Blogu` lu` ily

Îl mai ştie cineva pe Habarnam? Ei bine, la cât de entuziasmată am fost ieri să pun mâna pe o ediţie veche a cărţii, e cel puţin ciudat că a durat mai bine de o zi să o deschid. Am observat că mai nou am un blocaj psihologic când încep o carte nouă şi amân momentul pe cât posibil. Iar la prima pagină din Habarnam, când am rămas şocată de cât de direct a intrat în pâine, am înţeles şi de ce. Pentru că mi s-a acrit de introduceri de sute de pagini, de caracterizări şi descrieri interminabile ca pretext pentru trei capitole de acţiune propriu-zisă. E carte de copii, veţi zice, şi copiii n-au răbdare. Un pitic de om nu va rezista niciodată să te asculte cum îi povesteşti trei ore despre cât de bun eşti la leapşă, el te-a citit din trei secunde de fugă şi restul timpului i-a rămas pentru joacă. E rău? Dimpotrivă. Iar decizii proaste vor exista invariabil, aşa că tot ce poţi să faci e să greşeşti cât mai mult, ca să înveţi cât mai mult, şi să îţi îmbunătăţeşti cât mai tare rata de succes.

Nu, nu am gândit mereu aşa. De fapt de când mă ştiu, printre nenumăratele calităţi cu care nu pierd nicio ocazie să mă fălesc tacit, dar cât se poate de ostentativ, se află răbdarea. Şi eram cu atât mai mândră cu cât utilizând-o an de an, zi de zi, am dezvoltat-o precum un muşchi, pe care îmi plăcea nespus să-l încord ca să arăt cât efort ştiu să depun pentru o cauză nobilă. Însă treptat am conştientizat faptul că instinctele primare au rolul de autoconservare, şi nu-s interesate să înşele. Nu mai cred că e un mit faptul că oamenii pot şti din prima pe cine ar putea iubi şi pe cine nu, şi chiar am o prietenă care n-a greşit niciodată când s-a grăbit, dar pasienţele i-au ieşit cu atât mai prost cu cât a avut mai mult timp la dispoziţie să oscileze între gândeală şi răzgândeală.

Şi ce dacă mă aşteaptă o viaţă de desene animate şi decizii pripite? Măcar nu simt că-mi pierd viaţa aşteptând. Fiindcă acum ştiu că răbdarea e singura calitate care se dezvoltă pe măsură ce te dezvolţi şi tu astfel încât să nu mai ai nevoie de ea. Şi zău dacă văd la ce-aş mai putea-o folosi. O vrea cineva?

campionat la corectat viteză şi bămăleşi cu că procesorul e inima calculatorului? hai să vânezi ţânţari cu mine şi să-mi spui ce nu facem. somn de voie între 3 şi 5, cafea cu infim de puţin lapte şi enorm de multă scorţişoară şi oare unde încape atâta mâncare într-o fătucă aşa micuţă? purces la drum cu doar 4 ore întârziere şi scandal cu oameni cu toate doagele lipsă. zacere în soare şi campionat de cruce mustăcios şi fotbal şi trânte şi normal că-s bine, de parcă n-ai şti că n-am cum să mor, n-are ce să mă doară. mi-ai luat minţile mi s-a pus paaataaaa. tot nu văd porumbelul, dar uite dincolo lampa lui Aladin, şi chiar că parcă ar fi două fete ăia ce se pupă acolo, şi telefonul poate sune mult şi bine că noi suntem ocupaţi privind norii. 9 apeluri ratate şi ţevi în cap, şi goană, şi ce dacă moare soră-ta că eu trebe musai acum şi aici să mă vâr în urzici până la bărbie să culeg floarea *aia* a soarelui pentru draga de acasă, şi ce dacă moare soră-mea că trebe musai acum şi aici să stăm în vârful podului să privim apusul..

Da, ştiu. Un om înţelept spunea cândva că nu există creatură mai plictisitoare decât omul fericit. Dar o veni ea şi ploaia pe strada mea şi oi mai scrie şi cu haz, cândva.

Fost-a o lungă vreme de pustietate şi absenţă, iar stima pe care o port celor între 5 şi 10 cititori ai mei mă stimulează să umplu golul. Şi dacă tot veni (absolut întâmplător) vorba de stimulat şi goluri umplute, e un subiect pe care de prea mult timp vreau să îl ating – subtilitatea în muzici. Adică melodiile despre care nu se ştie dacă textierii au fost prea eleganţi pentru apropouri pe faţă sau pur şi simplu au scăpat freudian un sâmbure de apropo.

- “Come, my lady, come, come, my lady” (Crazy Town – Butterfly)
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud această frumoasă invitaţie nu mă pot gândi decât la ceea ce Ioana Bradea numea “organism multiplu”. Şi răspund firesc “Aşteaptă-mă, că vin.”.

- “She said ’Maybe there`s a bit of me waiting for a bit of you, baby’” (Hot Hot Heat – Middle of Nowhere)
Deşi e de apreciată buna creştere a domnişoarei respective, nu pare greu de ghicit la ce părticele se referă dumneaei.

- “M-am gândit să-i cer un număr, altfel nu se mai putea” (Pasărea Colibri – Canadiana)
Din filmul “cum spui tu şi la urmă mâncăm” avem cele 70 de lucruri pe care ştie să le facă femeia perfectă, numărul şi cartofii prăjiţi. Pe cerute, evident, nu pe luate cu forţa, căci puşcăria ustură.

- “I want you to fill my little world right up” (The Feeling – Fill My Little World)
Mult mai frumoasă ar fi fost metafora cu mica lume, de n-ar fi cântat-o doar un glăscior feminin, ci unul chiar de femeie. Problema e că dorinţa izvorăşte din alte străfunduri. Vorba cârcotaşlilor -nimic împotrivă, dar nici în comun.

- “God bless the child inside the girls of summer” (Aerosmith – Girls of Summer)
Ei, aici chiar avem o problemă serioasă. Imnul gagicelor văratice de pretutindeni nu doar face referinţă la pedofilie, ci îi şi dă binecuvântarea. Deloc cuşer, monşer.

- “When you see your unborn children in her eyes you know you really love a woman” (Bryan Adams – Have You Ever Really Loved A Woman?)
Fără a vrea să ştirbesc din farmecul “copiilor nenăscuţi”, ochii, nasul şi urechile nu sunt locurile ideale pentru a-i lansa. Părerea mea.

Iar lista rămâne mereu deschisă pentru sugestii.

Înger de lut, iar mi te înfăţişezi în chip de fluture proaspăt ieşit din cocon, prea buimac să înţelegi că nu e timp? Şi asta cu toate că paşii i-am repetat de atâtea ori încât îi ştiu şi-n vis.
Degeaba îmi încredinţezi spre tăiere aripile prost colorate, ca de nişte copii care mereu uită să folosească şi creioanele negre din cutii. Şi degeaba îţi dansează în vânt buclele pe care focul le mistuie fără să tresari, degeaba îţi râd în soare ochii pe care îi scot fără să scânceşti ca să pun două bucăţi de tăciune în locurile goale.
Degeaba îţi încolăceşti mâinile şi picioarele în jurul meu, în febrila îmbrăţişare a celui care nu poate să creadă că a fost rănit de propriul creator. Degeaba mă grăbesc să ţi le smulg şi să te cufund în smoala clocotită ca într-un botez negru şi dureros, în timp ce refuzi din naivă încăpăţânare să te zbaţi.
Degeaba sunt toate, căci mereu soseşte prea târziu clipa în care încep să te pictez la loc. Auzi vioara cum suspină? E vremea să mă întorc spre vocea somnoroasă care mă întreabă cum am dormit. Iar tu rămâi în urma mea, neputincios şi neştiutor, ca o omidă ce a uitat de unde vine şi încotro se îndreaptă.
Degeaba ţi-aş fi spus că n-are rost să revii. Ştiu că oricum ai să o faci.

A fost odată ca niciodată, peste nicio mare şi nicio ţară, o fată cam la fel de specială şi nemaipomenită ca şi oricare alta. Şi într-o bună zi, sau mai degrabă pui de dimineaţă, se făcu, netam-nesam, că graiul începu să-i piară.
Ştiut este faptul că femeia fără voce este ca bărbatul fără bijuterii, aşa că fata noastră suferi nespus pană când universul îi scoase în cale o tămăduitoare înţeleaptă. Nu mică îi fu mirarea când află de la aceasta cum că doftoriile din prăvălii nu o pot vindeca, iar singurul leac e să nu mai vorbească, nici măcar şoptit.
Astfel, fata din poveste a aflat de fapt că va rămâne mută pe vecie, iar toţi bărbaţii din viaţa ei au trăit fericiţi pană la adânci bătrâneţi. Şi chiar şi în zilele noastre se mai aude cum că undeva, cândva, ar fi vieţuit o femeie ideală. Una care tăcea si făcea.

Piesa e interesantă, genială pe alocuri.
Aplauzi.
Ai locuri bune, în faţă, pe mijloc, dar nu prea în faţă ca să nu pierzi din mişcări.
Finalul e apoteotic.
Aplauzi frenetic.
Extraordinar!

Şi cortina cade. Decorul se demontează. Actorii se retrag la vestiarele care fac din adolescenta zglobie o mamă obosită şi din prinţ cerşetor. Blestemul Cenuşăresei nu cruţă niciunul din rânjetele forţate, care se transformă în grimase chinuite.

Atunci când îi vezi pe actori pentru prima oară cu adevărat, magia se evaporă. Realizezi că sunt oameni, nu semizei. Au umerii împovăraţi de o cruce a lor, poate mai grea decât a ta, şi poartă în suflet greutăţile unei vieţi străine sufletului tău.

Apoi conştientizezi ce s-a întâmplat. Că junele prim a luptat cu reumatismul şi migrenele cronice ca să-ţi smulgă o tresărire. Că vrăjitoarea cea rea a uitat de îndrăgosteală pentru a putea rânji malefic copilaşilor din primul rând. Şi că, în fond, toţi artiştii şi-au lăsat grijile şi bucuriile proprii la garderobă pentru a putea, măcar preţ de câteva clipe, să trezească alte griji şi bucurii în spectatorii amorţiţi după goana de zi cu zi.

Artistul este acel animal care pune mai presus de sine trăirile unor necunoscuţi, se hrăneşte cu aplauze şi are pielea tăbăcită de judecata nemiloasă la care este constant supus.

_{*titlu inspirat din replica “Dacă eşti artist, ai să ne cânţi!”, din piesa “Am ce am cu poliţia” a Teatrulul Municipal al Unui Actor din Chişinău}

Bombardată de prea multe surse de inspiraţie şi tremurând sub ameninţarea primăverii ce pândeşte după colţ, pocăita din mine nu se dezminte şi revine cu o postare motivaţională, aşa, ca pentru noi începuturi. Vă prezint aşadar cele zece porunci în versiunea lor revizuită şi schingiuită şi vă doresc un debut de anotimp aşa cum v-aţi dori şi voi înşivă dacă nu aţi fi prea ruşinoşi şi cumpătaţi.

1. Banul nu este Domnul Dumnezeul tău, caută-ţi alţi Dumnezei în afara lui. Poţi să crezi în soare, în lună şi stele, în zâmbetul unui copil, în zambile, vişine sau dovleac copt. Dar nu te închina la zeul capitalist orb şi rece care împietreşte suflete pe capete şi omoară speranţe cu nemiluita.

2. Fă-ţi idoli din oamenii de pe stradă, din persoanele celebre, chiar din personajele de basme. Însă nu te închina lor, ci învaţă de la ei. Fiecare are o poveste din care poţi desprinde un tâlc doar al tău.

3. Să iei numele Domnului în deşert. Ba chiar şi al Doamnei şi, de ce nu, al Domnişoarei. Satirizează, critică, ironizează şi râzi de tot ce te-nconjoară ca să fii sănătos pe dinăuntru. Iar mai presus de toate, nu uita să îţi îngăduieşti să faci băşcălie de propria persoană.

4. Adu-ţi aminte de tine şi odihneşte-te cum se cuvine. Poţi să ai carieră, o căsnicie, copii, obligaţii cât încape – nu există ca la sfârşitul zilei să nu-ţi poţi permite câteva minute pentru propria persoană. Reflectează, surâde-ţi, iubeşte-te – cine să o facă mai bine decât tine?

5. Cinsteşte pe cei care te-au făcut. Nu uita de unde ai plecat şi revizitează mereu toţi oamenii care poate acum îţi par caraghioşi sau incomozi, aidoma unei hăinuţe prea mici şi prea strâmte, dar care ai fost cândva.

6. Să nu ucizi. Speranţe, dorinţe, entuziasm. Copilul din tine sau cel din alţii. Sentimente. Şi cel mai important, nu-ţi ucide timpul drămuit. Ai grijă în ce, şi mai ales în cine îl investeşti, pentru că e cel mai preţios dar de care dispui.

7. Să fii desfrânat, dar cu cap. Alege-ţi cumpătat viciile, principiile şi ideile fixe, şi tinde spre autoconservare, nu autodistrugere.

8. Să nu furi, ci să ceri. Cere un sărut, un compliment, un zâmbet, o privire. Ţine minte că orice ţi se dă de bunăvoie valorează mai mult decât ce îţi iei forţat. Şi nu uita să dai înapoi fără să te laşi furat, ca să rămâi cu fruntea sus şi inima uşoară.

9. Să minţi, atâta timp cât o faci frumos. Minte-te în fiecare zi că eşti superb, unic, că ai noroc cu sacul şi că meriţi ce e mai bun pe lume. Şi, din când în când, minte şi pe un altcineva special la fel.

10. Să nu te aştepţi la nimic, dar să îţi doreşti totul. Să speri şi să tânjeşti. Să te vezi împărat bărbos, acrobat la circ, explorator al junglei, dramaturg ilustru, politician cinstit sau tătic iubit. Pentru că nu se ştie unde te poartă curentul vieţii şi ce realitate îţi pune în braţe. Da, eşti un biet muritor, însă visele tale sunt invincibile, mai ales dacă sunt de neatins.

Rar mi se-ntâmplă să vreau să postez ceva ce nu-mi aparţine, aşadar când o fac se prea poate să-mi fi picat cu atâta tronc încât să nu mă intereseze câtuşi de puţin indignarea celor care se aşteaptă să se poată lua la harţă cu autoarea.

Aşa că iată ce are eterna mea febleţe (cu atât mai valoroasă cu cât nu e vreo bunăciune) Marin Sorescu de spus despre gândirea pozitivă în romanul “Trei dinţi din faţă”:

“El vedea părţile bune la fiecare om, asta îi sărea lui în ochi mai întâi – ce avea individul mai ales. Îşi cultiva latura asta: descoperirea părţilor pozitive ale oamenilor. Şi-o cultiva vast şi sistematic, tocmai din cauza spiritului său critic extrem de dezvoltat, care, lăsat la voia întâmplării, adică dacă i se dădea frâu, ar fi făcut praf şi pulbere din oricine, oricât de plin de calităţi. Semizeu să fi fost, şi-l desfiinţa în trei minute, îl rădea. Îi găsea călcâiul lui Ahile şi începea să-l roadă de acolo. Asta ar fi însemnat desfiinţarea universului, încetul cu încetul… Iar spiritul distructiv ar fi ajuns, până la urmă, la el însuşi… Or, Tudor nu voia să se sinucidă.”

Socotiţi-vă, aşadar, dacă nu v-ar face mai mare plăcere să vă înconjuraţi de pahare mai degrabă pline decât goale (bineînţeles, dansatul pe stradă cu pleata în vânt e opţional şi încurajat, ca orice altceva, doar în moderaţie).

Şi ca să nu vitregesc de tot postarea de contribuţia proprie, închei cu o vorbă de duh născocită într-un moment de-a dreptul tantric, ce merge pe subiect infim mai bine decât nuca-n perete:
Perfecţiunea nu e decât totalitatea calităţilor şi defectelor care ne plac.

Dragul meu,

Era a doua jumătate a lui septembrie când am aflat de existenţa ta, deşi nu erai încă aici, şi abia la începutul lui octombrie am ajuns să te văd pentru întâia oară. În dragoste la prima vedere n-am crezut niciodată, dar ţin minte limpede că încă din primele clipe m-ai făcut să simt că sunt exact unde mi-e locul şi că nu-mi doresc nimic altceva.

A urmat timp tot mai mult petrecut împreună, cu perioade în care ne intersectam aproape zilnic. Iar tu, chiar dacă mă vedeai cu alt băiat de fiecare dată, nu mi-ai cerut deloc socoteală şi m-ai primit mereu cu braţele deschise, probabil alimentat de faptul că, indiferent ce s-ar fi petrecut în timpul zilei, seara tot la tine veneam.

Apoi inevitabilul s-a întâmplat şi ai început să devii tot mai cunoscut. Nu e drept că îmi doream în secret să fii doar al meu, cât timp nici eu nu-ţi eram în întregime fidelă. Totuşi am simţit un mare gol în stomac când am auzit că ţi s-a dat poreclă formată din iniţiale, ca unei vedete de peste hotare. Şi aici ştiu că greşesc, tânjind după obscuritatea de la început, fiindcă mi-amintesc de cele citite cândva pe un forum. Fiind adusă în discuţie comercializarea unei trupe, un fan fidel îi reproşa unui fan dezamăgit că n-ar fi spre binele trupei dacă ar rămâne ascunşi cântând unei mâini de oameni într-un subsol mucegăit – şi câtă dreptate avea.

Acum, deşi nimic nu mai e la fel, sentimentele mele pentru tine au rămas neschimbate. Retrăiesc cu drag momentele de la început, când simţeam că găsesc o lume a mea în tine, dar nu uit să mă bucur de faptul că ai crescut şi numele tău circulă pe buzele tuturor. Şi din când în când îmi place să uit de distanţa ce ne desparte şi să creez alte amintiri frumoase – cum ar fi diseară şi la noapte, când voi fi numai şi numai a ta. Promit să mă dau ţie trup şi suflet şi să las egoismul deoparte când vine vorba ca, inevitabil, să te împart cu restul lumii.

A ta mereu,
ily

Pupa-mi-aş blogul, ciupi-l-aş de obrazul bucălat, da-i-aş o palmă la popou şi scuipa-l-aş să nu-l deochi, cu tot cu anişorul său împlinit cu tot! Pentru că, după alte încercări mai mult sau mai puţin reuşite izvorâte din entuziasm adolescentin sau răbufniri emoide, îl consider un experiment drag mie tare reuşit.

Consider că nu e nici greu, nici neobişnuit să ştii să zâmbeşti sau să gândeşti. Ce-ţi oferă cu adevărat valoare e să fii capabil sa le împleteşti şi să le faci deodată pe amândouă. Şi uite aşa s-a născut ciupercuţa mea, din nimic altceva decât dorinţa sinceră de a crea o mică platformă de interacţiune a persoanelor care zâmbesc gândind, sau gândesc zâmbind.

A crescut inima în mine cu fiecare comentariu pertinent acceptat, şi cel mai mult creşte cand mă gândesc că nu a fost nevoie să resping niciunul. M-au bucurat toţi oamenii care m-au aprobat, şi chiar mai tare cei care m-au contrazis. Iar cel mai fain şi mai fain m-au făcut să mă simt discuţiile faţă-n faţă pornite de la unele articole.

Evit patetismele pe cât posibil, dar o dată în an îmi pot permite să mulţumesc cu umezeală şi căldură – în ochi şi în suflet, bineînţeles. Celor care m-au citit, virtual sau la o citro. Celor care şi-au rupt din suflet câteva rânduri, câteva clipe, sau câteva clipiri. Iar celor care nu mi-au gâdilat orgoliul făcându-şi simţită prezenţa, le mulţumesc cât de clişeic pot eu pentru că există. Fiindca niciodată nu vor fi prea mulţi gânditori zâmbăreţi sau zâmbăreţi gânditori pe lume.