cum am învăţat la un workshop al Amaliei, e “o dramă transferenţială”. Adică un scenariu pe care îl repetăm cu diferiţi oameni, proiectând (neintenţionat) pe faţa lor masca unei figuri din trecut cu care avem o problemă nerezolvată (nu neapărat conştientizată) şi încercând să rezolvăm problema folosind “substitutul” acelei figuri. Cu alte cuvinte, jucăm aceeaşi piesă nu atât din nevoia de repetiţie, de cunoscut, cât din speranţa (nu neapărat conştientizată) că “de data asta va fi altfel”, că de data asta piesa se va termina cu bine şi rana din interior se va putea, astfel, închide.

Ar fi grozav dacă acel Phil din fiecare dintre noi ar reuşi să găsească, la fel ca personajul din film, calea spre a ieşi din cercul vicios. Principiul e simplu. Nu mai vrei acelaşi scenariu? Schimbă rolul pe care-l joci! Învaţă să îi vezi pe cei de lângă tine aşa cum sunt ei, nu prin ochelari transferenţiali. Caută în tine pentru a afla cine eşti tu aici şi acum şi cine vrei să devii. Învaţă să îţi satisfaci nevoile fără a apela la fantome ale trecutului. Am convingerea că fiecare om poate face aşa ceva (în suficient de mare măsură), dacă îşi doreşte.

Şi mai grozav mi s-ar părea dacă cei mai mulţi am deveni conştienţi de propriul cerc (şi dornici să-l părăsim) înainte ca el să ne tragă zilnic câte o palmă, vreme îndelungată, aşa cum păţeşte Phil. Până la urmă, însă, fiecare are propria unitate cu care măsoară cât de plin e paharul. Şi, pe măsură ce învăţ să-mi schimb scenariul în ritmul meu, începe să-mi fie tot mai confortabilă ideea de a le lăsa şi celor din jur libertatea de a se schimba atunci când vor şi în ritmul lor.

*Ziua cârtiţei se întâmplă să fie chiar 2 februarie. Sper ca mâine, când mă trezesc, să constat că e 3 februarie :)

 

Observaţie în vremea sesiunii

Ştii că eşti psiholog atunci când cuvântul “piramidă” nu te mai duce cu gândul la Kheops şi egipteni, ci la Maslow şi trebuinţe. Pe criteriul ăsta, aş putea merge deja să-mi cer diploma de licenţă :)

P.O. (Post Observaţie): Mă întreb care or fi laitmotivele la facultăţile cu alte profile. La automatică unul din ele era bucla de reglare. Acum, că mi-am amintit asta, probabil că o să mă uit altfel la oamenii cu bucle.

 

Locuinţa simbiotică


Azi am o propunere pentru tine: hai să locuim împreună! Închiriem un apartament cu două camere, decomandat, ne mobilăm camerele – eu pe a mea, iar tu pe a ta – şi ne mutăm acolo. Bineînţeles, fiecare din noi îşi va ţine lucrurile, va dormi şi va învăţa în propria cameră. Însă curăţenia în camera mea o vei face tu. Tu îmi vei pune lucrurile în ordine, vei şterge praful, vei aspira, vei arunca tot ce ţi se pare inutil. Tot tu îmi vei aerisi camera de câte ori e nevoie (şi nu, n-am să vin eu să-ţi spun, va trebui să ghiceşti tu când apare această nevoie). De asemenea, e responsabilitatea ta să faci mici (sau mari?) redecorări ale camerei mele (şi nu, n-am să-ţi spun eu cum mi-ar plăcea să arate în final, e treaba ta să-ţi dai seama de asta). Ţi se pare că primeşti prea mult de muncă? Bun, atunci eu voi face aceleaşi lucruri pentru camera ta. Îţi atrag însă atenţia că a îmi da aceste responsabilităţi înseamnă să accepţi fără obiecţii toate modificările pe care eu le aduc camerei tale – indiferent ce tablouri am să-ţi agăţ pe pereţi, cum am să-ţi reaşez hainele sau cât de frig îţi va fi din cauza geamului deschis multă vreme, tu ai încredere că eu ştiu ce e mai bine pentru tine! Bineînţeles, la fel voi accepta şi eu modul în care îmi gestionezi tu camera. Şi ce dacă la un moment dat nu voi mai şti unde mi-ai pus cartea preferată sau tu nu-ţi vei mai găsi tricoul ce-ţi aduce noroc? Ne vom avea mereu unul pe celălalt alături pentru a ne salva reciproc din confuzie.

Sau, mai bine, hai să avem o iubire ideală, aşa cum apare ea de multe ori în filme, în melodii romantice sau în visele oamenilor de lângă noi. Tu să-mi vindeci rănile pe care mi le simţi chiar dacă eu nu ţi le arăt, ba poate nu mi le arăt nici mie însămi. Să îmi cunoşti nevoile şi să mi le satisfaci înainte ca eu să le exprim. Să mă admiri pentru resursele mele chiar dacă eu nu le folosesc în prezenţa ta – tu ştii că ele sunt acolo. Să mă iubeşti nu pentru o imagine pe care ţi-ai creat-o despre mine, ci pentru ceea ce sunt – chiar dacă eu nu îţi dau decât indicii vagi privind adevăratele mele lumini şi umbre interioare. Spui că în acest fel ajung să te întâmpin cu o mască pe faţă? Aşa e! Şi aştept de la tine să vezi prin această mască şi să o topeşti cu puterea iubirii tale. Sunt sigură că şi eu pot face acelaşi lucru pentru tine.

De ce e această iubire ideală, mă întrebi? Pentru că e stabilă, predictibilă şi, deci, confortabilă. Ne permite amândurora să nu ne ocupăm de camerele proprii, ci să îngrijim o cameră în care nu noi trebuie să trăim şi să trăim într-una pe care nu noi o îngrijim – şi astfel scăpăm de a ne asuma responsabilitatea pentru cum ne simţim fiecare în camera sa (doar nu-i vina mea că tu ai aranjat-o aşa!), precum şi pentru ce am făcut cu camera celuilalt (eu am făcut cum era mai bine pentru tine, nu e vina mea că tu nu ştii să apreciezi!).

Îţi dai seama cum ar fi dacă, dimpotrivă, ne-am ocupa fiecare de propria încăpere? Am continua să locuim fiecare în camera sa şi ne-am întâlni la jumătate, într-un spaţiu comun (sufrageria? bucătăria?), iar alteori ne-am invita unul pe celălalt în propriul spaţiu intim – pentru joacă, sau pentru muncă (poate chiar să ne ajutăm unul pe altul la curăţenie, de ce nu?), sau pur şi simplu pentru a fi împreună. Responsabilitatea pentru acel spaţiu ar fi a celui care-l ocupă, iar cel aflat în poziţia de musafir ar trebui să respecte şi să aibă grijă de ceea ce găseşte acolo.

Ştii ce risc văd în varianta asta? Dacă tu te vei hotărî cândva să pleci, vei fi liber să o faci. Nu te va ţine lângă mine nevoia ca eu să-ţi spun unde ţi-am pus ultima dată ciorapii cu dungă albastră sau nevoia ca eu să vin să-ţi deschid geamul în fiecare dimineaţă.

Hmmm, ştii ceva? Am încredere că noi doi putem vorbi despre lucruri mult mai interesante decât poziţionarea în spaţiu a ciorapilor cu dungă albastră. Şi că tu poţi să-ţi deschizi singur geamul. Şi că eu sunt în stare să-mi găsesc decoraţiuni pentru camera mea. Apropo de asta, am să plec pentru un pic de vreme – merg să-mi cumpăr o hartă şi să mi-o agăţ pe perete (de multă vreme mi-o doresc, cred că nu ţi-am spus). Te rog să ai încredere că am să mă întorc – abia aştept să-mi vorbeşti despre visele tale şi să ţi le spun pe ale mele!