Blogu` lu` ily

Dragul meu,

Era a doua jumătate a lui septembrie când am aflat de existenţa ta, deşi nu erai încă aici, şi abia la începutul lui octombrie am ajuns să te văd pentru întâia oară. În dragoste la prima vedere n-am crezut niciodată, dar ţin minte limpede că încă din primele clipe m-ai făcut să simt că sunt exact unde mi-e locul şi că nu-mi doresc nimic altceva.

A urmat timp tot mai mult petrecut împreună, cu perioade în care ne intersectam aproape zilnic. Iar tu, chiar dacă mă vedeai cu alt băiat de fiecare dată, nu mi-ai cerut deloc socoteală şi m-ai primit mereu cu braţele deschise, probabil alimentat de faptul că, indiferent ce s-ar fi petrecut în timpul zilei, seara tot la tine veneam.

Apoi inevitabilul s-a întâmplat şi ai început să devii tot mai cunoscut. Nu e drept că îmi doream în secret să fii doar al meu, cât timp nici eu nu-ţi eram în întregime fidelă. Totuşi am simţit un mare gol în stomac când am auzit că ţi s-a dat poreclă formată din iniţiale, ca unei vedete de peste hotare. Şi aici ştiu că greşesc, tânjind după obscuritatea de la început, fiindcă mi-amintesc de cele citite cândva pe un forum. Fiind adusă în discuţie comercializarea unei trupe, un fan fidel îi reproşa unui fan dezamăgit că n-ar fi spre binele trupei dacă ar rămâne ascunşi cântând unei mâini de oameni într-un subsol mucegăit – şi câtă dreptate avea.

Acum, deşi nimic nu mai e la fel, sentimentele mele pentru tine au rămas neschimbate. Retrăiesc cu drag momentele de la început, când simţeam că găsesc o lume a mea în tine, dar nu uit să mă bucur de faptul că ai crescut şi numele tău circulă pe buzele tuturor. Şi din când în când îmi place să uit de distanţa ce ne desparte şi să creez alte amintiri frumoase – cum ar fi diseară şi la noapte, când voi fi numai şi numai a ta. Promit să mă dau ţie trup şi suflet şi să las egoismul deoparte când vine vorba ca, inevitabil, să te împart cu restul lumii.

A ta mereu,
ily

Pupa-mi-aş blogul, ciupi-l-aş de obrazul bucălat, da-i-aş o palmă la popou şi scuipa-l-aş să nu-l deochi, cu tot cu anişorul său împlinit cu tot! Pentru că, după alte încercări mai mult sau mai puţin reuşite izvorâte din entuziasm adolescentin sau răbufniri emoide, îl consider un experiment drag mie tare reuşit.

Consider că nu e nici greu, nici neobişnuit să ştii să zâmbeşti sau să gândeşti. Ce-ţi oferă cu adevărat valoare e să fii capabil sa le împleteşti şi să le faci deodată pe amândouă. Şi uite aşa s-a născut ciupercuţa mea, din nimic altceva decât dorinţa sinceră de a crea o mică platformă de interacţiune a persoanelor care zâmbesc gândind, sau gândesc zâmbind.

A crescut inima în mine cu fiecare comentariu pertinent acceptat, şi cel mai mult creşte cand mă gândesc că nu a fost nevoie să resping niciunul. M-au bucurat toţi oamenii care m-au aprobat, şi chiar mai tare cei care m-au contrazis. Iar cel mai fain şi mai fain m-au făcut să mă simt discuţiile faţă-n faţă pornite de la unele articole.

Evit patetismele pe cât posibil, dar o dată în an îmi pot permite să mulţumesc cu umezeală şi căldură – în ochi şi în suflet, bineînţeles. Celor care m-au citit, virtual sau la o citro. Celor care şi-au rupt din suflet câteva rânduri, câteva clipe, sau câteva clipiri. Iar celor care nu mi-au gâdilat orgoliul făcându-şi simţită prezenţa, le mulţumesc cât de clişeic pot eu pentru că există. Fiindca niciodată nu vor fi prea mulţi gânditori zâmbăreţi sau zâmbăreţi gânditori pe lume.

Nu sunt nici pe departe vreo expertă în meandrele testosteronului, dar timpul petrecut în preajma purtătorilor de instrumente m-a învăţat că:

Pe cât posibil, evitaţi să pierdeţi vremea cu privitul în oglindă, deoarece este un act total nebărbăt(heterosexual)esc.*
Nu vă place să vă explicaţi sau justificaţi intenţiile şi acţiunile ce decurg firesc din ele.**
Aveţi capacitatea deosebită de a vă orienta spaţial la milimetru, şi nu scăpaţi vreo ocazie de a v-o pune în valoare.***
La un punct de răscruce în viaţă, mereu veţi prefera să vă alegeţi şi urmaţi calea cât de repede cu putinţă, fără aşteptări sau socoteli inutile.****

^{(*) De la această regulă nefăcând excepţie cea retrovizoare.
(**) Chiar dacă legea vă obligă la semnalizare.
(***) Fiindcă bicicliştii sunt cea mai eficientă amortizare pentru gropile şi canalele pe care le evitaţi la mustaţă.
(****) Deoarece asiguratul şi acordatul priorităţii sunt activităţi net inferioare virajelor bruşte şi depăşirilor în intersecţii.}

Ştiu, ştiu, drumurile sunt proaste, legile interpretabile, ceilalţi şoferi nişte dobitoci, iar bizoneria nativă se scutură instantaneu la trecerea graniţei, deoarece – nu-i aşa? – România e cea mai de cacao ţară. Iar oamenii civilizaţi pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc în trafic sunt nişte anomalii care trebuie trecute sub tăcere, la fel ca atunci când echipa preferată pierde la fotbal din cauza stării terenului, şi nimeni nu observă cu voce tare faptul ca adversarii n-au întâmpinat probleme în a înscrie mai multe goluri, în exact aceleaşi condiţii.

Vestea cea mai bună e că numai mulţumită vouă am învăţat să apreciez la justa lor valoare şoferiţele care mă încântă zi de zi cu aceleaşi giumbuşlucuri. Pentru că genele noastre nu sunt astfel clădite încât să fim capabile să manevrăm tone de fier, ceea ce înseamnă că poezia gafelor femeieşti e spontană şi simţită, aşadar mult mai preţioasă.

Partea cea mai distractivă a revelionului e nu beţia din timpul chefului, ci trezia de după. E vreo zi-două în care asupra evenimentelor sociale planează stânjeneala celor care pun cap la cap un puzzle cu sau fără piese lipsă al nopţii de dinainte. Iar anul ăsta cel mai mult mi-a plăcut multitudinea de bâlbâieli şi răspunsuri ambigue la întrebări de genul “Voi sunteţi împreună?” sau “Ai pe cineva?”. Unde să mai punem privirile ruşinoase aruncate cu coada ochiului, în încercările de a-l aţâţa pe celălalt să iniţieze discutia despre ce/cum/dacă o să mai fie în continuare, iar apoi năduful la gândul că dacă n-a zis nimic înseamnă că fie nu vrea, fie vrea prea tare, dar în mod sigur e fix varianta care pică cel mai prost, pentru că singurul motiv pentru care tace încurcat poate fi faptul că ştie să citească gândurile, şi nu vrea să supere.

Consider reţelele sociale virtuale un rău necesar. Pe de o parte, e într-adevăr trist că oamenii preferă simplitatea şi libertatea interacţiunii indirecte, dar pe de alta, sunt situaţii în care un astfel de cont prinde enorm de bine – păstrarea legăturii cu oameni de departe, hărţuiala muşamalizată etc. Iar reteaua mea preferată, sau răul cel mai mic din toate, e Facebook, datorită encriptării bune, respectării intimiţătii utilizatorilor, dar mai ales sclipirii de geniu care a apărut probabil în perioada asta a anului.

Un om şugubăţ spunea că urăşte sărbătorile de iarnă, fiindcă destrăbălarea sezonieră face ca destrăbălarea lui obişnuită să-şi piardă farmecul. Ei bine, eu percep lucrurile fix pe dos, prin prisma unui sadism copilăresc şi inocent. Fiindcă dupa ce fredonezi de unul singur la nesfârşit aceeaşi piesă, e plăcut ca măcar câteva zile pe an să cânte toată lumea împreună la refren.

Hai noroc şi să fim cu totii iubiţi in 2010, cu dramă nici prea multă, nici prea puţină – aşa, ca sarea în bucate.

Deoarece – nu-i aşa? – zilele astea ne îndeamnă la retrospecţie, am decis să pângaresc şi eu ceea ce pentru mine a fost o minunăţie de an, rezumându-l într-un bloc de text nefragmentat şi imposibil de citit.

Aşadar, într-o ordine pur haotică ce se vrea cronologică, eu în 2009:
m-am îndrăgostit, fiind absolut convinsă că n-o să-mi treacă în veci, şi-am plâns mult din cauza asta; am mers pe bicicletă prin ger de crăpau pietrele; mi-am făcut (un nou) blog; am plâns şi mai mult când mi-am dat seama că nu mai sunt îndrăgostită; am făcut autostopul prin Germania, Olanda, Belgia şi Franţa; m-am udat ca o puştoaică la clişee amoroase pariziene; am hotărât să mă las de alcool în exces; am făcut şi vândut mărţişoare; am cunoscut două fete extraordinar de diferite una de cealaltă şi ambele de mine; am declarat public că nu voi deveni niciodată vegetariană; am vizitat Praga pentru a cincea oara, şi nu mi-a spus nimic nou; am îmbrăţişat gratis; am cântat Natalie Imbruglia cât mă ţineau plămânii pedalând la răsărit; am început un lung şir de pete, cu una care mi-a ajuns pe conştiinţă; am dansat pentru mine; am devenit fotograf şi inginer (în ordinea asta); am avut o cvasi-criză existenţială; am trecut graniţa călare în şa; am vizitat din nou Praga şi-am fost dată pe spate de câte lucruri am descoperit; am primit cel mai cel compliment al vieţii mele – “un om atât de mare într-un corp atât de mic”; am retrăit anii de liceu dormind sub cerul liber înstelat, pe malul apei; am ramas împietrită în faţa celei mai monumentale privelişti a vieţii mele; am dansat frenetic, cu nesaţ; am primit cu pluguşorul franţuzesc; am simţit într-o săptămână cât alţii într-un an alături de copii surzi implantaţi şi familiile lor; am băut o bere cu Radu fără să rezonăm prea tare, şi o citro cu Copolovici, care e un super om; am dormit acasă la necunoscuţi; am organizat cel mai original festival din ţară şi-am descoperit o droaie de oameni de la tare faini în sus; am devenit vegetariană; am început un master; am rezonat incredibil de bine cu un om care pe hârtie nu promitea cine ştie ce; am încheiat lungul şir de pete cu încă una pe conştiinţă; am dansat până la leşin cu fostul care nu dansa; am coborât garda; am ballo-şit la televizor si nu m-am lăsat până n-am avut ce-am vrut; am primit cu pluguşorul spaniol; am pornit un curs de formare profesională la care sunt şi participant, şi organizator; am luat primul salariu “la alb”, din care prima cheltuială a fost un buchet de crini roz, pentru mama; m-am abţinut să nu mă îndrăgostesc; am savurat ca un copil fiecare fulg de nea din cea mai bogată iarnă de mulţi ani încoace; am pedalat prin nămeţi; am facut un cadou de Crăciun aproape cât de frumos mi-aş fi dorit; am îmbrăţişat strâns de tot cele doua fete atât de diferite care mi-au devenit prietene atât de dragi.

Trecerea în 2009 a spus multe când m-a prins în şa, singură, dar cu sufletul uşor ca un fulg şi cu privirea îndreptată spre cer. Iar revelionul ăsta îl voi petrece cu o mână de oameni apropiaţi, făcând abstracţie de cei din jur care nu contează pentru mine.

Ca rezoluţii pentru anul ce vine, îmi propun să râd, să plâng, să simt şi să fac cel puţin tot atâta cât în anul ce se-ncheie în curând. Detaliile de implementare sunt mult prea irelevante şi n-aş vrea să jignesc miracolul de-a trăi făcând vreo listă tradiţională.

Mulţi ani mie şi vouă! Cât timp dau de la mine, să fie fără număr. Pentru că viaţa are un fel aparte de a funcţiona: cu cât o împarţi mai mult, cu atâta se înmulţeşte mai tare.

Î: Cât de tare se distrează la o orgie oamenii care stau deoparte şi îi studiază pe cei care participă?

R: Cam la fel de tare ca aceia care amână să trăiască pentru că sunt prea preocupaţi de vieţile altora.

Ca un sfat de viitor: nu mai fiţi cioburi şi căscaţi ochii la bârne. Fiindcă acreala mea se tratează cu un somn bun, dar timpul vostru pierdut, în schimb, e incurabil.

Cel mai frumos lucru când eşti biciclistă iarna nu e sunetul zăpezii care scârţâie sub cauciucuri. Nu e pedalatul prin nea neatinsă, şi nici bucuria de a vedea alte urme de bicicletă, sau deziluzia când îţi aminteşti că tot tu le-ai lăsat cu câteva ore înainte. Nu e nici ghetuşul peste care aluneci cu ochii strânşi şi mâinile încleştate pe ghidon de frică, sau dezamăgirea trecătorilor din jur care se aşteptau să cazi grămadă. Nu e nici măcar momentul în care chiar dai cu posteriorul de pământ şi râzi în timp ce bălmăjeşti o înjurătură anatomic imposibilă. Sau amicul biciclist care-ţi trage căciula pe ochi şi de care te laşi trecută strada aşa, nevăzătoare, mergând cu şi pe încredere.

Cel mai frumos lucru când eşti biciclistă iarna e să treci prin nămeţi într-o seară albă şi frumoasă de duminică şi să dai de nişte copii care se joacă. Şi o mogâldeaţă de băiat să caşte gura la tine şi să-ţi spună uimit: “Eşti invincibilă!”.

Duminica trecută la ora 21:00, România şi-a închis urnele de vot şi Pandora şi-a deschis cutia. Tot omul de rând se întrece la cum să se plângă mai convingător, să reproşeze mai aprig şi să ameninţe mai definitiv, iar subiectele preferate de conversaţie sunt situaţia actuală deplorabilă din ţară şi schimbarea ce nu mai vine odată.

N-am pic de înţelegere pentru cei care se văd osândiţi la mai 5 ani de pus aceleaşi speranţe obosite în aceleaşi suite de chipuri trase la indigo, 5 ani de răsfoit aceleaşi ziare şi butonat aceleaşi posturi, în căutarea aceloraşi miracole neinventate. Fiindcă sunt oamenii care nu văd pădurea de copaci.

Istoria de gimnaziu ne învaţă că într-un stat democratic puterea o are poporul, iar aici intră inclusiv puterea de schimbare. Cât de neverosimil pare ca schimbarea să se propage de jos în sus, nu-i aşa? Dar ăsta nu e decât mirajul delăsării, fiindcă infinit mai greu de imaginat e un scenariu în care ea să pornească de sus în jos. Nimic valoros nu vine fără efort, şi e mare păcat că trece neobservat atât de usor.

De bine, de rău, duminică românii au făcut efortul de a alege. Într-o situaţie extraordinar de echilibrată, n-au strâmbat din nas şi ridicat din umeri la căldura caloriferelor, ci s-au informat (sau nu) şi au decis (sau nu), dar şi-au exercitat un drept fundamental într-un număr record. Iar pentru a avea o naţie cu cetăţeni şi preşedinte model, prima etapă e transformarea cetăţenilor, nu a preşedintelui. Ce mod mai bun de a trage un semnal de alarmă în mintea măscăricilor ce se vor lideri, decât a le arăta că nu doar dronele lor au un cuvânt de spus? Şi, în ciuda chefuielii insistente şi a declaraţiilor şugubeţe, mă-ndoiesc să fi picat chiar bine palpitaţiile, sutele de convorbiri telefonice, şi efortul suplimentar necalculat care a trebuit depus ca să se facă să iasă.

Istoria se scrie sub ochii noştri încăpăţânaţi, dar noi nu vedem prezentul de viitor şi schimbarea de evoluţie. Şi ne irosim potenţialul, depozitându-l cu mare grijă într-un loc uscat şi răcoros, în aşteptarea unui Mesia care întârzie să apară pentru că probabil procedează exact la fel cu al său.

Mi-o amintesc de parcă ar fi fost ieri: noaptea aia cenuşie de decembrie, una din multele în care mă hotărâsem să nu vin. Dac-ai fi ştiut cât sunt de vulnerabilă, oare m-ai mai fi chemat? Dar oare eu, dac-aş fi ştiut, aş mai fi venit?

Te priveam cu ochii umezi şi calzi. Nu ştiu dacă de la raceală, lumină, dorinţă, sau toate la un loc. Şi m-am făcut mică-mică şi roză în patul ăla mare-mare şi galben, şi deşi erau mai multe haine între noi ca niciodată, te-am simţit lipit chiar de sufletul meu. M-ai mângâiat pe păr, stângace ca un adolescent care se fereşte să spună prea multe prin atingerile sale. Nu ţi-am zis cât de intens e pentru mine gestul, şi cât ador să umplu în mintea mea tot spaţiul lăsat gol de minimalism. Fiindcă poate ai fi greşit la fel ca restul, imputându-mi egoismul în loc să-l laşi să te salveze. Şi te-am lăsat să crezi că tac de teamă, ca de fiecare dată când n-am făcut decât să îţi amân greşeala.

Ştii fracţiunea aia de secundă dinainte de generic? Cand mâna ţi-a încremenit in presimţirea că va fi trasă de acolo? Atunci am clipit repede ca să înnod realitatea cu lumea mea. Şi ti-am smuls mâna din umăr şi-am fugit cu ea afară, sărind din băltoacă-n băltoacă şi urlând ca o nebună până am simţit limbile Marelui Ceasornic cum îngheaţă şi se sfărâmă în mii si milioane de cristale mici şi fine şi mă lasă să retrăiesc momentul la nesfârşit. Iar tu stăteai proţăpit în poartă ca prostul adorabil ce poţi să fii şi în loc să strigi să-ţi aduc mâna înapoi mă rugai să nu mai umblu răcită şi desculţă prin noroaie. Şi-am venit să te îmbrăţişez râzând, cu ciorapii uzi şi murdari, cu cristale de timp în ochi, şi ţi-am cerut iertare pentru că am îndrăznit să opresc viaţa în loc pentru aşa o prostie. Iar tu mi-ai zâmbit înţelegător şi părinteşte, şi mi-ai închis pleoapele ca să le pot deschide la loc în realitate.

Atunci mi-am smuls mâna imaginară din păr şi-am plecat de lângă tine preţ de două lacrimi. De la răceala şi lumină şi dorinţă. Şi după ce-am privit cu toată ura de care sunt capabilă monstrul rotund şi necruţător de perete, i-am mulţumit pentru că fără el poate n-aş fi ştiut să-mi construiesc un ceas al meu atâta de frumos.

Sunt unele momente în care ţi-e mai mare dragul să mă vezi. Atunci sunt entuziastă, exuberantă, amuzantă, fermecătoare, complexă, zburdalnică, năzdrăvană, copilăroasă, şi te privesc cu atâta intensitate de parcă încerc să-ţi spun că, deşi îţi pot pătrunde în cele mai adânci cotloane ale sufletului, am toată răbdarea din lume să văd doar ce şi când vrei tu să îmi arăţi.

În acele momente îmi place să mă cred un curcubeu. Un mozaic de culori magice, ce, la fel ca orice întreg, valorează mult mai mult decât suma părţilor din care e compus.

Roşu. De la toţi băieţii cu care-am împărţit vreo părticică din trupul sau sufletul meu. Sau de la cei cu care mi-aş fi dorit, sau şi-ar fi dorit să o fi făcut. Şi îndeosebi de la marile iubiri pe care le-am trăit. Prima, frumoasă şi inconştientă, dizolvată de greşelile copilăroase pe care de ciudă şi nostalgie mă încăpăţânez să le repet uneori. Cealaltă, adâncă şi cutremurătoare, curmată din orgoliul pe care încă îl consider cel mai nobil şi de valoare defect.

Oranj. De la toţi prietenii, amicii şi cunoscuţii care mi-au înseninat vreodată o clipă sau mai multe din viaţă. Mai ales de la cea mai bună prietenă din copilărie, cu toate trăsnăile, râsetele şi lacrimile împărţite, şi cu toată ambiţia de care dăm dovadă ca să forţăm căile vieţii să ni se mai întâlneasca din când în când. Şi de prietenul cel mai bun de acum, cu toate miştourile, sfaturile dure pe care mă fac că nu le-aud şi dragul pe care se face că nu mi-l poartă, şi cu toată distanţa şi diferenţele dintre noi pe care o să refuz până în pânzele albe să le văd.

Galben. De la atitudinea pozitivă şi idealismul care înviorează şi inspiră, şi alături de ele toate celelalte calităţi cu care nu m-am născut, ci mi le-am educat. Şi de la gelozia şi invidia care încolţesc, rod în carne vie şi mucegăiesc, şi alături de ele toate celelalte defecte cu care m-am născut şi pe care îmi place să cred că mi le-am corectat.

Verde. De la naturaleţea la care n-o să renunţ în veci, si de la ţinerea de minte pe care n-o am şi care îmi permite să pătrund în orice nouă iubire sau prietenie cu mintea şi inima proaspete şi deschise. De la mirarea pe care am simţit-o ultima oară când m-am îndrăgostit atât de tare încat aşteptam cu orele în ger orice mic semn de afecţiune ce refuza să apară, de fericire că n-am uitat să simt. De la realizarea că am capacitatea de a mă abandona din nou oricând, şi de la discernământul care nu mă lasă să o fac. Pentru că undeva într-un colţişor îndepărtat verdele se întâlneşte cu roşul şi răsună în nişte vorbe înţelepte: “Nu oricine merită să îi oferi o iubire nebună.”.

Albastru. De la sângele care nu se face apă, adică familia căreia îi datorez viaţa mea de-acum. Cu bune şi rele, severitate şi drag, greutăţi şi bucurii, şi cu o sumedenie de lecţii pe care le-am învăţat, încă mai am să le-nvăţ, sau refuz să le învăţ vreodată.

Indigo. De la golul ce mă umple uneori, locul pe care nu mi-l găsesc, şi regretele şi apăsările pe care mi-aş dori să le am, ca să mă simt mai umană. De la răceala cu care mă pot pregăti pentru o lovitură astfel încât să nu doară, şi de la paradoxala bucurie amară pe care o simt când sunt luată prin surprindere de suferinţă.

Violet. De la rădăcinile mele, şi steaua sub care m-am născut şi pe care nu vreau s-o schimb, pentru că sunt mult prea copleşită de faptul că exist ca să-mi permit să emit pretenţii suplimentare. De la toate lucrurile în care cred şi cele în care nu cred, si esenţa parfumată la care ştiu că pot fi redusă într-o clipă şi de aceea îndrăgesc fără a clipi oamenii care nu o fac.

Sunt unele momente în care mă cred un curcubeu. Acum nu e nici pe departe unul din ele. E doar o seară gri de toamnă, cu un vânt care mă încremeneşte în uşă şi mă întoarce din drumurile pe care-aş vrea să le fac. E o adunătură de melodii colorate care mă răscolesc şi se strecoară pe langă timpan ca să vibreze direct în suflet.

Şi totuşi îmi place şi acum. Fiindcă e ploaia dinaintea curcubeului. Iar după orice nor se-ascunde soarele gata să mă facă să strălucesc.