Blogu` lu` ily

Nemţii fumează puţin, nu sunt adepţii excesului de băutură, fac multă mişcare şi se înghesuie să consume alimente bio. Când vine vorba de corpurile lor, sunt un model de disciplină şi de îngrijire. Şi la prima vedere te fascinează şi-ţi iau ochii, ca un aranjament de cadouri impecabil ambalate sub bradul de Crăciun. Unde poate ai fi vrut şi tu să aşezi şi tu unul, dar ai îndoit puţin strâmb hârtia, sau te-ai încurcat în scoci, sau la magazin nu mai aveau decât fundiţe verde-pădure-vara, când mai frumos ar fi mers un verde-dumbravă-primăvara.

Când eşti înconjurat de nemţi, poţi să ai ghinionul de a fi diferit. Se poate întâmpla să ai balansul de culoare uşor modificat la monitor ca să nu-ţi consumi şi ultimele resurse oftalmologice, să îţi faci ceai într-o cană de 400ml, să verşi puţină supă pe tavă în timp ce te plimbi cu ea prin cantină. Nimic nu se compară cu mirarea neamţului, cu pornirea cu care îţi sare în ajutor şi îţi dă sfaturi ca să revii în cuibul călduţ al uniformităţii. Fiindcă nimic nu entuziasmează naţia asta aşa de mult ca ocazia de a absoarbe încă un individ, ar spune unii, probabil mai degrabă o nouă confirmare că totul e aşa cum ar trebui să fie.

Dincolo de aparenţele unui popor incredibil de puternic şi de încrezător în acele forţe proprii zace o nesiguranţă de sine imensă – doar aşa se poate explica nevoia asta patologică de a aplatiza, de a vedea orice diferenţă ca pe un defect, ca pe o problemă care trebuie urgent şi eficient rezolvată.

Da, e frumoasă imaginea cadourilor perfecte de sub brad, mai că ai face-o vedere şi ai trimite-o rudelor îndepărtate şi cunoştinţelor cu care nu prea ţii legătura. Dar problema e dacă te mănâncă să desfaci ambalajele, şi normal că te mănâncă, iar atunci când o faci vezi dincolo de fiecare aceeaşi cutie, de exact aceleaşi dimensiuni, şi cu exact acelaşi conţinut. O pereche de ciorapi, practici, călduroşi, rezistenţi. Dar gri. Şi cine-şi doreşte să aibă un dulap plin de zeci şi sute şi milioane de perechi de ciorapi gri?

O lume în care suntem toţi la fel de frumoşi, deştepţi şi interesanţi nu ar fi decât o lume în care suntem toţi la fel de urâţi, proşti şi plictisitori. Mulţumesc frumos, dar mă lipsesc. Şi sunt mult mai fericită la orice oră din orice zi cu colecţia mea de şosetuţe colorate; chiar dacă o fi ea mai greu de sortat şi întreţinut, măcar produce un strop de bucurie şi dă culoare unor zile care şi-aşa-s ele de la sine destul de gri şi triste.

Oricât de trăită şi umblată pentru o puştoaică de 25 de ani m-aş fi crezut, recunosc că până foarte recent n-am simţit cu adevărat atât de des întâlnita ruşine de a fi român/româncă.

Ce s-a schimbat de curând? Ei bine, au apărut următoarele două campanii publicitare, de care singurul motiv că n-aţi auzit ar fi că locuiţi într-o grotă, caz în care mă întreb de unde drac v-aţi tras conexiunea la net.

Ciocolata ROM propune să-l şmecherim pe Gogu ca să nu mai spună că românii îs nespălaţi şi furăcioşi. Chiar dacă îs.

Agenţia publicitară Graffiti BBDO încearcă să momească turiştii străini prin imaginile unor români excepţionali.

Toate bune şi frumoase de n-ar fi fost însoţite de fireştile reacţii negative. N-aş prea dori să redirecţionez înspre respectivele articole mulţii mei trei cititori, aşa că o să trebuiască să mă credeţi pe cuvânt că au fost numeroase şi vehemente. Că nu suntem deştepţi şi că ăia de la Rom chiar cred oare că aşa peste noapte schimbă un popor întreg, şi că ce legătură are ceva lache de acu jde ani cu turismul de astăzi din ţară, mai ales dacă nu-l cheamă Ţepeş Vlad. Ce mai, argumente unul şi unul, cu atât mai convingătoare cu cât vin din partea unor, nu-i aşa?, formatori de opinii.

Pentru că de când cu explozia asta a interneţilor şi a reţelelor sociale nu mai putem pur şi simplu să ne bucurăm sau nu de ceva. Musai să ne exprimăm orice părere şi să fim infinit mai mândri de acolo din vârf de scaun de validarea celor care sunt de acord cu noi decât de efortul celor care chiar clădesc ceva, cu riscul de a da cu capul.

Practicanţilor de critică neconstructivă care uită să se întrebe ei ce contribuţie mai brează şi-au adus, când vă aud/citesc înţeleg ruşinea de a fi român. Aveţi dreptate că ţara noastră nu e motiv de fală sau destinaţie de concediu, dar asta doar fiindcă e plină de oameni ca voi, care sabotează orice iniţiativă. Cei mai răsăriţi dintre români au emigrat demult, scârbiţi de atâta negativitate. Iar faptul că voi alegeţi să rămâneţi într-un mediu de care abia aşteptaţi să vă plângeţi nu vă face deloc cinste. Nu mai e demult ca pe vremea răposatului când plecau doar cei mai bogaţi, cei mai frumoşi, cei mai inteligenţi şi cei mai buni înotători – azi te descurci cu un act de identitate şi un dram de voinţă, iar voinţa e opţională.

Soluţia? Simplu, tăceţi naibii din gură. La nivel avansat, puteţi chiar să încurajaţi în loc de a da cu parul. Poate aşa nu mai simt nevoia să plece oamenii cu adevărat capabili, şi o să aveţi şi voi cu ce să vă lăudaţi în loc să vă plângeţi. Şi cine ştie, poate şontâc-şontâc uităm şi noi cum e aia să ne fie ruşine că suntem români.

‎

Cu toţii am văzut exemple de evoluţie din lumea animalelor care ne-au lăsat cu gura căscată de cât sunt de eficiente şi ingenioase, gen flori care seamănă cu o pereche de ochi, insecte care imită o frunză sau o crenguţă, şi câte şi mai câte. Însă la polul opus se află creaturi de care nu poţi să nu te miri că n-au ieşit încă din ecuaţia vieţii pe planetă de cât par de inapte. Urmează un top 5 de astfel de specii.

5. Ţânţarii
Just, se pot mândri că au numeroase creaturi mult mai impunătoare şi mai inteligente la degetul mic. Dar dispun de nişte resurse pe care nu le utilizează deloc eficient, cum ar fi energia investită în bâzâit care îi face uşor de detectat şi eliminat, dar poate cel mai valoros exemplu fiind puterea pe care o deţin asupra unei specii mega-inteligente, cum suntem noi. Sunt convinsă că dacă mâine un şef de trib al ţânţarilor ar propune instaurarea unei taxe de protecţie în sânge pentru oameni, majoritatea ar fi bucuroşi să renunţe la şedinţele de balet la ora 3 dimineaţa cu ochii buhăiţi şi un şlap în mână, şi s-ar înghesui la donaţii mai ceva decât la Crucea Roşie. Şi totuşi se încăpăţânează să rămână adepţii unui sistem arhaic care le răreşte rândurile noapte de noapte.

4. Pinguinii
Până şi oamenii, care şi-au construit atâtea legi şi reguli morale asociate cu monogamia nu prea reuşesc să o ducă la bun sfârşit. Dar uite că le iese unor păsări şoade care sunt atâta de reduse încât nici să zboare nu pot. Da, împerecheatul ăsta pe viaţă e frumos şi romantic şi foarte bine că pinguinesele îşi pot atârna liniştite cearşafurile de garduri după noaptea nunţii. Şi totuşi e împotriva dorinţei de a procrea consecinţa normală că probabil undeva pe la 90% din pinguini fac sex de calitate atât de slabă încât îţi vine să-i scuturi puţin de gulerul de la frac şi să-i îndemni “Experimentează, puiule, experimentează!”.

3. Câinii
Oricât de fană loialitate aş fi, tot mă doare mintea când aud de toate exemplarele care îşi petrec ziua schelălăind şi aşteptând lângă uşă cât timp stăpânul e plecat la muncă. Vreo 9-10 ore pe zi de depresie şi stres sună ca o rutină care nu poate avea ca rezultat decât transformarea câinilor în cea mai sinucigaşă specie a planetei. Pentru nişte animale chipurile atât de inteligente e o mare ruşine să se blocheze în ea, în condiţiile în care probabil până şi Gigi Becali pus într-o situaţie asemănătoare s-ar prinde în cele din urmă că stăpânul se întoarce acasă la finele fiecărei zi.

2. Muştele
Sigur, te-ai aştepta ca o specie care şi-a găsit o astfel de sursă de hrană comună şi uşor disponibilă să fie relativ descurcăreaţă. Dar cei dintre noi care la un moment dat în viaţă s-au enervat după ce o muscă s-a izbit de geam jumătate de oră ştiu că nu e aşa. Pentru că şi atunci când deschizi geamul musca insistă să încerce să iasă tot pe unde a dorit dumneaei de la bun început. Şi chiar dacă faci un gest frumos de ghidare al bietei insecte către crăpătură, ea te ocoleşte graţios şi se întoarce de unde a plecat. Ţinând cont de faptul că geamurile de sticlă au apărut cu mult după naşterea primei muşte din rai, înseamnă că e o specie care s-a dezvoltat încât mai degrabă rezistă la ore de automutilare decât detectează un amărât de curent de aer – adică o evoluţie strâmbă şi care numai a adaptare la mediu nu miroase.

1. Oamenii
E cel puţin uimitor că din câte ştim suntem singura specie care a evoluat suficient de inteligentă încât să construiască arme de distrugere în masă. Şi a făcut-o. Şi nu oricum, ci pentru autodistrugere, că doar nu s-ar înjosi la acte de cruzime împotriva animalelor, bietele de ele. Unde mai pui faptul că nici nu ne putem lăuda că încredinţăm celor mai inteligente exemplare controlul asupra lor.
Şi poate ar fi bine dacă ar fi doar atâta şi am pieri civilizat pe graiul nostru, dar uite că otrăvim apa, aerul, solul cultivat – pe scurt, tot ce prindem. Acuma departe de mine gândul de a fi evanghelista ecologiei, cu care, recunoaşteţi, nici voi nu vă omorâţi, că altfel în loc de bloguri pe interneţi aţi citi acuma picturi rupestre la lumina lumânărilor de seu. Dar măcar musca are bunul simţ de a se autovătăma prin nişte acţiuni de rezultatul cărăra pe elefantul din Thailanda îl cam doare la pateu.
Uite aşa se face că am lansat o joacă de-a dumnezeu din care în niciun caz n-o să ieşim câştigători noi, ci maxim gândacii pe care îi strivim noaptea în bucătărie cu tot elanul de care poate da dovadă cea mai evoluată specie. Doar că se pare că evoluţia dusă la extrem seamănă mai degrabă a involuţie, şi la scală universală ne curg mucii în gură mai abitir decât tuturor retarzilor planetei la un loc.

Nemţii au salarii mari, au reguli bine gândite de care se ţin, au familii frumoase, parcă dezlipite dintr-o reclamă. Au atâtea de te doare mintea când te pui să le numeri, şi te întrebi de câte ori or fi stat la coadă pentru ele.

În schimb nemţii nu au suflet. Nu ştiu ce au ei în locul ăla, probabil un bratwurst. Sau un sloi mare de gheaţă. Dar suflet în mod sigur nu.

La nemţi ai şanse să bătătoreşti străzile o zi întreagă fără să ţi se întoarcă macar unul din zeci de zâmbete. Sau să te plimbi zile la rând, chiar săptămâni, fără să vezi vreun el şi o ea care se sărută focos, sau măcar doi ei sau două ele care se îmbrăţişează cu drag.

La nemţi poţi să mergi la un chef şi să nu auzi decât întrebari de interviu toată seara. Să fii omenit cu mâncare, băutura, voie bună şi cam orice mai puţin omenie. Fiindcă toţi cei din jur se uită prin tine, nu în tine sau măcar la tine.

Nemţii sunt foarte individualişti şi posesivi cu spaţiul lor personal. Rareori privesc în stânga şi în dreapta pe stradă. Poţi locui la parter şi să îţi treacă zeci de maşini şi de pietoni pe lângă geam fără să îţi observe cineva prezenţa. Prezenţa ţi-e observată eventual în vreun magazin dacă îţi pui produsele pe bandă înainte să termine ei să şi le aşeze, chiar dacă le-ai lăsat loc suficient.

Iar dacă vei încerca să comunici vreunui neamţ măcar un sfert din tot ce simţi, vei fi întâmpinat de ochelari de cal şi de o mândrie care dă în ridicol. Din fericire, nu de fiecare dată. Se mai întâmplă să nimereşti un suflet rătăcit ca şi al tău care să se lumineze preţ de câteva clipe, cât se descarcă. Şi îti povesteşte de atunci când era la o prietenă acasă, şi ea i-a spus că se întoarce imediat, că e ora cinei. Sau când, după toate dăţile când i-a facut cinste în oraş altei prietene, a întrebat-o ea de ce nu-i face niciodată cinste la rândul ei, iar răspunsul a fost “Păi mă gândeam că din moment ce mănânci aşa de des la mine acasă, suntem chit.”.

Să nu credeţi că-s aşa de răi nemţii, au şi ei părţile lor bune. Probabil mai multe, dar una mare şi lată am văzut eu – te fac să apreciezi toate chichiţele tipic româneşti care nu demult te scoteau din sărite. Mă jur pe roşu că dacă ajungeţi să staţi mai mult de o lună pe la nemţi o să vă vină să pupati toate gropile si noroaiele de pe drumuri, şi o să vă fie mai mare dragul de vânzatoarea acră de la non stop, că măcar ea când v-a înjurat din priviri că îi întrerupeţi convorbirea telefonică deosebit de importantă a dat dovadă de ceva emoţie. Şi altfel o să priviţi sărăcia din jur dacă veţi înţelege că ea ne-a dat capacitatea să ne bucurăm de bucuria celor din jur atunci când împărţim din puţinul nostru cu ei.

În încheiere, am o propunere. E adevărat ca nemtii îşi exploatează foarte bine potenţialul turistic, dar eu simt că există o resursă imensă de care nu se profită. Şi mi-ar plăcea să nu mor fără să văd Germania consacrată ca şi destinaţie de pelerinaj pentru oamenii care cred că nu mai pot sa simtă. Pentru că, oricât de morţi pe dinăuntru ar fi, atunci când vor ajunge aici.. se vor simţi fix aşa.

P.S. Şi – între noi fie vorba – nici berea lor nu e atât de grozavă pe cât o cred ei.

Ieşită într-un birt la un film. Fostu-mi poziţionat strategic între mine şi altă gagică. Nu mă pot abţine de la a remarca atitudinea lui nonşalantă şi totodată uşor posesivă.

Eu: “Cum stai, zici că eşti un peşte ce ne-a scos la produs!”
El [fluturând sugestiv din mână către un client imaginar]: “Asta [arată spre mine] – 50 de lei! Astalaltă [arătând spre fata de lângă].. ”
[urmează o scurtă pauză în care pare a se socoti, şi ambele întoarcem capul către el cu fulgere în priviri]
“.. tot 50 de lei!”
[moment în care ambele chicotim, mare voie bună mare]
Eu: “Îţi dai seama cum ai evitat la milimetru o palmă. Fie din stânga, fie din dreapta, tot o încasai!”
El: “Îmi dau. Dar ce nu vă daţi voi seama e că puteam să zic şi un leu atâta timp cât ziceam la amândouă la fel..”

- articol scris ca preambul la o mai lungă polologhie pe această temă care va urma -

De ce sunt oamenii nefericiţi? Fiindcă niciodată nu se mulţumesc cu ce au. Însă mai nou nici nu mai fac eforturi să tindă spre fericire, spre perfecţiune. Nu îmi dau seama când şi de ce s-a petrecut trecerea, dar simt că trăim într-o eră în care a oamenii caută cantitate, nu calitate, cum ar trebui.

Pe măsură ce urcăm în piramida lui Maslow, aflăm că omul are următoarele nevoi:

1. Nevoile fiziologice.
Mâncarea. Se mănâncă atât de mult cât se poate din tot ce se poate, şi fosforescent să fie, atâta timp cât eticheta spune că e comestibil. La restaurant revenim dacă porţiile au fost mari, nu ingredientele proaspete. Sărbătorile şi mesele în familie sunt considerate reuşite doar însoţite de indigestii. Nu se mai serveşte tort de 3 ori pe an, ci o dată la trei zile.
Sexul. Aici selecţia naturală a dispărut complet, iar loialitatea şi fidelitatea sunt concepte demodate de care poate să-ţi fie cel mult ruşine. Majoritatea oamenilor e atât de preocupată să se împrietenească la orizontală cu tot ce mişcă încât selecţia naturală a dispărut complet. Nimeni nu iese din aceleaşi trei replici de agăţare şi aceleaşi două poziţii, pentru că viteza cu care se schimbă partenerii nu permite asta.
Odihna. Asta e o treabă oţâră mai complexă, deoarece oamenii moderni duc, în general, lipsă de somn. Însă nu şi de lâncezeală în restul zilei, când sunt “treji”. De aici sedentarismul, lenea şi aversiunea faţă de orice tip de mişcare. Unde mai pui şi faptul că petrec mult prea multe ore în situaţii care îi amorţesc emoţional.

2. Siguranţa.
Nevoia de prea multă siguranţă duce la situaţii de-a dreptul absurde. Centura de siguranţă devine scuză pentru condusul cu mult peste viteza permisă. Oamenii preferă să se baricadeze în casă la sfârşitul zilei în loc să facă o plimbare. Pentru orice activitate pe care o desfăşori se găseşte o poveste despre cineva care a păţit-o care să te sperie şi descurajeze. Sunt farmacii la tot pasul pentru că au o sumedenie de clienţi abonaţi la droguri legale, de mult prea multe ori “preventiv”. Există ţări în care se moare pe capete de SIDA sau malarie, dar americanii pompează medicamente la greu în copiii lor pentru sindromuri fictive.

3. Apartenenţa la grup.
Mai nou, valoarea unui om se măsoară în numărul prietenilor pe care îi are, nu în cât de faină e o mână de apropiaţi care ar trece prin foc pentru el. Eşti ciudat dacă nu schimbi frecvent cercul în care te învârţi, dacă nu ai cont pe toate reţelele sociale care s-au inventat vreodată, şi sute de prieteni pe hârtie, dar cu care nu interacţionezi nici măcar cât de un “la mulţi ani”.

4. Aprecierea.
Aici ar fi mult de scris, dar degeaba. Oamenii trebuie să se facă placuţi tuturor cu care intră în contact, să creeze impresii bune despre ei cu orice cost. Pupincurismul şi linguşeala sunt la ordinea zilei, cu preţul renunţării la principii şi valori. Un fel de prostituţie, doar cu cu altă activitate prestată şi altă formă de monetizare.

5. Realizarea individuală.
Nu mai sunt la modă indivizii excepţionali, geniile, persoanele care excelează într-o anumită chestiune. Toţi sunt experţi de duzină în toate domeniile posibile, pentru că au citit la viaţa lor o prefaţă de roman, trei citate de filosofie şi au văzut patru tutoriale pe interneţi. Cea mai tare formă de realizare în ziua de azi este să dai lecţii altora, chiar dacă nu ai pus în viaţa ta mâna să faci lucrurile despre care vorbeşti.

Ia o pauză. Judecă şi singur dacă “mai mult” chiar înseamnă “mai bine”. Şi întreabă-te cu cât eşti mai aproape decât ieri de a fi fericit.

Cine mă cunoaşte ştie că sunt orice numai materialistă nu, greu spre imposibil de cumpărat şi nu am nici pe departe filme de a fi întreţinută.

Astea fiind spuse, am o problemă ce mă râcâie rău în ultima vreme: mulţimea de masculi ce nu-şi permit multe decât în materie de pretenţii. Deoarece ei câştigă undeva pe la 1000 – 1500 de lei pe lună, dar caută femeie care să ştie să gătească şi ducă o gospodărie în spate.

Nu mă tem nici de coada cratiţei, nici de a măturii. Dar dacă dă universul să aduc mai mulţi bani în casă decât tine, tot ce pot să spun e: ai face bine să începi să aduni reţete din vecine.

Atât.

Noi suntem mereu conectaţi şi mereu informaţi. Gândim şi ne răzgândim, aplicăm psihologia, psihologia inversă, şi inversul ei. Putem deduce, induce, reduce şi seduce, sau cel puţin ştim unde se găseşte un tutorial care explică procedeul pas cu pas.

Noi suntem liberi. Ne petrecem viaţa alergând şi relaxându-ne contra cronometru. Iubim în afara programului de lucru şi de sărbătorile legale. Şi mereu există mai multe lucruri pe care ne-ar plăcea să facem, dar nu avem timp, decât cele pe care le facem, deşi nu ne plac.

Noi avem mintea deschisă. Înţelegem, tolerăm, nu judecăm şi ne ferim de stereotipuri. Ne ajutăm aproapele. Deschidem geamul maşinii când înjurăm, şi tragem perdeaua când facem dragoste. Ne ferim de oglinzi, nu prelungim contactul vizual, şi ocolim elegant întrebările incomode.

Noi suntem lecţia de viaţă a generaţiei viitoare. Suntem tineri şi nu ascultăm de nimeni pentru că totul ni se cuvine. Şi ştim asta fiindcă aşa ni s-a spus.

Dragi cititori,

De când am început să scriu pe blog visam la asta. Vedeam că alţii au reuşit, şi eram sigură că e doar o chestiune de timp. Au fost dimineţi în care m-am trezit plină de optimism, crezând că a venit ziua cu pricina. Şi totuşi, universul refuza să coopereze, şi momentul nu mai venea. Oamenii apropiaţi m-au încurajat şi au crezut în mine, dar au fost câteva alarme false care mai mult m-au zguduit, şi nici nu îmi dau seama când sau cum, dar cert e că am încetat să mai sper, şi visul s-a dizolvat încet-încet.
Însă azi s-a produs ceva neaşteptat. Am cules într-un final roadele muncii de un an şi jumătate. Parcă nu mi-a venit să cred şi încă mai am impulsul de a mă ciupi ca să văd dacă e adevărat.
Ştiu că e imatur să mă laud cu asta, dar am atâta bucurie şi mândrie în suflet încât nu pot să o ţin doar pentru mine. Aşa că vă prezint tuturor primul meu hater.

A voastră, mereu disproporţionată,
ily

E lucru ştiut că multor bărbaţi le este subdezvoltată gena discernământului vestimentar, dacă nu chiar lipseşte cu desăvârşire. Cunoaşteţi şi voi probabil un tip de genul “ăla”, care nu e în stare să asorteze nici măcar nuanţele de gri sau să-şi împerecheze corect ciorapii. Cu ei, bieţii, nu am nicio problemă, că măcar s-au resemnat şi îşi acceptă condiţia. În schimb mă deranjează crunt ţopii care au auzit că se poartă năframă la gât şi de atunci zi şi noapte, iarnă sau vară, cald sau frig, se pendulează îmbrobodiţi şi foarte mândri de asta.

Există anomalii evidente precum maieul de plasă, orice cu paiete sau tricourile cu “De Puta Madre”, pe care până şi un boschetar care se respectă ar ezita să le poarte. Dar cum poţi tu, masculule, în calitate de inapt al modei, să îţi dai seama ce e greşit din tendinţele actuale? Ei bine, azi e ziua ta norocoasă, căci nu trebuie decât să citeşti mai departe şi să iei aminte.

6 chestii pe care un mascul nu ar trebui să le poarte nici în glumă

1. Gentuţa.
Masculii au deosebita capacitate de a identifica strictul necesar (chei, portofel, telefon) şi de a-l înghesui în buzunare. Ceea ce nouă gagicelor ni se pare bestial pentru că au mâini libere ca să ne ţină cu una haina, cu alta poşeta, si cu alta pe noi. Se acceptă ghiozdane sau genţi mari şi late în caz de forţă majoră, dar singura scuză pentru a purta o gentuţă pe umăr este că îţi aştepţi prietena să vină de la toaletă.

Verdict: Uşor penibil. Pe viitor încearcă să îţi bagi trusa de machiaj şi tamponul de rezervă într-un ghiozdan.

2. Pantalonii de slăbănog.
Înţeleg dacă prietena ţi-a dat poşeta să o ţii cât merge la budă, dar şi pantalonii? Sau ai vrut să te lauzi cu pulpiţele din dotare şi ai uitat că s-au inventat pantalonii scurţi? Sau îţi plac blugii mai strâmţi jos fiindcă îi îndeşi mai uşor în cizmuliţe? Singura ta scuză ar fi că nu ai oglindă aşa de lungă încât să vezi cum îţi stau de fapt.

Verdict: Să-i dăm al femeii ce-i al femeii, mai ales aceşti pantaloni. Pe viitor ţine minte că ţinutele masculine au o cantitate optimă de două fermoare, ambele mai sus de genunchi.

3. Pantalonii cu talie mult prea joasă.
Ai văzut la Gogu Bâldâbâcea că are femeie şi poartă cureaua cu două găuri mai largă decât trebuie. Tu ţi-ai dori două femei şi deci laşi patru găuri desfăcute. Sau, de ce nu, trei cu şase. În curând mândreţe de posterior e la vedere, şi poate ai noroc să fie oleacă mai plinuţ, păros, sau pus în valoare de nişte chiloţi clasici albi – căci nu ai cum să dai greş cu ceva ce nu se demodează niciodată.

Verdict: Inestetic, nepractic şi caraghios. Copiii te arată cu degetul, în zonă deja ţi s-a dus vestea că îţi place ochiul maro şi, în mod surprinzător, femeile nu cad ca muştele. Poate n-a fost cea mai strălucită idee.

4. Jerseul de bunicuţă.
În veci nu am să îi înţeleg pe cei care s-au luat după primul care nu mai avea haine curate şi a împrumutat pulovărul mamaiei din dulap. Or fi ele la modă bluzele cu decolteu în V, dar pentru asta ar trebui în primul rând să ai decolteu.

Verdict: Pentru un articol de îmbrăcăminte care nu stă nicicum, măcar are avantajul de a putea fi purtat de toată familia. În locul tău l-aş pune la naftalină şi dezgropa peste vreo 35 de ani.

5. Pălăria.
Un accesoriu unisex drăguţ şi chiar şic, pălăria a ajuns, din păcate, să fie mult prea purtat de mult prea mulţi adolescenţi derutaţi. Deşi avea farmec în trecut, când bărbaţii şi-o scoteau în semn de salut în faţa unei domnişoare, şi-a pierdut poezia când a început să fie purtată în discoteci, la ştrand şi la budă.

Verdict: Să porţi pălărie în zilele noastre e ca şi cum te-ai îndrăgosti de o prostituată. Oricât de bine te-ar aranja, nu poţi trece peste faptul că aranjează pe toată lumea. Mai bine ia-ţi o băscuţă haioasă şi roagă-te să nu ajungă la modă.

6. Gluga cu blăniţă.
De când tot aştept să se demodeze şi parcă mai tare înfloreşte, gluga cu blăniţă e balaurul la care îi retezi capul şi îi cresc altele trei în loc. Dacă nu eşti un rapper teribil de bogat în jurul căruia roiesc atâtea gagici încât îşi permite să arate penibil şi să piardă câteva, blăniţa pe haine de orice fel şi în orice loc nu e pentru tine

Verdict: Urât cu indulgenţă. Singurul motiv bun să porţi o haină cu glugă cu blăniţă e dacă îţi acoperă blugii cu talie mult prea joasă, jerseul de bunicuţă şi pălăria.