Ca la piață

Ne sprijinim unii pe alții, încercând să înlocuim părțile perfecte pe care le-am pierdut cu unele surogat, cumpărate din piața de vechituri. Stricate și imperfecte și ele, că doar au trecut prin lovituri grele înainte să fie abandonate pe taraba unui negustor. Mi se par triste piețele în care bătrânii își vând amintirile și tinerii cumpără părți din viețile altora, cu bani cât mai puțini și cu singurul scop de a fi la modă.

Oare cum evaluezi prețul unei amintiri? ”Am iubit-o pe Ana timp de patru veri. Ceasul acela pe care mi l-a dat în cea de-a doua vară ar putea face vreo 200 de lei, că încă mă iubea mult pe atunci”. Și-apoi vin tinerii colecționari de obiecte vechi. E o modă, dumnezeu știe ce-o fi în capul lor să cumpere toate părțile astea din viețile altora. Se trezește vânzătorul că nu are suficiente cuvinte să explice cumpărătorului că ceasul ăla nu face doi bani, dar de fapt e mai prețios decât orice pe lume. Că singurul motiv pentru care îl vinde este că nu îi ajunge pensia să plătească toate medicamentele de pe rețetă. Cumpărătorul negociază, vânzătorul se crispează și i se umezesc ochii când își dă seama că ultima amintire care îl leagă de cea mai dragă poveste din viața lui este pe punctul de a deveni un simplu obiect decorativ. Read the rest of this entry »

No Comments

Totul a rămas la fel

Când după câteva luni în care ne-am evitat cu succes am intrat din nou în casa lui, am descoperit toate lucrurile dublate. Două tricouri la fel, două căni de cafea identice, două perechi de teniși de aceeași culoare, două periuțe de dinți pereche. Am zâmbit gândindu-mă că trebuie să recurgă la copilării pentru a-și confirma prezența ei acolo. Noi nu am avut niciodată nevoie de căni de cafea pereche pentru a ști că ne aparținem. Nu am avut nevoie nici măcar să fim singuri, pentru că am știut mereu că indiferent de oamenii care vin și pleacă din viața noastră mereu vom fi acolo unul pentru celălalt.

Ne-am privit complice și am știut că toate obiectele care urlau că locul este ocupat de altcineva nu spuneau decât că, într-un mod pe care ea nu-l poate explica, golul pe care încearcă să-l umple e încă acolo. M-a ținut în brațe, așa cum făcea și altădată. Totul a rămas la fel. Știu că de câte ori vreau să-l văd va fi la un telefon distanță, așa cum a fost și înainte de ea, și în timp ce alte femei încercau să îi ocupe spațiul sau în timp ce eu am pierdut șirul anilor în altă poveste.

Ce nu a înțeles niciuna dintre ele este că, oricât s-ar chinui să-i umple casa cu prostii, golul din sufletul lui nu poate fi umplut decât de mine. O știm amândoi, de-asta nu ne chinuim să ne marcăm teritoriul sau să ne decorăm casele unul altuia. Oamenii care își aparțin nu au nevoie de demonstrații și cuvinte.

No Comments

Toate cuvintele

- Strălucești, mi-a spus.

Da, strălucesc o dată pe săptămână, timp de aproximativ o oră, atunci când te văd. Simpla ta prezență îmi dă energie și putere. Te sorb cuvânt cu cuvânt, deși mereu vorbim banalități mondene și povești de adormit copii. Ne mințim frumos și nu mai avem răbdare să ne citim printre rânduri. Nu mai vrem să ne amintim cu regret nimic, așa că încercăm amândoi să trecem cât mai repede peste perioada asta în care nu avem niciun fel de statut. Este prea târziu să ne iubim și prea devreme să fim prieteni. Trăim, deci, într-o stare incertă, în care fiecare așteaptă din partea celuilalt un semn că a trecut mai departe sau că s-a obișnuit cu ideea. Un timp în care nu se întâmplă nimic și trecem prin viață cumva amorțiți, fiecare dând vina pe celălalt în privat și pe el însuși în public.

Pentru că ești omul lângă care aș îmbătrâni și împreună cu care mi-aș dori să citesc povești nepoților, în timp ce îi învățăm să crească mari, așa cum noi n-am știut niciodată să fim. Deși susțin, de când mă știu, că nu îmi plac copiii, ai tăi m-ar face mai fericită decât îți poți imagina.  Read the rest of this entry »

No Comments