Blogu` lu` ily

Mânăstire-ntr-un picior – ghici, ciupercă, ce-i!

  • Din puţul gândirii

  • Unde mă mai găseşti:

Anacronie

21 Feb 2013

Omenirea dă din gură
Fără ritm, fără măsură.
Mii de suflete defecte
Caută rime imperfecte.
Toţi scriem aceeaşi strofă
Dezlânată şi amorfă.
Postmodernă poezie,
Prea-ţi lipseşte din magie..

Mândria de a fi româncă

07 Feb 2013

Nouă românilor ne plac multe lucruri. Micii, berea, recent răposatul OTV (la care desigur ne uitam ironic), shopping-ul la mall şi satisfacţia de a fraieri cumva sistemul sunt doar câteva dintre ele. Dar cel mai mult şi mai mult, poate chiar la rang de sport naţional, cred că ne place să tăiem crăcile altora. Pentru că mai nou nu există campanie de educare/informare lansată care să nu aibă reacţii de la parodii simpatice până la critici agresive, de parcă din şi aşa puţinii oameni cu energie creativă 20% ar investi în lansarea de noi idei şi restul în desfiinţarea celor dinainte.

Îmi amintesc că acum ceva vreme devenise virală campania “Mă-ta are cratimă”, bineînţeles nelipsită de răspunsuri pe măsură. Acum eu sunt de părere că dacă un singur meltean scrie “mai” corect după ce a auzit piesa şi Răzvan Alexe a agăţat cu o gagică în plus, campania şi-a atins scopul şi a făcut şi un bine cuiva. Dar, mai important, mă întreb de ce alte campanii de genul au fost un real succes fără să atragă critici (sau cel puţin nu atâta de răsunătoare).

null

Revenind la zilele noastre, nu am degete la mâini să număr reacţiile neprietenoase la campania de atragere a turiştilor britanici iniţiată de Gândul. Foarte pe scurt, toate au două idei de bază în comun: “câr” şi “mâr”. Ce să mai înţeleagă un străin săracul dintr-o ţară în care trei fac reclamă şi trei mii sar să le dea cu ea în cap? Că doar în caz de nevoie trimitem la înaintare avioanele şi insulina, nu ne trebuie vreo noutate pe front.

Periodic mai au loc şi campanii de plantare de copaci, care bineînţeles că stârnesc discuţii cum că acţiunile ar avea bază politică. Aşa e când nu vezi copacii de pădure. Habar nu am în ce măsură sau dacă e adevărat, dar la cât de cheală e mai nou lumea mi se pare că e o situaţie în care mijloacele scuză scopul, iar investigaţiile de genul servesc maxim la a îţi oferi un motiv mai bine văzut decât lenea pentru a nu te implica în ceva ce presupune mai mult decât un share pe feisbuc.

Problema cu atitudinile de genul e că sunt la fel de utile cum îi este autoironia unei adolescente complexate. Ţara noastră e prea nesigură pe ea, prea şubredă ca să îşi poată permite să secere orice este sub nivelul de soluţie miraculoasă la problema foametei în lume. Şi atunci oamenii cu idei au două soluţii: fie înghit în sec şi îşi ţin gura, fie se suie în primul low cost către meleaguri unde oamenii chiar apreciază ce au alţii de zis şi înţeleg noţiunea de critică constructivă. Iar prima de obicei se transformă într-a doua, nu întâmplător apar campanii cu nume de genul “Locuri pe care să le vezi înainte să pleci din România”.

Soluţia e simplă: dacă vrem să ne fie mai bine avem de ales dintre a fi oamenii care fac şi oamenii care îi susţin pe cei care fac; abia mult mai târziu ne vom câştiga meritul de a distruge ca formă de umor, pe care ni-l însuşim pe nedrept în prezent. Şi da, asta înseamnă a da cu capul. Presupune a încasa miştouri şi a simţi ruşinea şi stingheritatea de a face un lucru bun, sentimente probabil intraductibile în multe alte limbi. Dar doar faptul că ai o scuză nu ar trebui să fie o scuză în sine, ci mai degrabă motivaţie pentru a bandaja cucuiul şi a încerca din nou.

Pornind de la aceeaşi premisă, cu ceva vreme în urmă scriam despre ruşinea de a fi româncă, şi se pare că (ŞOC!!!) cele 40 de like-uri adunate n-au fost suficiente să schimbe mentalitatea naţiei. Între timp s-a schimbat însă a mea. Dacă mai deunăzi spuneam despre visul meu de a vedea lumea că nu ştiu când sau măcar dacă mă voi întoarce în ţară, acum ştiu că vreau să o fac. E şi în asta o poezie, a te lupta cu morile de vânt. În fond până şi Arghezi a dezvoltat estetica urâtului, aşa că noi de ce n-am putea să defilăm cu ce avem? Da, ştiu, e chinuitor doar gândul de a avea iniţiativă. Dar totuşi cred că am putea să fim mândri că suntem români. Vreţi?

Eu prima.

Din nou, despre nemţi, nimic nou

19 Jan 2012

Nemţii fumează puţin, nu sunt adepţii excesului de băutură, fac multă mişcare şi se înghesuie să consume alimente bio. Când vine vorba de corpurile lor, sunt un model de disciplină şi de îngrijire. Şi la prima vedere te fascinează şi-ţi iau ochii, ca un aranjament de cadouri impecabil ambalate sub bradul de Crăciun. Unde poate ai fi vrut şi tu să aşezi şi tu unul, dar ai îndoit puţin strâmb hârtia, sau te-ai încurcat în scoci, sau la magazin nu mai aveau decât fundiţe verde-pădure-vara, când mai frumos ar fi mers un verde-dumbravă-primăvara.

Când eşti înconjurat de nemţi, poţi să ai ghinionul de a fi diferit. Se poate întâmpla să ai balansul de culoare uşor modificat la monitor ca să nu-ţi consumi şi ultimele resurse oftalmologice, să îţi faci ceai într-o cană de 400ml, să verşi puţină supă pe tavă în timp ce te plimbi cu ea prin cantină. Nimic nu se compară cu mirarea neamţului, cu pornirea cu care îţi sare în ajutor şi îţi dă sfaturi ca să revii în cuibul călduţ al uniformităţii. Fiindcă nimic nu entuziasmează naţia asta aşa de mult ca ocazia de a absoarbe încă un individ, ar spune unii, probabil mai degrabă o nouă confirmare că totul e aşa cum ar trebui să fie.

Dincolo de aparenţele unui popor incredibil de puternic şi de încrezător în acele forţe proprii zace o nesiguranţă de sine imensă – doar aşa se poate explica nevoia asta patologică de a aplatiza, de a vedea orice diferenţă ca pe un defect, ca pe o problemă care trebuie urgent şi eficient rezolvată.

Da, e frumoasă imaginea cadourilor perfecte de sub brad, mai că ai face-o vedere şi ai trimite-o rudelor îndepărtate şi cunoştinţelor cu care nu prea ţii legătura. Dar problema e dacă te mănâncă să desfaci ambalajele, şi normal că te mănâncă, iar atunci când o faci vezi dincolo de fiecare aceeaşi cutie, de exact aceleaşi dimensiuni, şi cu exact acelaşi conţinut. O pereche de ciorapi, practici, călduroşi, rezistenţi. Dar gri. Şi cine-şi doreşte să aibă un dulap plin de zeci şi sute şi milioane de perechi de ciorapi gri?

O lume în care suntem toţi la fel de frumoşi, deştepţi şi interesanţi nu ar fi decât o lume în care suntem toţi la fel de urâţi, proşti şi plictisitori. Mulţumesc frumos, dar mă lipsesc. Şi sunt mult mai fericită la orice oră din orice zi cu colecţia mea de şosetuţe colorate; chiar dacă o fi ea mai greu de sortat şi întreţinut, măcar produce un strop de bucurie şi dă culoare unor zile care şi-aşa-s ele de la sine destul de gri şi triste.

Ruşinea de a fi româncă

24 Nov 2011

Oricât de trăită şi umblată pentru o puştoaică de 25 de ani m-aş fi crezut, recunosc că până foarte recent n-am simţit cu adevărat atât de des întâlnita ruşine de a fi român/româncă.

Ce s-a schimbat de curând? Ei bine, au apărut următoarele două campanii publicitare, de care singurul motiv că n-aţi auzit ar fi că locuiţi într-o grotă, caz în care mă întreb de unde drac v-aţi tras conexiunea la net.

Ciocolata ROM propune să-l şmecherim pe Gogu ca să nu mai spună că românii îs nespălaţi şi furăcioşi. Chiar dacă îs.


Agenţia publicitară Graffiti BBDO încearcă să momească turiştii străini prin imaginile unor români excepţionali.

Toate bune şi frumoase de n-ar fi fost însoţite de fireştile reacţii negative. N-aş prea dori să redirecţionez înspre respectivele articole mulţii mei trei cititori, aşa că o să trebuiască să mă credeţi pe cuvânt că au fost numeroase şi vehemente. Că nu suntem deştepţi şi că ăia de la Rom chiar cred oare că aşa peste noapte schimbă un popor întreg, şi că ce legătură are ceva lache de acu jde ani cu turismul de astăzi din ţară, mai ales dacă nu-l cheamă Ţepeş Vlad. Ce mai, argumente unul şi unul, cu atât mai convingătoare cu cât vin din partea unor, nu-i aşa?, formatori de opinii.

Pentru că de când cu explozia asta a interneţilor şi a reţelelor sociale nu mai putem pur şi simplu să ne bucurăm sau nu de ceva. Musai să ne exprimăm orice părere şi să fim infinit mai mândri de acolo din vârf de scaun de validarea celor care sunt de acord cu noi decât de efortul celor care chiar clădesc ceva, cu riscul de a da cu capul.

Practicanţilor de critică neconstructivă care uită să se întrebe ei ce contribuţie mai brează şi-au adus, când vă aud/citesc înţeleg ruşinea de a fi român. Aveţi dreptate că ţara noastră nu e motiv de fală sau destinaţie de concediu, dar asta doar fiindcă e plină de oameni ca voi, care sabotează orice iniţiativă. Cei mai răsăriţi dintre români au emigrat demult, scârbiţi de atâta negativitate. Iar faptul că voi alegeţi să rămâneţi într-un mediu de care abia aşteptaţi să vă plângeţi nu vă face deloc cinste. Nu mai e demult ca pe vremea răposatului când plecau doar cei mai bogaţi, cei mai frumoşi, cei mai inteligenţi şi cei mai buni înotători – azi te descurci cu un act de identitate şi un dram de voinţă, iar voinţa e opţională.

Soluţia? Simplu, tăceţi naibii din gură. La nivel avansat, puteţi chiar să încurajaţi în loc de a da cu parul. Poate aşa nu mai simt nevoia să plece oamenii cu adevărat capabili, şi o să aveţi şi voi cu ce să vă lăudaţi în loc să vă plângeţi. Şi cine ştie, poate şontâc-şontâc uităm şi noi cum e aia să ne fie ruşine că suntem români.

Inadaptaţi din lumea animalelor

26 Aug 2011

Cu toţii am văzut exemple de evoluţie din lumea animalelor care ne-au lăsat cu gura căscată de cât sunt de eficiente şi ingenioase, gen flori care seamănă cu o pereche de ochi, insecte care imită o frunză sau o crenguţă, şi câte şi mai câte. Însă la polul opus se află creaturi de care nu poţi să nu te miri că n-au ieşit încă din ecuaţia vieţii pe planetă de cât par de inapte. Urmează un top 5 de astfel de specii.

5. Ţânţarii
Just, se pot mândri că au numeroase creaturi mult mai impunătoare şi mai inteligente la degetul mic. Dar dispun de nişte resurse pe care nu le utilizează deloc eficient, cum ar fi energia investită în bâzâit care îi face uşor de detectat şi eliminat, dar poate cel mai valoros exemplu fiind puterea pe care o deţin asupra unei specii mega-inteligente, cum suntem noi. Sunt convinsă că dacă mâine un şef de trib al ţânţarilor ar propune instaurarea unei taxe de protecţie în sânge pentru oameni, majoritatea ar fi bucuroşi să renunţe la şedinţele de balet la ora 3 dimineaţa cu ochii buhăiţi şi un şlap în mână, şi s-ar înghesui la donaţii mai ceva decât la Crucea Roşie. Şi totuşi se încăpăţânează să rămână adepţii unui sistem arhaic care le răreşte rândurile noapte de noapte.

4. Pinguinii
Până şi oamenii, care şi-au construit atâtea legi şi reguli morale asociate cu monogamia nu prea reuşesc să o ducă la bun sfârşit. Dar uite că le iese unor păsări şoade care sunt atâta de reduse încât nici să zboare nu pot. Da, împerecheatul ăsta pe viaţă e frumos şi romantic şi foarte bine că pinguinesele îşi pot atârna liniştite cearşafurile de garduri după noaptea nunţii. Şi totuşi e împotriva dorinţei de a procrea consecinţa normală că probabil undeva pe la 90% din pinguini fac sex de calitate atât de slabă încât îţi vine să-i scuturi puţin de gulerul de la frac şi să-i îndemni “Experimentează, puiule, experimentează!”.

3. Câinii
Oricât de fană loialitate aş fi, tot mă doare mintea când aud de toate exemplarele care îşi petrec ziua schelălăind şi aşteptând lângă uşă cât timp stăpânul e plecat la muncă. Vreo 9-10 ore pe zi de depresie şi stres sună ca o rutină care nu poate avea ca rezultat decât transformarea câinilor în cea mai sinucigaşă specie a planetei. Pentru nişte animale chipurile atât de inteligente e o mare ruşine să se blocheze în ea, în condiţiile în care probabil până şi Gigi Becali pus într-o situaţie asemănătoare s-ar prinde în cele din urmă că stăpânul se întoarce acasă la finele fiecărei zi.

2. Muştele
Sigur, te-ai aştepta ca o specie care şi-a găsit o astfel de sursă de hrană comună şi uşor disponibilă să fie relativ descurcăreaţă. Dar cei dintre noi care la un moment dat în viaţă s-au enervat după ce o muscă s-a izbit de geam jumătate de oră ştiu că nu e aşa. Pentru că şi atunci când deschizi geamul musca insistă să încerce să iasă tot pe unde a dorit dumneaei de la bun început. Şi chiar dacă faci un gest frumos de ghidare al bietei insecte către crăpătură, ea te ocoleşte graţios şi se întoarce de unde a plecat. Ţinând cont de faptul că geamurile de sticlă au apărut cu mult după naşterea primei muşte din rai, înseamnă că e o specie care s-a dezvoltat încât mai degrabă rezistă la ore de automutilare decât detectează un amărât de curent de aer – adică o evoluţie strâmbă şi care numai a adaptare la mediu nu miroase.

1. Oamenii
E cel puţin uimitor că din câte ştim suntem singura specie care a evoluat suficient de inteligentă încât să construiască arme de distrugere în masă. Şi a făcut-o. Şi nu oricum, ci pentru autodistrugere, că doar nu s-ar înjosi la acte de cruzime împotriva animalelor, bietele de ele. Unde mai pui faptul că nici nu ne putem lăuda că încredinţăm celor mai inteligente exemplare controlul asupra lor.
Şi poate ar fi bine dacă ar fi doar atâta şi am pieri civilizat pe graiul nostru, dar uite că otrăvim apa, aerul, solul cultivat – pe scurt, tot ce prindem. Acuma departe de mine gândul de a fi evanghelista ecologiei, cu care, recunoaşteţi, nici voi nu vă omorâţi, că altfel în loc de bloguri pe interneţi aţi citi acuma picturi rupestre la lumina lumânărilor de seu. Dar măcar musca are bunul simţ de a se autovătăma prin nişte acţiuni de rezultatul cărăra pe elefantul din Thailanda îl cam doare la pateu.
Uite aşa se face că am lansat o joacă de-a dumnezeu din care în niciun caz n-o să ieşim câştigători noi, ci maxim gândacii pe care îi strivim noaptea în bucătărie cu tot elanul de care poate da dovadă cea mai evoluată specie. Doar că se pare că evoluţia dusă la extrem seamănă mai degrabă a involuţie, şi la scală universală ne curg mucii în gură mai abitir decât tuturor retarzilor planetei la un loc.

Cronică nemţească

08 Aug 2011

Nemţii au salarii mari, au reguli bine gândite de care se ţin, au familii frumoase, parcă dezlipite dintr-o reclamă. Au atâtea de te doare mintea când te pui să le numeri, şi te întrebi de câte ori or fi stat la coadă pentru ele.

În schimb nemţii nu au suflet. Nu ştiu ce au ei în locul ăla, probabil un bratwurst. Sau un sloi mare de gheaţă. Dar suflet în mod sigur nu.

La nemţi ai şanse să bătătoreşti străzile o zi întreagă fără să ţi se întoarcă macar unul din zeci de zâmbete. Sau să te plimbi zile la rând, chiar săptămâni, fără să vezi vreun el şi o ea care se sărută focos, sau măcar doi ei sau două ele care se îmbrăţişează cu drag.

La nemţi poţi să mergi la un chef şi să nu auzi decât întrebari de interviu toată seara. Să fii omenit cu mâncare, băutura, voie bună şi cam orice mai puţin omenie. Fiindcă toţi cei din jur se uită prin tine, nu în tine sau măcar la tine.

Nemţii sunt foarte individualişti şi posesivi cu spaţiul lor personal. Rareori privesc în stânga şi în dreapta pe stradă. Poţi locui la parter şi să îţi treacă zeci de maşini şi de pietoni pe lângă geam fără să îţi observe cineva prezenţa. Prezenţa ţi-e observată eventual în vreun magazin dacă îţi pui produsele pe bandă înainte să termine ei să şi le aşeze, chiar dacă le-ai lăsat loc suficient.

Iar dacă vei încerca să comunici vreunui neamţ măcar un sfert din tot ce simţi, vei fi întâmpinat de ochelari de cal şi de o mândrie care dă în ridicol. Din fericire, nu de fiecare dată. Se mai întâmplă să nimereşti un suflet rătăcit ca şi al tău care să se lumineze preţ de câteva clipe, cât se descarcă. Şi îti povesteşte de atunci când era la o prietenă acasă, şi ea i-a spus că se întoarce imediat, că e ora cinei. Sau când, după toate dăţile când i-a facut cinste în oraş altei prietene, a întrebat-o ea de ce nu-i face niciodată cinste la rândul ei, iar răspunsul a fost “Păi mă gândeam că din moment ce mănânci aşa de des la mine acasă, suntem chit.”.

Să nu credeţi că-s aşa de răi nemţii, au şi ei părţile lor bune. Probabil mai multe, dar una mare şi lată am văzut eu – te fac să apreciezi toate chichiţele tipic româneşti care nu demult te scoteau din sărite. Mă jur pe roşu că dacă ajungeţi să staţi mai mult de o lună pe la nemţi o să vă vină să pupati toate gropile si noroaiele de pe drumuri, şi o să vă fie mai mare dragul de vânzatoarea acră de la non stop, că măcar ea când v-a înjurat din priviri că îi întrerupeţi convorbirea telefonică deosebit de importantă a dat dovadă de ceva emoţie. Şi altfel o să priviţi sărăcia din jur dacă veţi înţelege că ea ne-a dat capacitatea să ne bucurăm de bucuria celor din jur atunci când împărţim din puţinul nostru cu ei.

În încheiere, am o propunere. E adevărat ca nemtii îşi exploatează foarte bine potenţialul turistic, dar eu simt că există o resursă imensă de care nu se profită. Şi mi-ar plăcea să nu mor fără să văd Germania consacrată ca şi destinaţie de pelerinaj pentru oamenii care cred că nu mai pot sa simtă. Pentru că, oricât de morţi pe dinăuntru ar fi, atunci când vor ajunge aici.. se vor simţi fix aşa.

P.S. Şi – între noi fie vorba – nici berea lor nu e atât de grozavă pe cât o cred ei.

Anecdotă

27 Dec 2010

Ieşită într-un birt la un film. Fostu-mi poziţionat strategic între mine şi altă gagică. Nu mă pot abţine de la a remarca atitudinea lui nonşalantă şi totodată uşor posesivă.

Eu: “Cum stai, zici că eşti un peşte ce ne-a scos la produs!”
El [fluturând sugestiv din mână către un client imaginar]: “Asta [arată spre mine] – 50 de lei! Astalaltă [arătând spre fata de lângă].. ”
[urmează o scurtă pauză în care pare a se socoti, şi ambele întoarcem capul către el cu fulgere în priviri]
“.. tot 50 de lei!”
[moment în care ambele chicotim, mare voie bună mare]
Eu: “Îţi dai seama cum ai evitat la milimetru o palmă. Fie din stânga, fie din dreapta, tot o încasai!”
El: “Îmi dau. Dar ce nu vă daţi voi seama e că puteam să zic şi un leu atâta timp cât ziceam la amândouă la fel..”

- articol scris ca preambul la o mai lungă polologhie pe această temă care va urma -

Mult. Mai mult.

22 Oct 2010

De ce sunt oamenii nefericiţi? Fiindcă niciodată nu se mulţumesc cu ce au. Însă mai nou nici nu mai fac eforturi să tindă spre fericire, spre perfecţiune. Nu îmi dau seama când şi de ce s-a petrecut trecerea, dar simt că trăim într-o eră în care a oamenii caută cantitate, nu calitate, cum ar trebui.

Pe măsură ce urcăm în piramida lui Maslow, aflăm că omul are următoarele nevoi:

1. Nevoile fiziologice.
Mâncarea. Se mănâncă atât de mult cât se poate din tot ce se poate, şi fosforescent să fie, atâta timp cât eticheta spune că e comestibil. La restaurant revenim dacă porţiile au fost mari, nu ingredientele proaspete. Sărbătorile şi mesele în familie sunt considerate reuşite doar însoţite de indigestii. Nu se mai serveşte tort de 3 ori pe an, ci o dată la trei zile.
Sexul. Aici selecţia naturală a dispărut complet, iar loialitatea şi fidelitatea sunt concepte demodate de care poate să-ţi fie cel mult ruşine. Majoritatea oamenilor e atât de preocupată să se împrietenească la orizontală cu tot ce mişcă încât selecţia naturală a dispărut complet. Nimeni nu iese din aceleaşi trei replici de agăţare şi aceleaşi două poziţii, pentru că viteza cu care se schimbă partenerii nu permite asta.
Odihna. Asta e o treabă oţâră mai complexă, deoarece oamenii moderni duc, în general, lipsă de somn. Însă nu şi de lâncezeală în restul zilei, când sunt “treji”. De aici sedentarismul, lenea şi aversiunea faţă de orice tip de mişcare. Unde mai pui şi faptul că petrec mult prea multe ore în situaţii care îi amorţesc emoţional.

2. Siguranţa.
Nevoia de prea multă siguranţă duce la situaţii de-a dreptul absurde. Centura de siguranţă devine scuză pentru condusul cu mult peste viteza permisă. Oamenii preferă să se baricadeze în casă la sfârşitul zilei în loc să facă o plimbare. Pentru orice activitate pe care o desfăşori se găseşte o poveste despre cineva care a păţit-o care să te sperie şi descurajeze. Sunt farmacii la tot pasul pentru că au o sumedenie de clienţi abonaţi la droguri legale, de mult prea multe ori “preventiv”. Există ţări în care se moare pe capete de SIDA sau malarie, dar americanii pompează medicamente la greu în copiii lor pentru sindromuri fictive.

3. Apartenenţa la grup.
Mai nou, valoarea unui om se măsoară în numărul prietenilor pe care îi are, nu în cât de faină e o mână de apropiaţi care ar trece prin foc pentru el. Eşti ciudat dacă nu schimbi frecvent cercul în care te învârţi, dacă nu ai cont pe toate reţelele sociale care s-au inventat vreodată, şi sute de prieteni pe hârtie, dar cu care nu interacţionezi nici măcar cât de un “la mulţi ani”.

4. Aprecierea.
Aici ar fi mult de scris, dar degeaba. Oamenii trebuie să se facă placuţi tuturor cu care intră în contact, să creeze impresii bune despre ei cu orice cost. Pupincurismul şi linguşeala sunt la ordinea zilei, cu preţul renunţării la principii şi valori. Un fel de prostituţie, doar cu cu altă activitate prestată şi altă formă de monetizare.

5. Realizarea individuală.
Nu mai sunt la modă indivizii excepţionali, geniile, persoanele care excelează într-o anumită chestiune. Toţi sunt experţi de duzină în toate domeniile posibile, pentru că au citit la viaţa lor o prefaţă de roman, trei citate de filosofie şi au văzut patru tutoriale pe interneţi. Cea mai tare formă de realizare în ziua de azi este să dai lecţii altora, chiar dacă nu ai pus în viaţa ta mâna să faci lucrurile despre care vorbeşti.

Ia o pauză. Judecă şi singur dacă “mai mult” chiar înseamnă “mai bine”. Şi întreabă-te cu cât eşti mai aproape decât ieri de a fi fericit.

Una scurtă de casă bună

14 Oct 2010

Cine mă cunoaşte ştie că sunt orice numai materialistă nu, greu spre imposibil de cumpărat şi nu am nici pe departe filme de a fi întreţinută.

Astea fiind spuse, am o problemă ce mă râcâie rău în ultima vreme: mulţimea de masculi ce nu-şi permit multe decât în materie de pretenţii. Deoarece ei câştigă undeva pe la 1000 – 1500 de lei pe lună, dar caută femeie care să ştie să gătească şi ducă o gospodărie în spate.

Nu mă tem nici de coada cratiţei, nici de a măturii. Dar dacă dă universul să aduc mai mulţi bani în casă decât tine, tot ce pot să spun e: ai face bine să începi să aduni reţete din vecine.

Atât.

Noi

20 Sep 2010

Noi suntem mereu conectaţi şi mereu informaţi. Gândim şi ne răzgândim, aplicăm psihologia, psihologia inversă, şi inversul ei. Putem deduce, induce, reduce şi seduce, sau cel puţin ştim unde se găseşte un tutorial care explică procedeul pas cu pas.

Noi suntem liberi. Ne petrecem viaţa alergând şi relaxându-ne contra cronometru. Iubim în afara programului de lucru şi de sărbătorile legale. Şi mereu există mai multe lucruri pe care ne-ar plăcea să facem, dar nu avem timp, decât cele pe care le facem, deşi nu ne plac.

Noi avem mintea deschisă. Înţelegem, tolerăm, nu judecăm şi ne ferim de stereotipuri. Ne ajutăm aproapele. Deschidem geamul maşinii când înjurăm, şi tragem perdeaua când facem dragoste. Ne ferim de oglinzi, nu prelungim contactul vizual, şi ocolim elegant întrebările incomode.

Noi suntem lecţia de viaţă a generaţiei viitoare. Suntem tineri şi nu ascultăm de nimeni pentru că totul ni se cuvine. Şi ştim asta fiindcă aşa ni s-a spus.

© 2016 Blogu` lu` ily | Entries (RSS) and Comments (RSS)
Design by Design Your Web Page - Powered By Blog Collector