Cum ar fi fost dacă…?
De cele mai multe ori, după ce fac o alegere nu mă pot abține să nu mă întreb ”Cum ar fi fost dacă alegeam altceva?”. Alung repede gândul rău și îmi spun întotdeauna că nu am de ce să mă plâng, că până la urmă sunt un om fericit. Chiar dacă nu am cum să-mi văd vreodată toate visele împlinite, măcar încerc să fac cât de mult pot înspre realizarea lor. Și atitudinea asta funcționează de minune.
Alegerile pe care le facem ne definesc. Dar asta nu înseamnă că trebuie să petrecem toată viața analizând care este cea mai bună opțiune. Așa că, uneori, închid ochii și mă arunc în furtună. Până acum nu mi-a părut rău niciodată când am ales să nu disec firul în patru și am început un lucru pe care poate îl credeam imposibil de realizat. Multe s-au dovedit realizabile și încă cu mai puțin efort decât credeam.
Scriu toate astea gândindu-mă că EL doarme liniștit și că e acolo. Nu aș fi crezut că mai este posibil să îmi surâdă ideea de a sta cuminte, la căldura unui cuplu liniștit. Și totuși, uite-mă aici, mulțumită. De data asta nu mă mai întreb ”cum ar fi fost dacă…” pentru că nu mă interesează cum ar fi fost. Am aici, lângă mine, tot ceea ce îmi doresc. Ba chiar mai mult decât am sperat. Sunt mulțumită și mă bucur că lucrurile s-au întâmplat așa.
Totuși, uneori, ”cum ar fi fost dacă…” mai dă câte un semn și apare din negura uitării, privindu-mă cu ochii mari și zâmbindu-mi ștrengărește. Nu, nu vreau să știu cum ar fi fost, pentru că deja sunt foarte mulțumită cu ce este. Las fantomele să bântuie în voie, pentru că acum nu mă mai sperie și nici nu mă mai pot influența în vreun fel. Mă distrează, totuși, cum îmi perturbă liniștea periodic și nu se dau bătute orice le-aș spune, orice le-aș face. Oare EL se va putea vreodată obișnui cu toate telefoanele astea din miez de noapte? Și, dacă nu, oare ar fi trebuit totuși să nu fiu aici?
După un timp
Cafeaua cu lapte are gust de început de vară. Stai liniștit, timpul le vindecă pe toate. Mai ales pe cele care au venit dintr-o dată și au dispărut subit. Oricum, de ceva timp am renunțat să-mi îndulcesc cafeaua. Acum știu exact ce gust are.
Țigările din pachet au ajuns în scrumieră. Toate. Acum sunt pregătite să fie aruncate la gunoi. După atâta liniște, ce să și faci? Fumezi în tăcere și aștepți să treacă timpul. Pentru că, așa cum ni se tot spune, timpul le vindecă pe toate.
Telefonul zace aruncat undeva, într-un colț. Ultima dată când a sunat, un om și-a dat titlul de Prieten pe cel de Nimeni. Bine, pentru tine el a rămas la fel. Doar în universul meu s-au schimbat lucrurile. Așa se întîmplă mereu. Când începe să-ți pese de oameni n-are cum să iasă ceva bine. Așa că mai bine nu-mi mai pasă. Golul pe care-l lasă în urmă o persoană poate fi ceva cu care te obișnuiești. Da, da, ți-am mai spus. Timpul le vindecă pe toate.
Muzica nu-mi mai cântă în suflet, ajunge doar până în urechi și se oprește acolo. Îmi amintesc o vreme când fiecare notă muzicală îmi spunea ceva. Cuvintele erau mult în urma sunetelor minunate. Azi, tot ce mai aud sunt cuvinte care nu spun nimic. Mă voi obișnui și cu asta, într-o bună zi. Am răbdare. Timpul le vindecă pe toate.
A trecut și vara. Mă pregătesc de schimbări mari. În urmă cu trei luni eram foarte entuziasmată de tot ce urma să se întâmple cu viața mea. Mă bucuram de oameni, de muzică, de lucrurile mici, de promisiunea schimbărilor importante. Credeam că mâine va fi mai bine și că poate, într-o zi, am fi semnat și noi contractul ăla de neimplicare de care mi-ai tot povestit. Dar e OK. Acum nimic nu mi se mai pare minunat, ca-ntr-o poveste. Nu mai aștept nici ca mâine să fie mai bine, nici să-mi bată poștașul la ușă cu vești de la tine. E liniște. Timpul le-a vindecat pe toate.
Noi singuri
Îmi spunea azi cineva că singurătatea e cea mai înșelătoare boală. Te contaminezi treptat, fără să-ți dai seama, te bucuri de simptomele ei și apoi, când realizezi că ceva nu e tocmai bine, e prea târziu să mai schimbi ceva. Suntem bolnavi de egoism, de frica de a ne asuma ceea ce facem și ceea ce spunem. Suntem bolnavi de prea mult NOI, de-asta sfârșim prin a fi singuri.
Ciudat cum NOI ăsta ne face rău în orice context l-am pronunța. Noi doi e prea mult. Noi (cu toată complexitatea părților noastre) e deranjant. Noi ne căutăm mereu părțile în cei din jur și când le găsim începem să le arătăm cu degetul. Pentru că nu ne plac oamenii iresponsabili, nu ne plac cei care fug de ei, nici cei care își devorează cu pasiune singurătatea. Nu ne plac pentru că nu avem loc lângă ei. Ei cred că își sunt suficienți. Așa cum credem și noi că suntem. Totuși, nu ne putem abține să nu căutăm în ceilalți confirmarea a ceea ce suntem, ceea ce facem și a ceea ce ne-am dori să fim.
E un cerc vicios. Fugim de unii și ne închidem în noi, pentru a căuta apoi alții care să ne confirme că facem bine ce facem. După care iar ne speriem și fugim. Mereu la noi, mereu în singurătatea noastră. Aici nu are cine să ne arate oglinda, pentru că nu vrem să existe oglinzi. Și, în ignoranță, ne credem fericiți. Ne mințim că ne este bine, îndepărtăm de lângă noi toți oamenii care spun că nu-i așa. După care, peste 15 ani sfârșim prin a ne cumpăra pisici, că ceilalți oamenii sunt prea ocupați să își trăiască viața.
Da, singurătatea e o boală. A celor care fug de ei și încă nu au învățat să își înfrunte temerile. Sau nu vor. Sau pur și simplu nu pot. Măcar ei sunt liniștiți pentru o vreme. S-au oprit din căutat, au închis ușa și ascultă liniștea din jur. Să nu-i deranjăm. Să nu ne deranjăm, vă rog.
